Drepturi salariale ale personalului din justiţie. Decizia nr. 1996/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1996/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 26-11-2015 în dosarul nr. 1996/2015

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA NR. 1996

Ședința publică din data de 26 noiembrie 2015

Președinte – C.-M. M.

Judecător - A.-M. R.

Grefier - C. G.-A.

Pe rol fiind judecarea apelurilor declarate de pârâții M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu sediul în București, ., sector 5, M. P. - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism cu sediul în București, ., sector 5 și M. P. - P. de pe lângă Tribunalul București, cu sediul în București, ., sector 3 împotriva Sentinței civile nr. 526 din 27 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul Prahova în contradictoriu cu reclamanții M. A. și N. O. C., ambii cu domiciliul ales la DIICOT București, ., sector 5.

Dezbaterile avut loc în ședința publică din data de 19 noiembrie 2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp mai îndelungat pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului, a amânat pronunțarea pentru data de azi, când a dat următoarea decizie:

CURTEA:

Prin acțiunea civilă înregistrată cu nr._ /29.08.2014, reclamanții M. A., N. O. C. au chemat în judecată pe pârâții M. P.- P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe lângă Tribunalul București, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea pârâților să calculeze și să le plătească dobânda legală aferentă drepturilor salariale la care au fost obligați pârâții pentru toată perioada întârzierii la plată atât pentru sumele plătite, cât și pentru cele neachitate, calculată de la data scadenței debitelor respective și până la data plății efective, drepturi salariale stabilite în baza sentințelor civile nr.4825/11.06.2008, 2648/26.03.2010, a încheierii din 13.06.2012 ale Tribunalului București, a sentinței civile nr.26/01.10.2008 a Curții de Apel București, actualizarea dobânzilor legale în raport de coeficientul de inflație.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că în baza hotărârilor judecătorești sus menționate pârâții au fost obligați să-le achite diferite drepturi salariale, însă aceștia cu rea credință nu și-au îndeplinit obligațiile stabilite în sarcina lor, invocând diferite acte normative care au eșalonat nejustificat plata drepturilor salariale recunoscute în favoarea creditorilor, motiv pentru care au dreptul la dobânda legală reprezentând daune interese moratorii în condițiile în care pârâții au eșalonat plata sumelor de bani la care au fost obligați pe o perioadă foarte mare de timp, cauzându-le un prejudiciu care nu poate fi acoperit decât prin plata unor dobânzi legale, a reactualizării sumelor datorate reprezentând echivalentul prejudiciului suferit în urma executării cu întârziere a obligațiilor.

La data de 19.12.2014, 29.12.2014, pârâții Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, P. de pe lângă Tribunalul București au formulat întâmpinări în cadrul cărora au invocat excepțiile prescripției dreptului la acțiune, prematurității introducerii acțiunii, necompetenței teritoriale a Tribunalului Prahova, a lipsei calității procesuale pasive a DIICOT în condițiile în care acțiunea este prescrisă, ținându-se seama de data pronunțării titlurilor executorii, de persoanele juridice care au figurat ca părți în cadrul acestora, solicitându-se și respingerea acțiunii atât timp cât plata eșalonată a avut la bază acte normative emise de către stat, neavând nicio culpă în acest sens, iar acțiunea este de competența teritorială a instanței în raza cărora domiciliază reclamanții.

În cauză s-a administrat proba cu acte.

Prin Sentința civilă nr. 526 din 27 februarie 2015 Tribunalul Prahova a respins excepțiile necompetenței teritoriale a Tribunalului Prahova, a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, a prescripției dreptului la acțiune și a prematurității acțiunii invocate de către pârâți.

Prin aceiași hotărâre a fost admisă în parte acțiunea și au fost obligați pârâții să calculeze și să le plătească reclamanților dobânda legală aferentă drepturilor salariale la care au fost obligați pentru toată perioada întârzierii la plată atât pentru sumele plătite, cât și pentru cele neachitate, calculată de la data scadenței debitelor respective și până la data plății efective, drepturi salariale stabilite în baza sentințelor civile nr.4825/11.06.2008, 2648/26.03.2010, a încheierii din 13.06.2012 ale Tribunalului București, a sentinței civile nr.26/01.10.2008 a Curții de Apel București.

A fost respins ca neîntemeiat capătul acțiunii formulat de către reclamanți împotriva pârâților privind actualizarea dobânzilor legale în raport de coeficientul de inflație.

Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut că, prin sentințele civile nr.4825/11.06.2008, 2648/26.03.2010, a încheierii din 13.06.2012 ale Tribunalului București, sentința civilă nr.26/01.10.2008 a Curții de Apel București, au fost obligați pârâții să le plătească reclamanților drepturi salariale, reprezentând sporurile de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, 30%, 40% din salariul de bază de încadrare, de confidențialitate de 15% din salariul de bază brut lunar pentru diferite perioade de timp actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.

Conform OUG nr.71/2009, modificată prin OUG nr.18/2010, OUG nr.45/2010, Legea nr.230/2011 s-a stabilit că plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești, având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31.12.2011, va avea loc eșalonat în perioada 2012-2016 în diferite procente de la 5% până la 35% din valoarea titlurilor executorii, acte normative având un caracter constituțional stabilit în temeiul unor decizii ale Curții Constituționale care au decis că statul are dreptul să eșaloneze executarea unor hotărâri judecătorești.

Potrivit disp.art.1535 c.civ. modificat, în cazul în care o sumă de bană nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii de la scadență până în momentul plății în cuantumul convenit de către părți sau în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără să se dovedească existența unui prejudiciu.

De asemenea, în baza deciziei nr.2/17.02.2014 a ICCJ, s-a stabilit că în aplicarea disp.art.1082,1088 din vechiul cod civil în prezent disp.art.1531 alin1,2 Teza I, 1535 alin.1 din noul cod civil, pot fi acordate daune interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii, având ca obiect acordarea unor drepturi salariale ale personalului din sectorul bugetar în condițiile art.1, 2 din OUG nr.71/2009, referitoare la plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, modificată prin Legea nr.230/2011, decizie cu caracter obligatoriu.

Așadar, din analiza probelor administrate în cauză, tribunalul a reținut că în baza sentințelor civile nr.4825/11.06.2008, 2648/26.03.2010, a încheierii din 13.06.2012 ale Tribunalului București, sentinței civile nr.26/01.10.2008 a Curții de Apel București au fost obligat pârâții să le plătească reclamanților drepturi salariale, reprezentând sporurile de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariul de bază de încadrare, de confidențialitate de 15% din salariul de bază brut lunar pentru diferite perioade de timp actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, însă începând cu anul 2009 s-a procedat în temeiul OUG nr.71/2009 modificată, inclusiv prin Legea nr.230/2011 la plata eșalonată în diferite procente din anul 2010 până în anul 2016 a unor părți din drepturile salariale ce se cuveneau reclamanților, invocându-se inexistența fondurilor necesare pentru plata integrală a sumelor de bani ce se cuveneau acestora.

Ca atare, atât timp cât în temeiul sentințelor civile nr.4825/11.06.2008, 2648/26.03.2010, a încheierii din 13.06.2012 ale Tribunalului București, sentinței civile nr.26/01.10.2008 a Curții de Apel București s-a stabilit în sarcina pârâților obligația de a achita reclamanților diferite sume de bani cu titlu de drepturi salariale, pentru diferite perioade de timp reprezentând sporurile de risc și suprasolicitare neuropsihică de 30%, 40%, 50% din salariul de bază, de confidențialitate de 15%, iar pârâții au achitat eșalonat în perioada 2010 – 2015 diferite procente din sumele de bani ce se cuveneau reclamanților, invocându-se diferite acte normative care au stabilit plata eșalonată a acestor drepturi, înseamnă că în realitate reclamanții au suferit un prejudiciu constând în imposibilitatea de a beneficia la timp de cuantumul integral al sumelor de bani constituind drepturi salariale, reprezentând sporurile de 30%,40%, 50%, 15%, mai ales că perioada privind plata eșalonată a acestor sume de bani a fost foarte mare, implicând un interval de timp de 7 ani, interval în cadrul căruia reclamanții se află în imposibilitate de a beneficia de sumele de bani recunoscute în favoarea lor.

A mai reținut tribunalul că, faptul că în baza hotărârilor judecătorești sus menționate s-a stabilit achitarea sumelor de bani reprezentând drepturi salariale, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective nu înseamnă în mod automat că reclamanții nu suportă un prejudiciu constând în imposibilitatea de a beneficia la timp, respectiv la scadență de sumele de bani respective, deoarece în realitate actualizarea are ca efect doar plata la valoarea reală a sumelor de bani cuvenite reclamanților în urma devalorizii monedei naționale și nicidecum a c/valorii prejudiciului suferit efectiv de către reclamanți în urma neexecutării la scadență a obligațiilor de plată stabilite în sarcina pârâților, prejudiciu care reprezintă în realitate paguba suportată efectiv de către creditori prin imposibilitatea de a încasa la scadență sumele de bani la care au dreptul constând în beneficiul nerealizat ca urmare a neîncasării acestor drepturi, beneficiu raportat exclusiv la dobânda legală aplicabilă în raporturile juridice civile în cazul neexecutării sau executării cu întârziere a unei obligații de plată.

Apărările pârâților conform cărora au fost obligați să respecte actele normative care au stabilit în sarcina lor modalitatea de plată în mod eșalonat a sumelor de bani pe care le datorau reclamanților, stabilindu-se caracterul constituțional al acestor acte normative și că în baza deciziei nr.954/20.03.2014 a ICCJ s-a stabilit că dobânzile în cazul drepturilor salariale instituite prin hotărâri judecătorești nu reprezintă daune produse în urma imposibilității executării unei hotărâri, neexistând refuzul nejustificat privind plata sumelor de bani datorate, nu au fost avute în vedere întrucât în realitate indiferent de caracterul constituțional al actelor normative invocate de către pârâți, de existența deciziei sus menționate, de imposibilitatea achitării integrale a sumelor de bani datorate, pârâții au obligația să le achite reclamanților sumele de bani aferente drepturilor salariale ce se cuvin acestora cu titlu de dobândă legală pentru prejudiciul suportat de către aceștia în urma achitării eșalonate a debitelor, în baza deciziei nr.2/17.02.2014 a ICCJ care a stabilit clar acordarea unor daune interese moratorii sub forma dobânzii legale în cazul plății eșalonate a sumelor prevăzute în titluri executorii, având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, decizie cu caracter obligatoriu pe care pârâții au obligația să o respecte, fiind imposibilă exonerarea acestora de la plata daunelor moratorii.

Prin urmare, instanța, având în vedere aceste considerente și ținându-se seama de disp.art. disp.art.1082,1088 din vechiul cod civil în prezent disp.art.1531 alin1,2 Teza I, 1535 alin.1 din noul cod civil, decizia nr.2/17.02.2014 a ICCJ, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâții să calculeze și să le plătească reclamanților dobânda legală aferentă drepturilor salariale la care au fost obligați pârâții pentru toată perioada întârzierii la plată atât pentru sumele plătite, cât și pentru cele neachitate, calculată de la data scadenței debitelor respective și până la data plății efective, drepturi salariale stabilite în baza sentințelor civile nr.4825/11.06.2008, 2648/26.03.2010, a încheierii din 13.06.2012 ale Tribunalului București, a sentinței civile nr.26/01.10.2008 a Curții de Apel București.

De asemenea, instanța a respins ca neîntemeiat capătul acțiunii privind actualizarea dobânzilor legale în raport de coeficientul de inflație, deoarece este imposibil să se procedeze la reactualizarea sumelor de bani reprezentând dobânda legală aferentă drepturilor salariale neachitate la termenele scadente în condițiile în care această dobândă legală constituie prin însăși natura sa echivalentul prejudiciului suferit de către creditori în cazul neachitării la scadență a sumelor de bani datorate de către pârâți, fiind imposibil ca reclamanții să beneficieze de o plată dublă a daunelor interese sub forma reactualizării dobânzii legale.

Totodată, instanța a respins excepția prescripției dreptului la acțiune atât timp cât dreptul de a solicita acordarea daunelor moratorii în raport de titlurile executorii a început să curgă de la data emiterii deciziei nr.2/17.02.2014 a ICCJ, care are un caracter obligatoriu și care instituie în favoarea creditorilor dreptul de a solicita plata dobânzilor legale reprezentând daune interese moratorii în urma prejudiciului suferit în urma achitării eșalonate a sumelor de bani datorate de către pârâți, deoarece numai de la data emiterii acestei decizii s-a clarificat modalitatea de aplicare și interpretare a dispozițiilor vechiului cod civil, noului cod civil, privind acordarea daunelor interese moratorii în cazul întârzierii nejustificate privind plata drepturilor salariale pentru personalul din sectorul bugetar, modalitatea de aplicare în continuare a OUG nr.71/2009 privind dreptul statului de a eșalona pe o perioadă de 7 ani plata unor asemenea drepturi, consecințele unei asemenea eșalonări.

Este inechitabil, injust ca Statul Român prin intermediul pârâților să-și invoce propria culpă constând în eșalonarea achitării drepturilor salariale cuvenite reclamanților pe o perioadă foarte mare de timp pentru a fi exonerați de plata prejudiciului suportat de către reclamanți în urma eșalonării sumelor de bani respective.

Tribunalul a reținut că susținerile pârâților constând în prescrierea dreptului la acțiune al reclamanților pentru sumele de bani solicitate după expirarea termenului de prescripție de 3 ani în raport de data pronunțării titlurilor executorii, invocându-se disp.art.3 din Decretul nr.167/1958, art.268 alin.1 lit.c din Codul Muncii, art.171 alin.1 C. Muncii, nu au relevanță în cauză, întrucât emiterea actelor normative în temeiul cărora s-a dispus plata eșalonată a sumelor de bani datorate reclamanților cu titlu de drepturi salariale a avut ca efect întreruperea cursului prescripției care a început să curgă începând cu anul_, data emiterii primului titlu executoriu în condițiile în care plata unor părți din sumele datorate a avut ca efect nu numai recunoașterea dreptului în sine al reclamanților de către pârâți, ci și îndeplinirea parțială a unor obligații, fiind îndoielnică data stingerii obligației, mai ales că nu se poate stabili în ce proporție au fost executate obligațiile, ce sume de bani au fost achitate în raport de fiecare titlu executoriu, existând riscul ca pârâții să se prevaleze de plata eșalonată a debitelor și să invoce oricând stingerea obligațiilor fără însă să facă dovada efectivă a cuantumului sumelor de bani achitate în perioada eșalonării plății acestora.

Instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a DIICOT în condițiile în care acesta a figurat ca parte în cadrul titlurilor executorii, în baza cărora s-au stabilit anumite obligații privind plata unor sume de bani în favoarea creditorilor care au calitatea de reclamanți în prezenta cauză, caz în care acesta are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză și în ceea ce privește obligarea acestuia la plata dobânzilor legale în raport de drepturile salariale pe care le datorează reclamanților.

Pe de altă parte, instanța a respins excepția prematurității acțiunii deoarece în speță devin aplicabile dispozițiile dreptului comun privind acoperirea integrală a prejudiciului suferit de către creditori în urma executării cu întârziere a obligațiilor stabilite prin titlurile executorii, în raport de decizia nr.2/17.02.2014 a ICCJ, mai ales că dreptul la acțiune al creditorilor s-a născut privind promovarea cererilor încă din momentul în care a fost emisă decizia sus menționată.

Mai mult chiar, instanța a respins excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Prahova, în condițiile în care în speță devin aplicabile dispozițiile art.127 alin.1, 3 Cod pr.civ. care stabilesc obligația în sarcina judecătorilor, procurorilor de a formula diferite cereri de chemare în judecată, inclusiv în materia dreptului muncii, la instanțe judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu cea în care își desfășoară activitatea, nefiind aplicabile în acest caz dispozițiile codului muncii.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, M. P. - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și M. P. P. de pe lângă Tribunalul București, criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeincie.

În motivarea cererii sale de apel M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat a făcut un scurt istoric al cauzei după care a învederat că hotărârea judecătorească atacată este nelegală și netemeinică și a solicitat admiterea căii de atac, schimbarea în tot a sentinței atacate cu consecința respingerii acțiunii intimaților-reclamanți M. A. și N. O. C. ca neîntemeiată pentru restul perioadei.

Printr-un prim motiv de apel apelantul a arătat că, instanța de fond în mod greșit a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, având în vedere data introducerii cererii de chemare în judecată respectiv 29 august 2014 și de natura pretențiilor deduse judecății, acțiunea fiind prescrisă.

Astfel, în mod greșit instanța de fond a reținut că termenul de prescripție a început să curgă de la data emiterii Deciziei nr. 2 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât de la data emiterii acestei decizii s-ar fi clarificat modalitatea de interpretare a dispozițiile legale incidente în cauză și a aplicării Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 71/2009.

Astfel, termenul general de 3 ani este reglementat prin dispozițiile art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

În esență acest principiu este o aplicație a principiului de drept accesorium sequitur principale iar în jurisprudența s-a statuat faptul că dobânda, fiind un accesoriu al creanței principale, prescripția dreptului la acțiune în realizarea acestuia, atrage și prescripția dreptului la acțiune pentru plata dobânzilor, fiind de principiu ca accesoriul este supus acelorași consecințe ca și principalul.

Acest principiu este statuat în cuprinsul art.12 al Decretului nr. 167/1958 și își găsește aplicația ori de câte ori debitorul este ținut față de creditor la prestații succesive indiferent de izvorul obligației, fiind vorba inclusiv despre dobânzi.

Termenul de prescripție pentru acțiunea privind plata dobânzii legale (ca drept accesoriu al drepturilor principale constituind prestații succesive) se va socoti deosebit pentru fiecare prestație.

Astfel, în opinia apelantului dreptul material la acțiune este prescris, întrucât toate titlurile executorii sunt pronunțate anterior datei de 29 august 2011.

Apelantul a mai arătat că, practica Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că rolul prescripției este, între altele, acela de a garanta securitatea juridică, prin stabilirea unui termen fix de introducere a acțiunilor și că modificarea unei situații care a devenit definitivă datorită expirării termenului de prescripție este incompatibilă cu principiul securității raporturilor juridice.

Instituirea unor termene de prescripție pentru sesizarea unei instanțe este admisibilă fără ca prin aceasta să se aducă atingere dreptului substanțial dedus judecății și fără ca prin aceasta să se limiteze protecția socială instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

S-a stabilit în acest sens că limitarea dreptului de acces la o instanță prin instituirea unui termen de prescripție, trebuie să se facă în mod rezonabil, astfel încât persoanele vătămate să aibă un interval de timp suficient, in funcție de caracteristicile fiecărui tip de litigiu.

Apreciază apelantul că excepția reiterată, invocată de pârâții M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție era întemeiată, împrejurare față de care solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile atacată și în consecința respingerea ca prescrise a pretențiilor anterioare datei de 29 august 2011.

Printr-un al doilea motiv de apel apelantul a arătta că, instanța de fond nu a ținut cont de faptul că în temeiul Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 tranșe din sumele datorate au fost achitate.

Astfel, în cauza de față intimații-reclamanți au solicitat obligarea pârâților la plata dobânzilor legale pentru sumele datorate prin sentințe definitive și irevocabile, însă o parte din aceste sume au fost achitate, așa încât dobânda legală, în măsura în care instanța de control judiciar consideră întemeiată această pretenție, ar putea fi calculată cei mult pentru sumele rămase.neachitate.

Ori, în perioada 2008 - 2014, o mare parte din sumele datorate în baza titlurilor executorii au fost achitate.

Tranșa de 5% aferentă anului 2012 a fost plătită în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. 1 lit. a) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011.

In executarea dispozițiilor art. 43 din Legea nr. 293/2011 a bugetului de stat pe anul 2012 au fost adoptate Hotărârea Guvernului nr. 257/2012, Hotărârea Guvernului nr. 598/2012, Hotărârea Guvernului nr. 954/2012 și Hotărârea Guvernului nr. 1169/2012. Sumele alocate potrivit actelor normative enunțate au fost utilizate pentru plata titlurilor executorii care intră sub incidența Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, plățile efectuându-se tuturor creditorilor în luna aprilie, iulie, octombrie și decembrie 2012.

Totodată, tranșele aferente anului 2013 au fost alocate potrivit art. 52 din Legea nr. 5/2013 - Legea bugetului de stat pe anul 2013 și achitate în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 149/2013, Hotărârii Guvernului nr. 355/2013, Hotărârii Guvernului nr. 697/2013 și Hotărârii Guvernului nr. 977/2013 în lunile aprilie, iulie, octombrie și decembrie 2013, conform calendarului prevăzut în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009.

A mai precizat apelantul că, în cursul anului 2014, plățile se efectuează în temeiul Legii 356/2013 -Legea bugetului de stat pe anul 2014, care dispune:

"Art, 46 (1) în anul 2014, plata titlurilor executorii se efectuează în cuantumul prevăzut pentru acest an prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, Ordonanța Guvernului nr. 17/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 280/2013, precum și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2012, din sumele aprobate la titlul "Cheltuieli de personal", în mod eșalonat în tranșe trimestriale egale.

(2) în bugetul Ministerului Finanțelor Publice - Acțiuni Generale, la titlul 10 "Cheltuieli de personal" este prevăzută o sumă globală, din care, prin hotărâre a Guvernului, pot fi majorate în ultima lună a fiecărui trimestru, în cazuri temeinic justificate, cheltuielile de personal prevăzute înbugetele ordonatorilor principali de credite finanțați integral de la bugetul de stat sau din venituri proprii și subvenții alocate de la bugetul de stat, precum și cheltuielile de personal prevăzute în bugetele instituțiilor subordonate finanțate din venituri proprii și subvenții alocate de la bugetul de stat, pentru acoperirea necesarului de credite pentru plata titlurilor executorii conform alin. (1),"

In cursul lunii aprilie 2014 a fost efectuată plata primei tranșe din acest an, în conformitate cu dispozițiile Hotărârii de Guvern nr. 248/2014 privind suplimentarea bugetelor Ministerului Justiției, Înaltei Curți de Casație și Justiție, Ministerului P. și Consiliului Superior al Magistraturii pentru plata titlurilor executorii aferente trimestrului I al anului 2014. Cea de-a doua tranșă din anul 2014 a fost achitată în temeiul Hotărârii de Guvern nr. nr. 551/2014 privind suplimentarea bugetelor Ministerului Justiției, Înaltei Curți de Casație și Justiție, Ministerului P. și Consiliului Superior al Magistraturii pentru plata titlurilor executorii aferente trimestrului al II-lea al anului 2014.

Prin Hotărârea de Guvern nr. 870/2014 s-a aprobat suplimentarea bugetelor Ministerului Justiției, Înaltei Curți de Casație și Justiție, Ministerului P. și Consiliului Superior al Magistraturii pentru plata titlurilor executorii aferente trimestrului al III-lea al anului 2014, plată efectuată în cursul lunii noiembrie 2014.

Totodată, după adoptarea Hotărârii de Guvern nr. 1105 din 12 decembrie 2014 publicată în Monitorul Oficial nr. 912 din 15 decembrie 2014, precum și a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 74/2014 până la sfârșitul anului 2014 s-au plătit ultima tranșă aferentă anului 2014, precum și toate cele patru tranșe pentru anul 2015.

Prin Hotărârea de Guvern nr. 195 din 18 martie 2015 publicată în Monitorul Oficial nr. 194 din 24 martie 2015, urmează a se acorda jumătate din procentul de 35% ce este datorat pentru anul 2016, conform Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 71/2009.

Printr-un al treilea motiv de apel apelantul a arătat că, în ceea ce privește fondul cauzei, prin Decizia nr. 2, pronunțată în ședința publică din data de 17 februarie 2014, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și în consecință s-a stabilit că în aplicarea dispozițiilor art. 1082 și art. 1088 din Codul civil, respectiv art. 1531 alin. 1, alin 2 teza I și art. 1535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil pot fi acordate daune interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și art. 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, cu modificările și completările ulterioare.

Sintagma "pot fi acordate" exclude din start imperativul categoric, nu exprimă obligația, ci lasă la aprecierea instanțelor latitudinea, posibilitatea de a aprecia dacă sunt întrunite toate condițiile legale privind acordarea dobânzilor.

"În ceea ce privește posibilitatea cumulului dintre actualizarea creanței și

daunele-interese moratorii, deși, de principiu, nu este exclusă, pornindu-se de la principiulreparării integrale a prejudiciului, dată fiind natura juridică a dobânzii (lucrum cessans) diferită de cea a actualizării obligației cu indicele de inflație (damnum emergens), în privința creanțelor ce intră sub incidența Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009, în circumstanțele date cumulul nu poate fi admis întrucât, pe de o parte, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege «pentru acordarea daunelor-interese moratorii, iar, pe de altă parte, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile a debitorilor."

A mai învederat că prin Decizia nr. 838/2009 publicată în Monitorul Oficial nr. 631/03.07.2009 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României în temeiul art. 146 lit. e din Constituție.

Astfel, Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Guvernul și Parlamentul României, pe de altă parte, în sensul că „în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin.3 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituția României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora".

Decizia Curții Constituționale fundamentează dreptul judecătorilor de a analiza cauzele prin prisma elementelor de legalitate fără a atribui dispozițiilor legale o interpretare extinsă.

Prin Decizia Curții Constituționale s-a statuat definitiv și obligatoriu că Înalta Curte de Casație și Justiție a încălcat atribuțiile constituționale, modificând norme juridice cu putere de lege. Așa fiind, instanța are obligația să dispună soluționarea prezentei cauze în considerarea respectării dispozițiilor legale în materie.In acest sens, în raport de starea de fapt și de drept incidență și pentru argumentele expuse supra se impune respingerea acțiunii ca nefondată.

Față de cele învederate apelantul a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței cu consecința respingerii acțiunii intimaților-reclamanți M. A. și N. O. C. ca prescrisă pentru perioada anterioară datei de 29 august 2011 și ca neîntemeiată pentru restul perioadei.

În drept, apelul a fost întemeiat pe prevederile art. 466 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

În motivarea cererii sale de apel apelantul M. P. - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a făcut un amplu istoric al cauzei, după care, a arătat că apreciază nelegală și netemeinică hotărârea judecătorească atacată și solicită admiterea apelului, anularea hotărârii în baza art. 480 alin. 4 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre judecare instanței competente;.

În subsidiar apelantul a solicitat admiterea apelului, rejudecarea cauzei în fond și, în baza ari 480 alin. 2 Cod proc. civ., schimbarea Sentinței civile nr. 526 din 27 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul Prahova - Secția I civilă în dosarul nr._ în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

Apelantul a învederat că solicită ca, în conformitate cu dispozițiile art. 479 alin. 1 C. proc. civ., să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Printr-o primă categorie de critici apelantul a arătat că în mod greșit prima instanță a respins excepția necompetenței teritoriale reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 127 alin. 1 și alin. 3 C. proc. civ.

Astfel, cererile deduse judecății au ca obiect obligarea pârâților la plata dobânzilor legale aferente sumelor datorate cu titlu de drepturi salariale prin hotărâri judecătorești, motiv pentru care natura litigiului este determinată de existența unor raporturi de muncă între reclamanți și pârâți, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 266 din Codul muncii referitoare la jurisdicția muncii și ale art. 208, art. 210 din Legea dialogului social.

Conform art. 269 alin. 1 și alin. 2 din Legea nr. 53/2003, republicată, cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Totodată, dispozițiile art. 208 și ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, republicată, stabilesc în favoarea tribunalului, în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, competenta de soluționare în primă instanță a conflictelor individuale de muncă.

Reclamanții nu au indicat domiciliul, însă au precizat domiciliul ales la sediile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, anume în București, . - 14, sector 5, locație aflată în circumscripția Tribunalului București.

Astfel, prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, reclamanții au învestit instanța cu soluționarea unui conflict individual de muncă, de competența tribunalului în a cărui circumscripție teritorială aceștia își au domiciliul sau locul de muncă, conform art. 208, art. 210 din Legea nr. 62/2011 și art. 269 alin. 1 și alin. 2 din Legea nr. 53/2003, republicată.

Dispozițiile invocate supra instituie o competență teritorială de ordine publică, exclusivă, în favoarea tribunalului în a cărui circumscripție reclamantul are fie domiciliul, fie reședința, fie locul de muncă.

A mai precizat apelantul că reclamanții sunt procurori la P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism fiind o structură în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, conform art. 1 alin. 1 din Legea nr. 508/2004.

Apelantul a învederat că, norma cuprinsă în art. 127 alin. 1 C. proc. civ. conform căreia „Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea", normă care, potrivit alin. 3 din același articol, se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, este un mijloc procedural care urmărește înlăturarea oricărei suspiciuni de soluționare părtinitoare a cauzei datorate calității părții.

Dispozițiile art. 127 C. proc. civ. se referă doar la situația în care procurorul - care este reclamant - își desfășoară activitatea de procuror la instanța competentă să soluționeze cererea în care are calitatea de reclamant.

Ori, procurorii de la P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu desfășoară activitate de procuror - nici în cauzele penale și nici în cauzele civile - la Tribunalul București, ci ei își desfășoară activitatea de procuror - respectiv o parte a activității - la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Apelantul a mai precizat că, întrucât aceștia își desfășoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și nu al Tribunalului București, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 127 C. proc. civ., prevederi speciale, de strictă interpretare, care reglementează expres doar situația în care cererea este de competența instanței la care își desfășoară activitatea magistratul ce are calitatea de reclamant.

Art. 127 C. proc. civ. reglementează un caz de competență facultativă pentru ipoteza în care judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul are calitatea de reclamant, norma interzicând sesizarea instanței competente dacă este cea la care acesta își desfășoară activitatea.

Sintagma folosită de legiuitor în art. 127 C. proc. civ. "competența instanței la care își desfășoară activitatea" nu poate fi interpretată în sens larg, de curte de apel în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea judecătorul reclamant, ci are înțelesul de instanța judecătorească la care acesta funcționează efectiv.

În speță, având în vedere că reclamanții își desfășoară activitatea la P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și nu la Tribunalul București, nu sunt întrunite condițiile art. 127 C. proc. civ., astfel încât soluționarea cererii deduse judecății era de competența Tribunalului București, ca instanță în a cărei circumscripție teritorială își au domiciliul procesual ales și locul de muncă reclamanții.

Apelantul a arătat că, pentru considerentele expuse, se impunea admiterea excepției de necompetență teritorială a Tribunalului Prahova și declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Printr-o a doua categorie de critici apelantul a învederat că, în mod greșit prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

A mai precizat apelantul că s-a apreciat în mod eronat că „dreptul de a solicita acordarea daunelor moratorii în raport de titlurile executorii a început să curgă de la data emiterii Deciziei nr. 2/17.02.2014 a I.C.C.J. ". De asemenea, argumentația instanței de fond în sensul că „emiterea actelor normative în temeiul cărora s-a dispus plata eșalonată a sumelor de bani datorate reclamanților cu titlu de drepturi salariale a avut ca efect întreruperea cursului prescripției" nu poate fi primită.

O cerere de genul celei promovate în cauză este supusă termenului general de prescripție de 3 ani, astfel încât sumele solicitate de reclamanții - intimați trebuiau acordate în limitele termenului general de prescripție de 3 ani.

Concret, termenul de prescripție extinctivă a început să curgă anterior datei de 01.10.2011 - data intrării în vigoare a Codului civil, ca atare sunt aplicabile dispozițiile Deciziei nr. 1/17.02.2014 a înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că:

„In interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201, art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil și ale art. 6 alin. 4, art. 2512, art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011."

Conform art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.

În esență, acest principiu este o aplicație a adagiului accesorium sequitur principale.

Potrivit art. 3 coroborat cu art. 7 din acelși act normativ, termenul prescripției este de 3 ani și începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Art. 283 alin. 1 lit. c din Legea nr. 53/2003, în forma în vigoare la momentul de referință, prevede că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de ladata nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.

Pe lângă principiul prescripției dreptului la acțiune privind un drept accesoriu odată cu prescripția dreptului la acțiune privind dreptul principal, art. 12 din Decretul nr. 167/1958 consacră și un alt principiu ce guvernează efectele prescripției extinctive în virtutea căruia, în cazul obligațiilor cu executare succesivă, dreptul la acțiune privind fiecare prestație se stinge printr-o prescripție distincta.

Art. 12 din Decretul nr. 167/1958 și își găsește aplicația ori de câte ori debitorul este ținut față de creditor la prestații succesive indiferent de izvorul obligației, fiind vorba inclusiv despre dobânzi.

In considerarea acestui ultim principiu enunțat, jurisprudența s-a pronunțat în sensul că „Dobânzile de întârziere, prevăzute de art. 1088 C. civ., fiind prestații succesive în sensul art. 12 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, potrivit acestui text, cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită" - Decizia nr.1366/1981 a Secției civile a fostului Tribunal Suprem.

Așadar, termenul de prescripție pentru acțiunea având ca obiect plata dobânzii legale - ca drept accesoriu al drepturilor principale constituind prestații succesive -se va socoti deosebit pentru fiecare prestație.

Concret, dreptul material la acțiune este prescris, întrucât titlurile executorii în discuție au fost pronunțate anterior datei de 29.08.2011.

Apelantul a învederat că, prin Decizia nr. 7/27.04.2015 pronunțată în dosarul nr. 16/1/201/HP/C, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că „Plățile voluntare eșalonate în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, efectuate în baza unui titlu executoriu nu întrerup termenul de prescripție a dreptului material la acțiune pentru daunele interese-moratorii sub forma dobânzii penalizatoare. "

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că rolul prescripției este, între altele, acela de a garanta securitatea juridică, prin stabilirea unui termen fix de introducere a acțiunilor, și că modificarea unei situații care a devenit definitivă datorită expirării termenului de prescripție este incompatibilă cu principiul securității raporturilor juridice.

Instituirea unor termene de prescripție pentru sesizarea unei instanțe este admisibilă fără ca prin aceasta să se aducă atingere dreptului substanțial dedus judecății și fără ca prin aceasta să se limiteze protecția socială instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

S-a stabilit în acest sens că limitarea dreptului de acces la o instanță, prin instituirea unui termen de prescripție, trebuie să se facă în mod rezonabil, astfel încât persoanele vătămate să aibă un interval de timp suficient, în funcție de caracteristicile fiecărui tip de litigiu (Hotărârea nr. 3052/04, pronunțată în cauza Dacia S.R.L. contra Moldovei).

Astfel, a arătat apelantul că, excepția prescripției dreptului material la acțiune se impunea a fi admisă.

Printr-o a treia categorie de critici apelantul a arătat că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism prin întâmpinare, tribunalul obligând în mod nelegal această parte la plata dobânzii legale pentru sumele recunoscute în beneficiul reclamantei M. A. prin sentința civilă nr. 4825/11.06.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr._ .

Prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 4825/11.06.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr._, irevocabilă prin decizia civilă pronunțată la 19.06.2009 de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, nu au fost stabilite obligații în sarcina Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, nefiind pronunțată în contradictoriu și cu această structură de parchet.

Calitatea procesuală pasiva presupune existența unei identități între pârât și cel obligat în raportul juridic dedus judecății. In situațiile în care realizarea interesului reclamantului pe calea justiției este obligatorie, calitatea procesuală pasivă aparține celui fața de care se poate înfăptui interesul respectiv.

Calitatea procesuală se determină în concret, în cadrul raportului juridic litigios.

Conform art. 1169 din vechiul Cod civil „cel care face o propunere în fața judecății trebuie să o dovedească". Astfel, reclamantului îi revine sarcina de justifica atât calitatea procesuală activă cât și calitatea procesuală pasivă a celor pe care îi cheamă în judecată.

Apelantul a învederat că, pretențiile reclamantei M. A. formulate în considerarea titlului executoriu sus-menționat, titlu ce nu este opozabil D.I.I.C.O.T., sunt îndreptate împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă întrucât vizează plata dobânzii legale aferente unor sume ce nu sunt datorate de această pârâtă.

Pentru motivele expuse, apelantul consideră că se impunea admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D.I.I.C.O.T. față de pretențiile reclamantei M. A. formulate în considerarea unui titlu executoriu ce nu a fost pronunțat și în contradictoriu cu această structură de parchet și, în temeiul art. 40 alin. 1 C. proc. civ., respingerea acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Printr-o a patra categorie de critici vizând fondului cauzei, apelantul a învederat că problematica dedusă judecății a fost dezlegată, cu forța obligatorie conferită de art. 517 alin. 4 C. proc. civ., de Înalta Curte de Casație și Justiție - completul competent sa judece recursul în interesul legii, care, prin Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, a statuat că „în aplicarea dispozițiilor art.1082 și art. 1088 din Codul civil din anul 1864, respectiv art. 1531 alin (1), alin. (2) teza 1 și art.1535 alin. (1) din Legea nr.287/2009 privind Codul civil, pot fi acordate daune - interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr.230/2011, cu modificările și completările ulterioare".

Însă, formularea „pot fi acordate" exclude imperativul categoric, nu exprimă o obligație, ci lasă instanțelor posibilitatea de a aprecia dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru acordarea dobânzilor.

Raportat la obiectul său, limitele aplicării deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție sunt trasate de Decizia nr. 838 din 27 mai 2009 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 631 din 3 iulie 2009, prin care a fost soluționat conflictul juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte, instanța de contencios constituțional fiind sesizată de Președintele României în temeiul art. 146 lit.e din Constituție.

Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Guvernul și Parlamentul României, pe de altă parte, în sensul că „ în exercitarea atribuțiilor -prevăzute de art. 126 alin.3 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituția României.

Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora".

Soluțiile pronunțate de instanțe în cauzele având ca obiect plata dobânzii legale se întemeiază pe Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, prin decizia Curții Constituționale, anterior evocată, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat, în mod definitiv și obligatoriu, că exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin. 3 din Constituție de către Înalta Curte de Casație și Justiție nu este compatibilă cu „... instituirea, modificarea, abrogarea unor norme juridice cu putere de lege".

Prin decizia instanței de control constituțional s-a stabilit, așadar, că Înalta Curte de Casație și Justiție și-a depășit competența legală, iar hotărârile sale au o autoritate determinantă în soluțiile pronunțate de instanțele de judecată, acestea exercitându-și posibilitatea de apreciere și de alegere în limitele statuate prin hotărârea pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii.

Decizia Curții Constituționale fundamentează dreptul judecătorilor de a analiza cauzele cu acest obiect strict prin prisma elementelor de legalitate, fără a atribui dispozițiilor legale o interpretare extinsă.

Prin urmare, a arătat apelantul, soluționarea prezentei cauze nu trebuie să se realizeze prin raportare la interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.2 din 17 februarie 2014.

Decizia Curții Constituționale relevă două dimensiuni: una de competență, ce cade în sarcina înaltei Curți de Casație și Justiție, și o alta de legiferare.

Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție are semnificația „unificării practicii judiciare," mai exact a asigurării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești.

Atributul de legiferare este exprimat prin enumerarea competențelor pe care nu le are Înalta Curte de Casație și Justiție :„.... modificare, abrogare a normelor juridice...." .

Într-o a cincea categorie de critici apelantul a arătat că în mod nelegal prima instanță a admis acțiunea și a dispus obligarea pârâtei Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism la plata dobânzii legale.

Instanța de fond doar a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 1082, art. 1088 din vechiul Cod civil, art. 1531, art. 1535 din noul Cod civil, fără a analiza îndeplinirea condițiilor legale privind acordarea dobânzii.

Totodată, tribunalul a constatat că executarea hotărârilor judecătorești în cauză a fost eșalonată prin acte normative succesive, independent de voința reclamanților, fără însă a reține că o atare eșalonare s-a produs si dincolo de voința pârâților, fiind dispusă de legiuitor.

Conform art. 1082 din vechiul Cod civil, „Debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligației, sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credință din parte-i, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate fi imputată."

Astfel, potrivit textului invocat, debitorul obligației de plată a unei sume de bani datorează daune-interese daca sunt îndeplinite următoarele condiții: nu a executat obligația sau a executat-o cu întârziere;nu justifică faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină, care nu-i poate fi imputată.

In cauză, debitoarea obligației de plată a drepturilor bănești recunoscute pe cale judiciară în beneficiul reclamanților justifică faptul că neexecutarea la data rămânerii definitive a titlurilor executorii provine dintr-o cauză străină, care nu îi poate fi imputată.

A mai arătat apelantul că în noul Cod civil dreptul la daune-interese este reglementat în cuprinsul art. 1530 - art.1537 și a redat dispozițiile art. 1516.

Prin urmare, în cazul în care în mod nejustificat debitorul nu-și execută obligația și se află în întârziere, creditorul, în realizarea dreptului său la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, poate opta, fără a pierde dreptul la daune-interese, să folosească, atunci când este cazul, orice mijloace prevăzute de lege pentru realizarea dreptului său.

Cerința întârzieirii de către angajator, în mod nejustificat a plății drepturilor bănești datorate angajatului este prevăzută expres si în cuprinsul art. 166 alin. 4 din Legea nr. 53/2003, republicată, text potrivit căruia „întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului."

Conform art. 1530, „Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației."

Textul de lege stabilește condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a da naștere în sarcina debitorului a obligației de plată a daunelor-interese, anume: neexecutarea (fără justificare ori, după caz, culpabilă) de către debitor a obligației; existența unui raport de cauzalitate direct și necesar între neexecutarea obligației și prejudiciul cauzat creditorului.

Dispozițiile art. 1531 C. civ. recunosc creditorului dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării, prejudiciul cuprinzând pierderea efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta a fost privat.

Evaluarea prejudiciului este particularizată în cazul obligațiilor bănești în cuprinsul art. 1535 C. civ. Astfel, sub condiția ca debitorul obligației să nu achite suma de bani la scadență, acesta este ținut la plata de daune moratorii, de la scadență până la momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege.

Apelantul a mai precizat că legiuitorul, referindu-se în cuprinsul art. 1535 C. civ. la dobânda legală, nu are în vedere dobânda legală ca fruct civil prevăzut de art. 1489 C. civ., ci exclusiv cuantumul acesteia. Întrucât atât dobânda legală (fruct civil) cât și dobânzile de întârziere (daunele interese moratorii) sunt evaluabile în bani, în vederea calculării acestora trimiterea se face la cuantumul dobânzii legale prevăzut de lege lata în O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Daunele moratorii sunt determinate a posteriori, iar cuantumul lor depinde de durata întârzierii.

A învederat apelantul că în cauză nu e îndeplinită condiția ca debitorul obligației să nu fi achitat suma de bani Ia scadență, respectiv cerința neexecutării fără justificare a obligației de plată la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

Plata eșalonată a creanței, realizată în decursul termenelor strict prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009, aprobată prin Legea nr. 230/2011, nu poate atrage incidența dispozițiilor art. 1530 - art. 1537 C. civ. și nici a art. 166 alin. 4 din Codul muncii, republicat.

In executarea obligației de plată s-a îndeplinit obligația de diligentă stabilită prin art. 1480 alin. 1 Cod civil, text potrivit căruia „Debitorul este ținut să își execute obligațiile cu diligenta pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, afară de cazul în care prin lege sau prin contract s-ar dispune altfel."

Hotărârile judecătorești invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată vizează acordarea de drepturi salariale restante, motiv pentru care în cauză sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările și completările ulterioare.

Actele normative incidente în materia executării hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate drepturi bănești în favoarea personalului din sistemul justiției au suferit modificări succesive sub aspectul termenelor și al cuantumului plăților, situație în care M. P. s-a aflat în imposibilitate legală de a stinge complet obligațiile de plată.

Potrivit art. 3 alin. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, în forma inițială, „Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salariată stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a. în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu;b. în anul 2011 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;c. în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu."

Ulterior, prin O.U.G. nr. 45/2010, aceste termene au fost decalate, astfel: ,a. în anul 2012 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu;b. în anul 2013 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;c.în anul 2014 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu."

Prin Legea nr. 230/2011, art. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 71/2009 a fost modificat după cum urmează:

,,{1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salariată stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:

a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;

b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;

c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;

d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;

e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu."

Raportat la aceste modificări ale legislației, neimputabile debitoarei, aceasta din urmă a procedat la plata eșalonată a creanței.

Prin urmare, neexecutarea integrală a obligației de plată la data rămânerii definitive a hotărârilor judecătorești este justificată pe deplin de către debitoare și provine dintr-o cauză străină de voința acesteia.

Apelantul a mai arătat că, în virtutea art. 1 alin. 4 și alin. 5 din Legea nr. 508/2004, procurorul-șef al D.I.I.C.O.T. este ordonator secundar de credite, iar finanțarea cheltuielilor curente și de capital ale acestei structuri de parchet se asigură de la bugetul de stat, fondurile destinate D.I.I.C.O.T. fiind evidențiate distinct în bugetul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Creditele bugetare aprobate prin bugetul de stați pot fi folosite la cererea ordonatorilor principali de credite numai după deschiderea de cred te sau alimentarea cu fonduri de către M. Finanțelor Publice a conturilor deschise pe jseama acestora. Din creditele bugetare deschise, ordonatorii principali de credite repartizează unităților din subordine creditele bugetare pe baza înscrisului „Dispoziție bugetară", care se întocmește și se depune la Direcția Generală de Trezorerie și contabilitate Publică.

In conformitate cu prevederile art. 29 alin.3 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, „cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art. 47 „creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol", în timp ce dispozițiile art. 72 alin.l lit. a din același act normativ statuează că este infracțiune nerespectarea dispozițiilor art. 14 alin, 3 din același act normativ, în acord cu care „Nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare".

Art. 1 din Legea nr. 92/2011 pentru aprobarea O.U.G. nr. 4/2011 care modifică art. 1 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, prevede următoarele:

„(1) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

(2) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate."

In anul 2010 executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar era supusă regimului prevăzut de art. 25 din Legea nr. 11/2010 a bugetului de stat pe anul 2010. In executarea prevederilor legale invocate anterior a fost adoptată H.G. nr. 422/2010, virarea efectivă către reclamante a unei părți din sumele de încasat în temeiul hotărârilor judecătorești făcându-se în luna septembrie 2010.

De asemenea, în executarea dispozițiilor art. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, aprobată prin Legea nr. 230/2011, prin hotărârile de Guvern nr. 257/2012, nr. 598/2012, nr. 954/2012, nr. 1169/2012, nr. 149/2013, nr. 355/2013, nr. 697/2013, nr. 977/2013, nr. 248/2014, nr. 51/2014, nr. 870/2014, nr. 1105/2014 și nr. 195/2015 s-a aprobat suplimentarea bugetului Ministerului P. cu anumite sume la capitolul 61.01 "Ordine publică și siguranță națională", titlul 10 "Cheltuieli de personal".

Conform art. 26 alin. 1 din O.U.G. nr. 74/2014 cu privire la rectificarea bugetului de stat pe anul 2014 și unele măsuri bugetare, în anul 2014, prin derogare de la prevederile art. 1 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, și ale art. 14 alin. (1) din O.G. nr._, aprobată cu modificări prin Legea nr. 280/2013, persoanele juridice de drept public, instituțiile și autoritățile publice, indiferent de sistemul de finanțare, coordonare și de subordonare, pot plăti tranșa aferentă anului 2015.

A învederat apelantul că, în limitele suplimentărilor efectuate în temeiul normelor sus-invocate, în executarea hotărârilor judecătorești, reclamanților li s-au plătit și în anii 2012, 2013, 2014 și 2015 o parte din drepturile bănești.

Astfel, modificările suferite de legislația în materie nu sunt imputabile debitorului, ci constituie o cauză exoneratoare de răspundere, angajatorul procedând la plata eșalonată a creanțelor în cuantumul și la termenele stabilite prin dispoziții legale.

O.U.G. nr. 71/2009, aprobată prin Legea nr. 230/2011 asigură un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului și nu obligă creditorii să suporte o sarcină disproporționată raportat la garanțiile ce însoțesc edictarea actelor normative în discuție.

Astfel, se observă că s-a stabilit cu precizie perioada în care va fi realizată executarea totală a titlurilor, se precizează nivelul și termenele de efectuare a plăților intermediare, iar pentru a evita devalorizarea sumelor ce fac obiectul titlurilor executorii a fost prevăzută actualizarea drepturilor cu indicele prețurilor de consum.

Toate aceste mecanisme asigură așadar executarea integrală a titlurilor executorii, fără a aduce atingere înseși substanței drepturilor recunoscute, acordând totodată statului posibilitatea să identifice resursele financiare necesare achitării acestor sume în contextul circumstanțelor excepționale, reprezentate de condițiile economice generale extrem dedificile, grav deficit bugetar actual, acută criză economică națională și internațională.

Aceste direcții sunt susținute, de altfel, și în jurisprudența constantă a Curții Constituționale. Curtea Constituțională a considerat ca fiind constituționale prevederi care au ca finalitate instaurarea unui climat de ordine financiar-bugetară, care nu scutește, ci, dimpotrivă, obligă ordonatorii de credite la demersuri pentru a obține prevederi în buget pentru satisfacerea obligațiilor înscrise în titluri executorii.

Statul nu a refuzat aplicarea hotărârilor judecătorești, ci, din contră, le-a recunoscut și și-a luat angajamentul ferm de ale executa întocmai potrivit criteriilor rezonabile și obiective stabilite în O.U.G. nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011.

Mai mult, a învederat apelantul, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că în situații excepționale statele pot interveni în procedura de executare, cu condiția ca o asemenea intervenție să nu aibă drept consecință împiedicarea, invalidarea sau întârzierea de o manieră excesivă a executării, or, măsura preconizată reprezintă o amânare a executării pe o perioadă rezonabilă în sensul Constituției și Convenției și este adoptată în scopul unic al identificării, în condițiile actuale de severă criză economică, a soluțiilor pentru acoperirea acestor cheltuieli bugetare. In această situație, debitorii - ordonatori de credite din sistemul justiției - sunt obligați în continuare să ia toate măsurile ce se impun pentru! efectuarea eșalonată a plății sumelor stabilite prin titluri executorii.

Punctul de vedere al Curții Constituționale a Rornâniei menționat supra a fost îmbrățișat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, prin decizia din data de 4 septembrie 2012, publicată la 18 septembrie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins ca vădit neîntemeiate cererile reclamanților din cauza "D. și alții împotriva României".

In cauza sus-menționată, reclamanții invocau încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate), prin aceea că autoritățile interne (M. Justiției și M. Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante.

In motivarea hotărârii sale, C.E.D.O. a apreciat că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială. C.E.D.O. a apreciat că eșalonarea plăților de către Guvern, în calitatea sa de debitor, printr-o . acte normative, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România începând cu anul 2008, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al reclamanților.

C.E.D.O. a mai argumentat că reclamanții au primit până în prezent o fracție semnificativă din sumele cuvenite și că nu există indicii cu privire la o eventuală intenție a Guvernului de a nu respecta calendarul plăților pentru viitor.

Față de considerentele expuse, apelantul a arătat că, în opinia sa plata eșalonată a drepturilor bănești efectuată în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare, nu poate fi calificată întârziere/neexecutare nejustificată a plății drepturilor bănești, în accepțiunea art. 1516, art. 1530 și urm. din noul Cod civil.

În cuprinsul dispozițiilor art. 1 alin. 3 din O.U.G. nr. 71/2009, cu modificările ulterioare, legiuitorul a prevăzut că sumele plătite în temeiul respectivului act normativ se actualizează cu indicele prețurilor de consum comunicat de Institutul Național de S..

C. legal nu permite suplimentarea dobânzii legale cu alte tipuri de despăgubiri. Prin edictarea art. 1088 în vechiul Cod civil, respectiv a art. 1535 în noul Cod civil legiuitorul a urmărit să elimine aleatoriul și dificultățile de ordin probatoriu în stabilirea prejudiciului produs prin neexecutarea obligației bănești.

Conform art. 1088 alin. 1 din vechiul Cod civil, „La obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate".

Cu privire la întinderea daunelor ce se cuvin creditorului în cazul întârzierii în executarea obligațiilor bănești, există opinia potrivit căreia părțile nu pot stipula în contract și nici nu pot solicita pe cale judecătorească alte daune, deoarece sintagma "nu pot cuprinde decât dobânda legală", conținută în art. 1088 alin. 1 din vechiul Cod Civil, interzice adăugarea altor daune la dobânda legală, cu excepția cazurilor indicate în partea finală a acestuia. Cumulul dobânzii legale cu alte daune este inadmisibil și pentru că dobânda legală reprezintă tot daune (moratorii) particularizate prin aceea că sunt evaluate de legiuitor la nivelul dobânzii legale.

Prin cumulul ratei inflației cu dobânda legală se ajunge la situația îmbogățirii fără just temei.

Cumulul dobânzii legale cu alte daune este inadmisibil și pentru că dobânda legală reprezintă tot daune (moratorii) particularizate prin aceea că sunt evaluate de legiuitor la nivelul dobânzii legale.

Actualizarea creanței are natură moratorie, deoarece prejudiciul ce urmează să fie acoperit astfel este cauzat numai prin întârziere, întrucât obligațiile bănești pot fi executate în natură întotdeauna. Plata dobânzii legale în cazul în care suma de bani a fost actualizată înseamnă o dublă reparație, prejudiciul fiind acoperit fie de dobânda legală, fie de diferența rezultată din actualizarea datoriei.

În continuare, a arătat că dobânda se cuvine de la data cererii de chemare în judecată și doar pentru sumele datorate și rămase neexecutate la momentul respectiv.

Sub aspectul momentului de la care este datorată dobânda de către debitoare, apelantul a arătat că, în speță, debitoarea nu este de drept în întârziere, nefiind incidente ipotezele prevăzute de art. 1079 din vechiul Cod civil, iar creanțele nu fac parte din categoria celor pentru care, potrivit legii, să curgă dobânda de drept, așa cum prevăd dispozițiile art. 1088 alin. 2 din vechiul Cod civil.

In aceste condiții, dobânda este datorată de la data când a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată.

In situația admiterii pretențiilor reclamanților, aceștia, în calitate de creditori, sunt beneficiari ai dobânzii legale pentru neexecutarea integrală a obligației de plată a creanței, motiv pentru care daunele-interese nu ar putea fi aferente decât sumelor neexecutate la data cererii de chemare în judecată.

Față de cele învederate apelantul a solicitat în principal, admiterea apelului, anularea hotărârii atacate în baza art. 480 alin. 4 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre judecare Tribunalului București, iar în subsidiar, admiterea apelului, rejudecarea cauzei în fond și, în baza art. 480 alin. 2 C. proc. civ., schimbarea sentinței civile nr. 526 din 27 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul Prahova - Secția I civilă în dosarul nr._ în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 466 și urm. C. proc. civ. și art. 214 din Legea nr. 62/2011, republicată.

În motivarea cererii sale de apel apelantul M. P. - P. de pe lângă Tribunalul București a arătat că înțelege să critice soluția instanței de fond sub aspectul respingerii excepțiilor invocate de parchet, respectiv cea a prescripției dreptului material la acțiune, precum și cea a prematurității acțiunii.

Astfel, în mod greșit instanța de fond a procedat la respingerea excepției prescripției, motivat de intervenirea suspendării termenului de prescripție prin apariția O.U.G. nr. 71/2009.

Apelantul a solicitat a se avea în vedere că obiectul acțiunii este patrimonial - drept de creanță, solicitarea reclamanților vizând toată perioada întârzierii la plată atât pentru sumele plătite cât și pentru cele neachitate, până la data plății efective a acestora, în speță, termenul de prescripție fiind împlinit în raport de data pronunțării titlurilor.

A mai învederat apelantul că în mod greșit prima instanță a procedat la respingerea excepției prematurității acțiunii luându-se în considerare că dreptul material la acțiune este născut odată cu pronunțarea titlurilor executorii, hotărârile fiind definitive de la pronunțare.

Astfel, așa cum a precizat și la fond, cererea reclamanților nu îndeplinește condiția actualității dreptului, solicitarea dreptului reclamat fiind formulată înaintea împlinirii termenului de scadență stabilit de legiuitor.

În raport de dispozițiile art. 480 C.proc.civ., a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat, cu consecința schimbării în totalitate a hotărârii apelate în sensul respingerii acțiunii reclamanților.

Intimata reclamantă M. A., legal citată, a depus la dosar întâmpinare, prin care a răspuns punctual motivelor de apel invocate și a solicitat respingerea apelurilor ca nefondate.

Curtea analizând cererile de apel prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente reține următoarele:

Cu titlu prealabil Curtea observă că împotriva hotărârii de primă instanță au declarat apel toți pârâții, respectiv M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, M. P. - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și M. P. - P. de pe lângă Tribunalul București.

Pe de altă parte, din chiar cuprinsul cererilor de apel rezultă că acestea vizezază atât aspecte comune, respectiv modul de soluționare de către tribunal a excepției de prescripție a dreptului material la acțiune și a fondului raportului juridic litigios, cât și probelematici diferite și anume soluția dată excepției de prematuritate invocată de pârâtul M. P. - P. de pe lângă Tribunalul București și excepțiilor de necompetență teritorială și lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul M. P. - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Într-o atare situație Curtea va proceda la analizarea cu prioritate a aspectelor legate de competența teritorială a Tribunalului Prahova, de vreme ce aprecierea acestora ca fondate face de prisos evocarea celorlate nemulțumiri, indiferent dacă acestea vizează celelalte excepții sau chiar fondul dreptului.

Pornind de la aceste precizări prealabile Curtea constată că, în adevăr, pe cale de întâmpinare în fața primei instanțe pârâtul M. P. - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a invocat excepția de necompetență teritorială.

Acestă excepție a fost respinsă prin hotărârea ce face obiectul prezentei căi de atac.

La fundamentarea unei atare soluții au stat reținrile tribunalului în sensul că, în cauză devin aplicabile dispozițiile art.127 alin.1, 3 Cod pr.civ. care stabilesc obligația în sarcina judecătorilor, procurorilor de a formula diferite cereri de chemare în judecată, inclusiv în materia dreptului muncii, la instanțe judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu cea în care își desfășoară activitatea, nefiind aplicabile în acest caz dispozițiile codului muncii.

În acest context Curtea reamitește că, potrivit art. 127 alin. 1 Cod pr. civ. dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în cicumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

Alineatul 3 al aceluiași text de lege dispune că cele statuate la alineatul 1 se aplică în mod corespunzător și procurorilor.

Numai că, așa cum rezultă din prima dispoziție procedurală ipoteza legii este aceea ca judecătorul să aibă calitatea de magistrat la chiar instanța competentă să soluționeze cauza în care acesta este reclamant.

Altfel spus, sintagma folosită de legiuitor în art. 127 C. proc. civ. "competența instanței la care își desfășoară activitatea" este de strictă interpretare, neputând fi interpretată în sens larg, ca referindu-se și la instanțele superioare celei la care magistratul reclamant deține această calitate, ci are înțelesul de instanța judecătorească la care acesta funcționează efectiv.

Raportând acestă dispoziție la situația juridică a procurorilor rezultă fără putere de tăgadă că aceștia trebuie să aibă calitatea de magistrat la parchetul de pe lângă instanța competentă să soluționeze cauza în care aceștia sunt reclamanți.

Ori, în speța pendinte reclamanta M. A. are calitatea de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar reclamantul în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – structura centrală unde ocupă funcția de procuror șef birou, așa cum rezultă din chiar susținerile acestora din cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Așadar niciunul dintre aceștia nu își desfășoară activitatea la parchetul de pe lângă tribunal, instanță competentă din punct de vedere material să soluționeze o cauză având obiectul celei pendinte.

Susținerile intimatei M. A. formulate pe cale de întâmpinare în faza de apel în sensul că își desfășoară activitatea cu precădere la Tribunalul București nu numai că nu sunt dovedite în niciun mod, dar așa cum s-a arătat în paragrafele precedente dispozițiile art. 127 Cod pr. civ. sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse și la alte situații care exced ipotezei reglementării procedurale.

Față de considerațiile expuse Curtea apreciază că în mod nelegal a procedat tribunalul la respingerea excepției necompetenței teritoriale, reținând incidența în cauză a prevederilor art. 127 alin. 1 și 3 Cod pr. civ., criticile apelantului M. P. - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism fiind fondate.

Pe de altă parte, având în vedere neaplicabilitatea acestora în litigiul pendinte, competența teritorială se determină după regulile de drept comun în materia litigiilor de muncă.

Ori, în lumina dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicată, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În speța pendinte reclamanții și-au ales domiciile la sediile locurilor de muncă și care se află în București.

Într-o atare situație competenața teritorială de soluționare a cauzei revine Tribunalului București.

Transpunerea unei atare rețineri în plan procedural se traduce prin anularea hotărârii de primă instanță și trimiterea cauzei spre judecare instanței competente.

Așa fiind Curtea va proceda formal la admiterea tuturor căilor de atac, fără a mai analiza criticile vizând modul de soluționare de către tribunal a excepției de prescripție a dreptului material la acțiune și a fondului raportului juridic litigios, soluția dată excepției de prematuritate invocată de pârâtul M. P. - P. de pe lângă Tribunalul București sau celei a lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul M. P. - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Pentru toate considerațiile expuse Curtea, în temeiul art. 480 alin. 2 coroboart cu art. 480 alin. 4 Cod pr. civ. urmează să admită apelurile.

Pe cale de consecință Curtea va anula sentința și va trimite cauza spre judecare Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Admite apelurile declarate de pârâții M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu sediul în București, ., sector 5, M. P. - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism cu sediul în București, ., sector 5 și M. P. - P. de pe lângă Tribunalul București, cu sediul în București, ., sector 3 împotriva Sentinței civile nr. 526 din 27 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul Prahova în contradictoriu cu reclamanții M. A. și N. O. C., ambii cu domiciliul ales la DIICOT București, ., sector 5.

Anulează Sentința civilă nr. 526 din 27 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul Prahova și trimite cauza spre judecare Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, azi, 26 noiembrie 2015.

Președinte, Judecător,

C.-M. M. A.-M. R.

Grefier,

C. G.-A.

Red. RAM

7 ex./17.12.2015

d.f. nr._ – Tribunalul Prahova

j.f. C. M.

Operator de date cu caracter personal

Notificare nr.3120

← Acţiune în constatare. Decizia nr. 2012/2015. Curtea de Apel...		Acţiune în constatare. Decizia nr. 1949/2015. Curtea de Apel... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 2014/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 2021/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 2012/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 1949/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Contestaţie decizie de sancţionare. Decizia nr. 1970/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Acţiune în constatare. Hotărâre din 19-11-2015, Curtea de Apel PLOIEŞTI Obligaţie de a face. Sentința nr. 6/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI