Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 332/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 332/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 10-03-2015 în dosarul nr. 332/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA NR. 332
Ședința publică din data de 10 martie 2015
Președinte - E. S.
Judecător - V.-I. S.
Grefier - D. V.
Pe rol fiind soluționarea apelului declarat de pârâta C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. SA, cu sediul în București, Bulevardul D. G., nr. 38, sector 1 și sediul procesual ales în București, Piața Gării de Nord, nr. 1, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 2053/19 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanții I. G., cu domiciliul în Băicoi, ., jud. Prahova, D. A., cu domiciliul în comuna Poiana Câmpina, .. 188, jud. Prahova, U. F., cu domiciliul în . Poiana Câmpina, ., jud. Prahova, V. I., cu domiciliul în B., .. 92 A, jud. Prahova, S. G., cu domiciliul în Florești, . ., O. G., cu domiciliul în ., jud. Prahova, P. C., cu domiciliul în Ploiești, ., jud. Prahova, C. C., cu domiciliul în Bușteni ., jud. Prahova, G. G. C., cu domiciliul în Filipeștii de P., ., jud. Prahova, R. L., cu domiciliul în Florești ., jud. Prahova, B. M., cu domiciliul în B., ., jud. Prahova, R. N., cu domiciliul în comuna Păulești, ., jud. Prahova, C. T., cu domiciliul în comuna Aricești ., jud. Prahova, M. V., cu domiciliul în Ploiești, ., ., L. A., cu domiciliul în Ploiești, ., jud. Prahova, M. C., cu domiciliul în ., jud. Prahova, D. I., cu domiciliul în Ploiești, ., jud. Prahova, toți cu domiciliul ales la Cabinetul de Avocatură „B. E. C.”, cu sediul în București, ., ., ., sector 6.
Apelul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns intimații-reclamanți I. G., D. A., U. F., V. I., S. G., O. G., P. C., C. C., G. G. C., R. L., B. M., R. N., Comânescu T., M. V., L. A., M. C. și D. I., toți reprezentați de avocat B. E. C., din Baroul București, potrivit împuternicirii avocațiale . nr._/4 februarie 2015, lipsind apelanta-pârâtă C. Națională de Căi Ferate C.F.R. SA București.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că apelul se află la al doilea termen de judecată, este motivat și a fost declarat în termenul legal procedural.
Avocat B. E. C., având cuvântul, pentru intimații-reclamanți I. G., D. A., U. F., V. I., S. G., O. G., P. C., C. C., G. G. C., R. L., B. M., R. N., Comânescu T., M. V., L. A., M. C. și D. I., arată că nu mai are cereri de formulat în cauză și solicită acordarea cuvântului asupra apelului.
Curtea, având în vedere actele și lucrările dosarului și față de împrejurarea că nu mai sunt cereri de formulat în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 392 din noul Cod de procedură civilă, dispune deschiderea dezbaterilor.
Avocat B. E. C., având cuvântul, pentru intimații-reclamanți I. G., D. A., U. F., V. I., S. G., O. G., P. C., C. C., G. G. C., R. L., B. M., R. N., Comânescu T., M. V., L. A., M. C. și D. I., solicită respingerea apelului ca nefondat, menținerea sentinței pronunțată de instanța de fond ca fiind temeinică și legală, fără cheltuieli de judecată.
Curtea, în temeiul art. 394 din noul Cod de procedură civilă, dispune închiderea dezbaterilor și rămâne în pronunțare asupra apelului.
CURTEA,
Asupra apelului civil de față, reține următoarele :
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr._, la data de 24.12.2013, reclamanții I. G., D. A., U. F., V. I., S. G., O. G., P. C., C. C., G. G. C., R. L., B. M., R. N., C. T., M. V., L. A., M. C. și D. I. au chemat în judecată pârâta C. Națională de Căi Ferate CFR SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la:
1. - plata drepturile bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate (incluzând salariul de baza, indemnizații, sporuri, adaosuri, alte sume acordate în temeiul raporturilor de munca) și drepturile salariale cuvenite, calculate la clasa de salarizare și coeficientul de ierarhizare corespunzătoare funcției ocupate de fiecare salariat, la o valoare a salariului minim de bază minim brut de 700 de lei, pe perioada octombrie_11, în conformitate cu art.41 alin. 3, lit. a din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, prelungit până la 31.12.2011 (conform art.4 alin.2) și cu legislația muncii;
2. – plata diferențelor dintre drepturile salariale rezultate din aplicarea coeficienților de ierarhizare, cuprinși în anexa nr.1 din CCM la nivel de unitate, în baza cărora au fost calculate salariile fiecărui salariat, în raport cu salariul de baza minim brut pe țară garantat de 700 de lei lunar, conform art. 1 din H.G. nr. 1225/27.12.2011, publicată in M. OF. Partea I nr.922/27.12.2011 și drepturile salariale efectiv plătite în perioada 01.01._13;
3. - plata diferențelor dintre drepturile salariale rezultate din aplicarea coeficienților de ierarhizare, cuprinși în anexa nr.1 din CCM la nivel de unitate, în baza cărora au fost calculate salariile fiecărui salariat, în raport cu salariul de baza minim brut pe țară garantat de 750 de lei lunar, conform art. 1 alin. 1 din H.G.23/22.01.2013, publicată în M.OF. Partea X, nr.52/23.01.2013 și drepturile salariale efectiv plătite în perioada 01.02._13;
4.- reactualizarea diferenței drepturilor salariale menționate anterior cu indicele de inflație la data plații efective;
5. - plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanții au învederat faptul că în perioada dedusă judecații, respectiv 01.01._13, au fost și sunt salariați ai pârâtei, având încheiate contracte individuale de muncă pe perioadă nedeterminată.
În ceea ce privește primul capăt de cerere, reclamanții au învederat faptul că, potrivit dispozițiilor art.4 alin.1 și 2 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivelul Ramura Transporturi nr._ pe anii 2008-2010, prelungit, valabilitatea acestui contract este până la data de 31.12.2011, astfel: alin.1 prevede că „prezentul contract colectiv de munca unic la nivel de ramură transporturi se aplica cu începere de la 01 ianuarie 2008 pana la 31 decembrie 2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate acesta producând efecte pe an calendaristic, iar alin.2 stipulează că „dacă niciuna din părți nu denunța contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat valabilitatea acestuia se prelungește pana la încheierea unui nou contract,dar nu cu mai mult de 12 luni,respectiv încă un an calendaristic."
Mai mult, reclamanții au susținut că un nou contract colectiv de munca la nivel de ramură transporturi nu a fost încheiat și nici contractul nr.722/03/24.01.2008 nu a fost denunțat de niciuna dintre părți, astfel că prevederile alin.2 redate mai sus și-au produs efectele.
În acest sens, reclamanții au susținut că în perioada 01.01._11, membrii lor de sindicat, salariații pârâtei, au beneficiat de un salariu calculat la clasa de salarizare și coeficientul de ierarhizare corespunzătoare fiecărei funcții ocupate, pentru o valoare a salariului de baza minim brut de 600 lei în baza Contractului Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate pe anii 2010-2011 și 2011-2012.
Or, reclamanții au susținut că această valoare de 600 de lei a salariului de baza minim brut cu care au fost plătiți în calitate de salariați ai pârâtei/este inferioară valorii salariului de baza minim brut la nivel de R. Transporturi, prevăzută la art.41 pct.3 lit. a din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi de 700 de lei.
Astfel, reclamanții au susținut că, potrivit Contractului Colectiv de Munca Unic la Nivel de R. Transporturi nr.722 pe anii 2008 - 2010, art.41 alin.3 lit. a salariul de baza minim brut la nivelul ramurii transporturi valabil din data de 01.01.2008 până la data de 31.12.2011 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 de ore medie/lună este de 700 de lei, adică 4,12 lei/ora, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
De altfel, reclamanții au susținut că litera b) a aceluiași articol 41, prevede că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și de unitate „vor lua ca baza de la care pornesc negocierile, valoarea salariului de baza minim brut la nivel de ramura transporturi, stipulate la art.41 pct.3 lit. a, pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respectiv, adică 700 de lei și nu 600 de lei, cât a stabilit pârâta.
Or, reclamanții au susținut că, în calitate de angajator, pârâta nu a acordat acest drept membrilor lor de sindicat și nu a plătit la nivelul salariului de baza minim brut de 700 de lei, stabilit la nivelul Ramurii Transporturi (valabil de la 01.01.2008 pana la 31.12.2011), calculat la clasa de salarizare și coeficientul de ierarhizare corespunzătoare funcției, încălcând prevederile art.40 alin.2 lit. c, din Codul Muncii, potrivit cărora „angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile care decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de munca".
În continuare, reclamanții au susținut că pentru perioada dedusă judecății, art.3 alin. 1 al CCM. la nivel de R. Transporturi, prevăd că: „clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel”, iar la poziția 3 din anexa 5 la acest CCM. care nominalizează unitățile la care se aplică acest contract colectiv de muncă, se află societatea pârâtă.
Astfel, reclamanții au susținut că art. 119 din Contractul unic la nivel de ramura stipulează:" (1) Dispozițiile prezentului Contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi sunt aplicabile tuturor categoriilor de salariați angajați într-o unitate vizata și acoperită de clauzele acestuia. (Recomandarea 0.1. M. nr. 91/29 iunie 1951 - cap. 3, alin. 4.)", iar art. 123 stabilește modul cum își produce efectele acest contract: „Prezentul contract colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi produce efecte după cum urmează: 1. în toate unitățile nominalizate în Anexa 5; 2. în toate unitățile din ramura transporturi și activități conexe, conform art. 11 (l) c) din Legea nr.130/1996;"
De asemenea, reclamanții au susținut că art. 113 stipulează: (3) „Drepturile prevăzute în prezentul contract colectiv de muncă sunt considerate minime, de la nivelul cărora începe negocierea contractelor colective de muncă la celelalte niveluri; (4) Executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți".
Mai mult, reclamanții au susținut că art. 114. din același contract prevede: „(1) Drepturile prevăzute în contractele individuale de muncă nu pot fi stabilite sub nivelul celor adoptate prin prezentul contract colectiv de muncă și, după caz, ale celor încheiate la nivel inferior acestuia. (2) Pentru începerea negocierii Contractului colectiv de muncă la nivel de Unitate, angajatorul va lua ca bază de negociere prezentul Contract colectiv de muncă publicat în Monitorul Oficial”, iar potrivit art.115 (1) „Prevederile contractelor individuale de munca existente la data intrării in vigoare a contractelor colective de munca vor fi puse de acord cu prevederile acestora din urma."
Or, reclamanții au susținut că, în calitate de angajator, pârâta nu a acordat acest drept membrilor lor de sindicat încălcând prevederile art.40 alin.2 lit. c din Codul Muncii, potrivit cărora „angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile care decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de munca"".
Astfel, reclamanții au susținut că, potrivit art.229 alin.4 din Codul Muncii: "Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților", în același sens fiind și prevederile art.1270 Cod Civil, iar potrivit art. 148 alin. 1 din Lg.62/2011, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți.
Totodată, reclamanții au susținut că, odată înregistrate la Direcția de Munca, Solidaritate Socială și Familie, singura instituție căreia îi incumba obligația verificării în sensul conformității cu legea, aceste acte devin obligatorii și își răsfrâng efectele asupra tuturor subiecților de drept. Ceea ce se stabilește prin Contractul Colectiv de Muncă sunt anumite drepturi convenite de către părți care nu sunt tratate de dispozițiile legale, drepturi convenționale suplimentare și odată negociate devin obligatorii.
Mai mult, reclamanții au susținut că, potrivit dispozițiilor art. 132 alin.3 din Legea nr.62/2011: „contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior", iar alin.2 prevede că: „la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal".
Așadar, reclamanții au susținut că pentru perioada dedusă judecații, contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior nu pot conține clauze care să stabilească drepturi inferioare celor prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
În aceste condiții, reclamanții au susținut că pârâta avea obligația să acorde membrilor lor de sindicat, salariați ai pârâtei, salariul calculat la clasa de salarizare și coeficientul de ierarhizare corespunzătoare funcției ocupate, la o valoare a salariului de baza minim brut de 700 de lei la care se adaugă sporurile și toate bonificațiile salariale și nu la o valoare mai mică.
Or, reclamanții au susținut că, așa cum au precizat respectarea clauzelor contractului colectiv de muncă este obligatorie, neîndeplinirea lor atrăgând răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta conform art. 148 alin.1 din Legea nr.62/2011.
Astfel, reclamanții au susținut că prin neplata acestui drept care s-ar fi cuvenit salariaților pârâtei, conform CCM. la nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, la data scadenței, aceștia au suferit un prejudiciu material din culpa pârâtei în legătură cu serviciul, pentru care, pârâta, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, se cuvine se cuvine să îi despăgubească, așa cum prevede art.253 raportat la art. 166 alin.1 și a lin. 4 Codul Muncii.
Mai mult, reclamanții au susținut că art.41 alin.5 din Constituția României prevede că:" este garantat caracterul obligatoriu al convențiilor colective", iar o . decizii ale Curții Constituționale au stabilit obligativitatea respectării negocierilor colective, a drepturilor minimale consacrate prin dispozițiile legale si prin contracte colective încheiate la nivel superior.
Totodată, reclamanții au susținut că ierarhia in care se prezintă contractele colective de munca face ca dispozițiile cuprinse în astfel de contracte încheiate la nivel superior să se impună în negocierea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior (de unitate), negocierea fiind posibilă numai peste nivelul minimal recunoscut de lege și/sau contractele colective de muncă încheiate Ia nivel superior.
De altfel, reclamanții au susținut că potrivit art. 148 din Legea nr. 62/2011 - Legea dialogului social, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, neîndeplinirea obligațiilor asumate atrăgând răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta.
În ceea ce privește capetele 2 și 3 de cerere, reclamanții au susținut că potrivit dispozițiilor art.1 din H.G.nr.1225/2011, „începând cu data de 01.01.2012, salariul de baza minim brut pe tara garantat în plată se stabilește la 700 de lei lunar, pentru un program complet de lucru de 169,333 ore în medie pe luna în anul 2012 reprezentând 4,13 lei/oră", dispozițiilor art.1 alin.1 din H.G. 23/2013: „începând cu data 01.02.2013, salariul de baza minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 750 de lei lunar, pentru un program complet de lucru de 168,667 ore în medie pe lună în anul 2013 reprezentând 4,44 lei/oră".
De asemenea, reclamanții au susținut că art. 164 din Codul Muncii prevede că „salariul de baza minim brut pe țară garantat în plată, corespunzător programului normal de muncă, se stabilește prin hotărâre a Guvernului, după consultarea sindicatelor și a patronatelor(...). Angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de baza prin contractul individual de muncă sub salariul de baza minim brut pe țară. Angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul minim brut pe țară."
Mai mult, reclamanții au susținut că Anexa 1 a CCM la nivel de unitate în baza cărora s-au calculat salariile tuturor salariaților, a stabilit clasa 1 de salarizare la nivelul a 600 de lei brut, față de dispozițiile legale referitoare la caracterul minimal al drepturilor, pârâta era obligată la respectarea clasei 1 de salarizare la nivelul salariului de baza minim brut pe țară garantat în plată prevăzut de H.G.nr.1225/2011, respectiv de H.G.nr.23/2013.
Reclamanții au susținut în continuare că pârâta nu a plătit drepturile salariale calculate în raport de salariul de baza minim brut de 700 de lei prevăzut de H.G. nr.1225/2011 pentru anul 2012, respectiv 750 de lei prevăzut de H.G. nr.23/2013 pentru anul_13-01.04.2013, încălcând astfel prevederile art.40 alin.2 lit. c coroborat cu prevederile art.229 alin.4 din Codul Muncii.
Or, reclamanții au susținut că în temeiul art. 253 din Codul Muncii „angajatorul este obligat în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau in legătura cu serviciul", astfel că pârâta a produs un prejudiciu material salariaților săi, membrii lor de sindicat constând în diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv plătite.
În ceea ce privește capătul 4 de cerere, reclamanții au solicitat actualizarea sumelor solicitate cu indicele de inflație, întrucât este necesară o corelare a salariului real cu salariul nominal de care ar fi beneficiat salariatul la momentul în care angajatorul datora drepturile salariale pretinse și momentul in care aceste sume vor putea intra efectiv în patrimonial salariaților, știut fiind că funcția principat a indexării este atenuarea efectelor inflației asupra nivelului de trai.
În consecință, reclamanții au solicitat admiterea acțiunii, obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale solicitate.
În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Contractului Colectiv de Muncă la nivel de Ramura Transporturi pe anii 2008-2010 prelungit până la 31.12.2011, H.G. nr.1225/2011, H.G. nr.23/2013, Codul Muncii, Legea nr.62/2011, Constituția României.
În dovedirea acțiunii, reclamanții au depus la dosarul cauzei înscrisuri.
La data de 08.05._, reclamanții I. G., D. A., U. F., V. I., S. G., O. G., P. C., C. C., G. G. C., R. L., B. M., R. N., C. T., M. V., L. A., M. C. și D. I. au formulat în temeiul art.204 C. Pr. Civ., o cerere precizatoare, prin care au precizat capătul 1 de cerere, în sensul că au solicitat obligarea pârâtei să le plătească drepturile bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate (incluzând salariul de bază, indemnizații, sporuri, adaosuri, alte sume acordate în temeiul raporturilor de munca) și drepturile salariale cuvenite, calculate la clasa de salarizare și coeficientul de ierarhizare corespunzătoare funcției ocupate de fiecare salariat, la o valoare a salariului minim de bază minim brut de 700 de lei, pe perioada 01.01._11, în conformitate cu art.41 alin.3, lit. a din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi pe anii 2008-2010, prelungit până la 31.12.2011 (conform art.4 alin.2) și cu legislația muncii;
Mai mult, reclamanții au precizat că din eroare în acțiune au solicitat drepturile salariale pe perioada octombrie_11 în loc de 01.01._11.
Pârâta C. Națională de Cai Ferate SA București – Sucursala Regionala CF" București, în temeiul art. 205 C.pr.civ. a formulat întâmpinare, solicitând să se respingă ca neîntemeiată, pentru motivele ce urmează a le învedera.
Astfel, pe cale de excepție, pârâta a solicitat să se admită excepția prescrierii dreptului reclamanților de a cere obligarea societății lor la plata drepturilor aferente anului 2013, întrucât cererea care are ca obiect pretențiile deduse judecății a fost adresată instanței de judecată în data de 24.12.2013, deci cu depășirea termenului liber de prescripție de 3 ani, prevăzut de lege.
Pe fondul cauzei, pârâta a susținut că, contractul valabil încheiat este legea părților contractante, conform ar. 969 V C. civ. și art.1270 alin 1 N. Cod civil.
În continuare, pârâta a susținut că în perioada 01.10._11, pentru care reclamanții salariați ai CN CF "CFR" SA, solicită drepturi salariale prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă la nivel de Ramura Transporturi a existat valabil încheiat Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de CN CF CFR SA Ia nivel de unitate pentru anii 2009-2010, 2011-2012 și 2012-2013 ale căror prevederi au fost obligatorii pentru părți, adică atât pentru reclamanți, cât și pentru societate.
Potrivit art.7 alin2 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de munca, salariul astfel negociat, a fost menționat și în contractul individual de muncă al reclamanților și ca atare, în conformitate cu prevederile art.240 alin.1 din Legea nr.53/2003 (aplicabil la momentul perfectării contractului), la nivel de unitate s-a încheiat contract colectiv de muncă, iar părțile au înțeles de comun acord ca pentru anii 2009 si 2013, sa stabilească un alt salariu minim la nivelul societății, precum și alți coeficienții de ierarhizare, decât cei prevăzuți în CCM la nivel de R. Transporturi sau în CCM pe grup de unități și prin urmare instanța de judecată este ținută să analizeze cererea reclamanților prin prisma principiului forței obligatorii a convențiilor.
Mai mult, pârâta a susținut că, contractele colective de muncă la nivel de unitate aplicabil pentru anii 2009-2013 au fost încheiate cu respectarea contractului de muncă încheiat la nivel superior, respectiv Contractul Colectiv de Munca la Nivel de G. de Unități Feroviare pe anul 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin actul adițional până în anul 2010, astfel încât prevederile din CCM la Nivel de R. Transporturi nu sunt aplicabile în speță, fiind incidente cele la nivel de unitate și grup de unități feroviare.
În acest sens, pârâta a susținut că salariile de bază lunare, sporurile și primele stabilite prin contractele individuale de munca al reclamanților se încadrează atât în prevederile CCM încheiat la nivel de unitate, cât și prevederilor Contractului Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare.
Totodată, pârâta a susținut că pe perioada derulării raporturilor de munca, reclamanții nu au contestat modul de salarizare și sporturile cuvenite în baza CCM aplicabil, conform art.268 alin 1 lit. d din Codul Muncii, republicat.
Mai mult, pârâta a susținut că prin CCM la nivel de CNCF"CFR"SA și CCM la Nivel de G. de Unități Feroviare, sunt prevăzute clase și coeficienți de ierarhizare specifici activității feroviare, și mai mult clasa 1 de salarizare nu poate fi asimilată cu salariul minim de 700 lei prevăzut de CCM pe R. Transporturi. deoarece în acest contract colectiv nu sunt prevăzute clase de salarizare, ci numai coeficienți de ierarhizare pentru diferite categorii profesionale.
Prin urmare, pârâta a susținut că pretențiile reclamanților de plată a acestor drepturi bănești prin raportare la nivelul salariului minim de 700 lei, ca și pentru sporuri și prime prevăzute în CCM pe Ramura Transporturi sau în CCM pe G. de unități nu au temei legal.
Având în vedere că prevederile contractuale invocate mai sus, aplicabile în perioada pentru care reclamanții solicită diferența de salarii, sporuri și prime pârâta a solicitat să se constate că, drepturile cuvenite acestora în temeiul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate invocat în cererea introductivă și celui individual de muncă au fost plătite în mod corespunzător, societatea lor onorându-și obligațiile asumate întocmai și la timp.
Astfel, în ceea ce privește un prim aspect, pârâta a susținut că potrivit art. 24 alin.1, 2, 3 și 4 raportat la art.8 alin.2 și 3 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, aplicabil în perioada 2009-2013 de valabilitate a CCM la Nivel de Unitate și CCM la Nivel de G. de Unități, clauzele contractelor de munca încheiate la nivel inferior care conțin drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contracte colective de munca încheiate la nivel superior sunt lovite de nulitate, însă nulitatea va fi constatată de instanța competentă la cererea părții interesate.
În acest sens, pârâta a solicitat a se reține faptul că în perioada de valabilitate a CCM la nivel de CNCF"CFR"SA și CCM la Nivel de G. de Unități Feroviare, reclamanții personal sau prin intermediul organizațiilor sindicale aveau posibilitatea legală să solicite instanței competente constatarea nulității acestor clauze, în condițiile în care constatau diferența, pe care acum o invocă, între clauzele prevăzute la art.7 și anexa 1 din CCM la Nivel de CNCF CFR SA conțin drepturi ia nivel inferior față de drepturile prevăzute în Contractul Colectiv de Munca la Nivel de R. Transporturi.
Mai mult, pârâta a susținut că doar în cazul în care instanța de judecata astfel sesizată ar fi constatat nulitatea clauzelor contractuale în discuție, acestea puteau fi renegociate, iar până la renegocierea acestora puteau fi înlocuite cu clauzele mai favorabile existente în contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
În ceea ce privește un al doilea aspect, pârâta a susținut că, cererile de constatare a nulității unor clauze ale contractelor colective de munca se pot formula pe toată durata existenței contractului colectiv de muncă - art.268 alin 1 pct. d din Codul Muncii (fost art.283 alin.1 lit. d).
Pârâta a susținut în continuare că reclamanții solicită diferența de drepturi salariale, diferență rezultată dintre salariul de baza minim brut negociat în cuantum de 700 lei și respectiv 750 lei, prevăzut de dispozițiile art.31 di CCM la Nivel de R. Transporturi valabil pentru 2008 - 2010 și sumele efectiv primite în conformitate cu prevederile art.7 si Anexa 1 din CCM la nivel de CNCF"CFR"SA.
Or, pârâta a susținut că se poate observa faptul că reclamanții solicită practic înlocuirea unor clauze ale CCM la Nivel de CNCF"CFR"SA și CCM la Nivel de G. de Unității Feroviare, a căror aplicare a încetat la data de 31.12.2010 cu clauze mai favorabile existente în CCM la nivel de R. Transporturi, expirat și acesta la data de 31.12.2010.
Mai mult, pârâta a susținut că, așa cum a arătat mai sus, conform prevederilor legale în vigoare la data existenței contractelor colective de muncă, înlocuirea unor clauze ale acestora cu clauze mai favorabile existente în contractul de munca încheiat la nivel superior se poate face numai în urma sesizării instanței de judecata cu o cerere in constatarea nulității clauzelor respective.
Astfel, pârâta a susținut că instanța de judecata nu a fost investită cu o cerere de constatare a nulității unor clauze ale contractului colectiv de muncă la nivel de CNCF"CFR"SA și chiar dacă instanța de judecata ar califica cererea reclamanților ca fiind o cerere de constatare a nulității unor clauze ale CCM la Nivel de CNCF"CFR"SA, o astfel de cerere ar fi tardiv introdusă prin raportare la prevederile art.268 alin.1. pct. d din Codul Muncii motivat de faptul că, atât CCM la nivel de CNCF"CFR"SA, cât și CCM la Nivel de G. de Unități Feroviare au expirat la data de 31.12.2010, iar cererea reclamanților a fost introdusa după expirarea acestor contracte colective de munca.
Mai mult, pârâta a susținut că, clauzele CCM la nivel de CNCF"CFR"SA, cât și CCM la nivel de G. de Unități Feroviare nu pot fi înlocuite de către instanța de judecata cu clauze mai favorabile prevăzute in CCM la nivel de Ramura Transporturi în lipsa unei cereri de constatare a nulității acestora introdusa în termen legal prevăzut de art.268 pct. d din Codul Muncii.
La data de 01.08.2014 reclamanții I. G., D. A., U. F., V. I., S. G., O. G., P. C., C. C., G. G. C., R. L., B. M., R. N., C. T., M. V., L. A., M. C. și D. I. au formulat în temeiul art.204 C Pr. Civ., o cerere precizatoare, prin care au precizat temeiul de drept al capătului 1 de cerere, astfel: pentru perioada 01.01._11, au înțeles să își întemeieze capătul de cerere privind acordarea acestor drepturi pe dispozițiile art. 1 din H.G. nr.1193/2010, cu privire la garantarea în plata a salariului minim pe economie.
Astfel, reclamanții au susținut că potrivit dispozițiilor art.1 din H.G.nr.1193/2010 „începând cu data de 01.01.2011, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 670 de lei lunar, pentru un program complet de lucru de 170 ore in medie pe luna în anul 2011 reprezentând 3,94 lei/ora", iar art. 164 din Codul Muncii prevede că „salariul de baza minim brut pe țară garantat în plată, corespunzător programului normal de muncă, se stabilește prin hotărâre a Guvernului, după consultarea sindicatelor și a patronatelor (...). Angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de baza prin contractul individual de muncă sub salariul de baza minim brut pe țară. Angajatorul este obligat sa garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul minim brut pe țară."
Mai mult, reclamanții au susținut că Anexa 1 a CCM la nivel de unitate a stabilit clasa 1 de salarizare la nivelul a 600 de Iei brut, față de dispozițiile legale referitoare la caracterul minimal al drepturilor, pârâta era obligata la respectarea clasei 1 de salarizare la nivelul salariului de baza minim brut pe țară garantat în plată prevăzut de H.G.nr.1193/2010.
De asemenea, reclamanții au susținut că pârâta nu a corectat nivelul salariului de baza corespunzător clasei 1 de salarizare care este . celui prevăzut de hotărârile de guvern cu privire la garantarea in plata a salariului minim pe economie (art.1 H.G. nr.1193/2010 ).
Or, reclamanții au susținut că tocmai prin faptul că nivelul salariului aferent clasei 1 nu este respectat, implicit prejudiciază pe fiecare dintre reclamanți câtă vreme acesta este un element important în stabilirea salariului de baza final.
În acest sens, reclamanții au susținut că nu interesează, în fapt, dacă salariul de baza obținut în final, în urma formulei de calcul cuprinsa în anexa 1 la CCM, este peste nivelul salariului minim pe economie, câtă vreme în algoritmul de calcul un rol esențial îl are un element ce nu este în concordant cu legislația (salariul clasei 1 fiind sub nivelul salariului minim pe economie, după cum au arătat mai sus).
De altfel, reclamanții au susținut că se poate observa că nivelul clasei 1 de salarizare a rămas neschimbat încă din anul 2010, la nivelul de 570 de lei.
Astfel, reclamanții au susținut că salariul de baza al fiecărui salariat rămâne practic la aceiași nivel, încă din 2008, iar în cele din urma acesta este și rostul prevederii unei formule de calcul prin raportare la salariul de baza al clasei 1 care ar trebui să fie o variabilă, în timp ce coeficientul de ierarhizare K este o valoare fixa an de an, în cazul lor, formula de calcul fiind lipsită de eficiență câtă vreme cele două elemente ce o compun sunt fixe.
Mai mult, reclamanții au susținut că salariul lor de bază a rămas nemodificat încă din luna aprilie 2010 deși salariul minim pe economie a fost majorat de trei ori, pârâta fiind obligată să adapteze prevederile CCM la reglementările legale în vigoare, respectiv nivelul salariului de baza aferent clasei 1 de salarizare trebuia majorat în conformitate cu prevederile Hotărârilor de Guvern ce prevăd salariul minim pe economie.
Or, în aceste condiții, reclamanții au susținut că se poate vorbi chiar de o diminuare a salariului de baza a salariaților față de faptul că este menținut nivelul acestuia în același cuantum de atâția ani.
De altfel, reclamanții au susținut că, chiar Inspectoratul Teritorial de Muncă București, a trimis către pârâta o notificare cu nr._/25.03.2011, prin care se solicită a se avea în vedere observațiile cu privire la conținutul contractului colectiv de muncă în vederea revizuirii textelor unor articole din CCM și încheierea unui act adițional de modificare și completare.
Astfel, reclamanții au susținut că la capitolul „sistemul de salarizare și anexele privind salariile", ITM București a avut observații privind „salariul de baza, contrar prevederilor legale, corelare cu prevederile art. 159 Codul Muncii, privind salariul de baza minim brut pe țară garantat în plată, precum și prevederile HG.nr.1193/24.11.2010, privind salariul de baza minim brut pe țară garantat în plată".
Or, reclamanții au susținut că salariul de baza aferent clasei 1 a fost menținut în continuare la același nivel, fiind evident astfel că pârâta nesocotește atât prevederile legale, prejudiciind salariații, dar totodată ignoră și observațiile FTM, instituție cu competențe în stabilirea legalității relațiilor de munca. În ceste condiții, cu atât mai mult, apreciază că reclamanții sunt îndreptățiți la plata diferențelor de salariu solicitate prin acțiune.
De asemenea, reclamanții au susținut că prevederile art. 170 C. Muncii arată foarte clar că acceptarea fără rezerve a unei părți din drepturile salariale sau semnarea actelor de plata în astfel de situații nu poate avea semnificația unei renunțări din partea salariatului la drepturile salariale ce i se cuvin în integralitatea lor.
În acest sens, reclamanții au susținut că sunt și prevederile art. 38 din Codul Muncii care arată că salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege.
În drept, reclamanții au invocat dispozițiile H.G. nr. 1193/2010.
În probațiune, reclamanții au solicitat proba cu înscrisuri și orice proba utila cauzei.
În dovedirea acțiunii, în cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.
Tribunalul cu privire la excepția prescripției invocată de pârâtă prin întâmpinare a apreciat că se impune a fi respinsă având în vedere că solicitarea reclamanților vizează plata drepturilor salariale cu titlu de salariu, indemnizații, alte sporuri și sume acordate în temeiul raporturilor de muncă și aceștia au solicitat drepturile salariale pentru perioada 01.01._13, iar în ceea ce privește primul capăt de cerere au invocat dispozițiile HG nr. 1193/2010 art. 1 confirm cererii precizatoare depuse la data de 01 august 2014.
Prin sentința civilă nr. 2053/19 septembrie 2014, Tribunalul Prahova a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare.
A fost admisă acțiunea precizată formulată de reclamanți și a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a următoarelor drepturi salariale, sume ce s-a dispus a fi actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței fiecărui drept salarial în parte și până la data plății efective a acestora, astfel:
a) diferența de salariu rezultată prin aplicarea coeficientului de ierarhizare al clasei de salarizare avut de fiecare salariat în raport cu salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată de 670 lei, conform art.1 din H. G. nr. 1193/2010 și drepturile salariale efectiv primite in perioada 01.01._11;
b) diferența de salariu rezultată prin aplicarea coeficientului de ierarhizare al clasei de salarizare avut de fiecare salariat în raport cu salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată de 700 lei, conform art.1 din H. G. nr. 1225/2011 și drepturile salariale efectiv primite in perioada 01.01._13;
c) diferența de salariu rezultată prin aplicarea coeficientului de ierarhizare al clasei de salarizare avut de fiecare salariat în raport cu salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată de 750 lei, conform art. 1 din H. G. nr. 23/22.01.2013 și drepturile salariale efectiv primite pentru perioada 01.02.2013 – 01.04.2013.
S-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit dispozițiilor art.4 alin.1 și 2 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivelul R. Transporturi nr._ pe anii 2008-2010, prelungit, valabilitatea acestui contract este până la data de 31.12.2011, astfel: alin.1 prevede că „prezentul contract colectiv de munca unic la nivel de ramură transporturi se aplică cu începere de la 01 ianuarie 2008 până la 31 decembrie 2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate acesta producând efecte pe an calendaristic, iar alin.2 stipulează că „dacă niciuna din părți nu denunța contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat valabilitatea acestuia se prelungește pana la încheierea unui nou contract,dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv încă un an calendaristic."
Potrivit alineatului 3 din CCM, drepturile recunoscute și acordate prin negocieri colective anterioare constituie legea părților și sunt drepturi minime câștigate, negocierea unui nou contract colectiv de muncă se va face având ca bază clauzele contractului aplicabil.
În conformitate cu prevederile art. 41 alin. 3 din CCM Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01 ianuarie 2008 și negociat pentru program complet de lucru de 170 de ore medie/lună, adică 4 ,12 lei /oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Potrivit disp. art. 1 din HG nr. 1193/2010, începând cu data de 01.01.2011, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 670 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 170 ore în medie pe lună în anul 2011 reprezentând 3,94 lei /oră.
Salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, corespunzător programului normal de muncă, se stabilește prin Hotărâre a Guvernului, după consultarea sindicatelor și a patronatelor, potrivit art. 164 din Codul muncii.
Astfel, angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut pe țară.
Angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul minim brut pe țară.
Totodată, Anexa 1 a CCM la nivel de unitate a stabilit clasa 1 de salarizare la nivelul a 600 de lei brut, față de dispozițiile legale referitoare la caracterul minimal al drepturilor, înscris depus în copie la dosar, sens în care trebuia asigurată respectarea clasei 1 de salarizare la nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată garantat în plată prevăzut de HG nr. 1193/2010.
De altfel, Inspectoratul Teritorial de Muncă București prin Notificarea nr._/25.03.2011, face cunoscut pârâtei că este necesară revizuirea textelor unor articole din CCM și încheierea unui act adițional de modificare și completare- fila 79 dosar.
În Nota la Contractul Colectiv de Muncă emisă de ITM București, se arată la capitolul II Sistemul de salarizare și Anexele privind salariile sunt observații în sensul că, salariul de bază, contrar prevederilor legale, corelare cu prevederile art. 159 Codul muncii, privind salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, precum și prevederile HG nr. 1193/24.11.2010, privind salariul minim brut pe țară garantat în plată, începând cu data de 1 ianuarie 2011.
În conformitate cu prevederile art. 3 alin. 1 din CCM la nivel de R. Transporturi, prevăd că, clauzele contractelor colective de muncă, produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, iar la poziția 3 din anexa 5 la acest CCM care nominalizează unitățile la care se aplică acest contract colectiv de muncă se află societatea pârâtă.
Dispozițiile Contractului Colectiv de Muncă Unic la nivel de ramură transporturi sunt aplicabile tuturor categoriilor de salariați angajai într-o unitate vizată și acoperită de clauzele acestuia conform art. 119 din CCM unic la nivel de ramură.
Acest contract colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi produce efecte în toate unitățile nominalizate In Anexa 5, în toate unitățile din ramurile de transporturi și activități conexe, potrivit art. 123.
La art. 114 din contract, se prevede că drepturile prevăzute în contractele individuale de muncă nu pot fi stabilite sub nivelul celor adoptate prin prezentul contract colectiv de muncă publicat în Monitorul Oficial.
Prevederile contractelor individuale de muncă existente la data intrării în vigoare a contractelor colective de muncă vor fi puse în acord cu prevederile acestora din urmă, conform art. 115 alin. 1 din CCM.
Contractele colective de muncă, nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, conform art. 132 alin. 3 din Legea nr. 62/2011, de unde reiese că, în ce privește contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, nu pot conține clauze care să stabilească drepturi inferioare celor prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Prevederile art. 1 alin. 1 din HG nr. 1225/2011, statuează că, începând cu data de 01.01.2012, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 700 de lei lunar pentru un program complet de lucru de 169,333 ore în medie pe lună în anul 2012 reprezentând 4,13 lei/oră.
Dispozițiile art. 1 alin. 1 din HG nr. 23/2013 prevăd că, începând cu data de 01.02.2013, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 750 lei lunar pentru un program complet de lucru de 168,667 ore în medie pe lună în anul 2013 reprezentând 4,44lei/oră.
Tribunalul a stabilit că în baza textelor de lege menționate se impune admiterea acțiunii precizate, astfel cum s-a precizat anterior.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. SA, criticând-o ca nelegală și netemeinică.
S-a susținut că în mod greșit, instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților. Față de termenul de introducere al acțiunii, apelanta a arătat că invocă această excepție, având în vedere prevederile Legii 53/2003 art. 268 alin 1 punctul e, conform cărora cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
Din studiul cererii de chemare în judecată, a arătat apelanta, rezultă că obiectul solicitărilor formulate de către reclamanți îl constituie plata unor drepturi prevăzute în contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate și ramură transporturi.
Din perspectiva prevederilor legale stabilite la art. 268 alin.1 lit.e din Legea 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dreptul material la acțiune privind pretențiile ce fac obiectul cauzei s-a prescris. În aceste condiții, drepturile salariale solicitate, anterioare perioadei de șase luni față de data înregistrării acțiunii la tribunal sunt prescrise având în vedere că termenul prevăzut de codul muncii la art. 268 (1) lit. e) a fost depășit, iar acțiunea este supusă decăderii- fiind aplicabile prevederile art. 185 Cod de Procedură Civilă.
Cum reclamanții critică neexecutarea Contractului Colectiv de muncă, este evident ca termenul de prescripție este cel prevăzut la art. 268 alin. (1) lit.e Codul muncii, adică șase luni de la nașterea dreptului la acțiune.
Prin urmare, este inadmisibil ca legiuitorul sa fi prevăzut două termene de prescripție pentru același obiect. În opinia sa, a arătat pârâta, termenul de prescripție de trei ani se referă la drepturi salariale ce au ca izvor contractul individual de muncă, iar termenul de prescripție de sase luni se referă la drepturi ce au ca izvor Contractul Colectiv de Muncă,
Luând în considerare toate cele învederate mai sus, apelanta a apreciat că acțiunea este tardiv introdusă prin raportare la textul de lege menționat anterior, motivat de faptul ca CCM la nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A pe anii 2010-2011 și 2011-2012 au expirat, CCM 2012-2013 în vigoare la acest moment, a fost încheiat la data de 23.04.2012, iar cererea reclamanților a fost introdusă în data de 24.12.2013.
S-a solicitat admiterea excepției invocate și pe cale de consecința sa se respingă pretențiile reclamanților pentru perioada 2011- 30 iunie 2013.
Pe fondul cauzei, apelanta a susținut că în mod greșit tribunalul nu a avut în vedere cele învederate de societate cu privire la faptul că acțiunea reclamanților este inadmisibilă pentru diferențele de drepturi calculate în raport de salariul minim brut stabilit în CCM la Nivel de Ramura Transporturi, din perspectiva faptului că salariul de bază a fost negociat, iar salariații și-au dat consimțământul cu privire la valoarea lui prin semnarea, în perioada de referință, a actului adițional la CIM.
Prin urmare, cererea reclamanților de acordare a unor diferențe la salariul de bază pentru membrii de sindicat este total neîntemeiată și nejustificată având în vedere ca aceștia au semnat CIM și toate actele adiționale aferente fără obiecțiuni în ceea ce privește salariul.
Astfel, prin acte adiționale la CIM al fiecărui reclamant, s-a stabilit un salariu de bază brut prin negociere, salariu la care s-a achiesat fără obiecțiuni.
Mai mult decât atât, valoarea salariului avut de reclamanți în perioada de referință este mult peste valoarea salariului minim invocat.
De asemenea, la salariul de bază lunar stabilit prin negociere se adaugă și sporurile prevăzute în actele adiționale la CIM sus-menționate, astfel încât se poate concluziona că venitul brut lunar al salariaților în cauză depășește cu mult salariul minim prevăzut în hotărârile de guvern menționate.
Apelanta a susținut că acordul de semnare a actului adițional în care s-a stabilit salariul a fost liber exprimat astfel încât nu se justifică atitudinea manifestată în formularea acțiunii.
Situația juridică salarială a reclamanților a fost guvernată de prevederile contractelor colective de muncă la nivel de unitate, contracte înregistrate la Inspectoratul Teritorial de Munca fără obiecțiuni.
S-a învederat că în perioada 01.09._11, în care reclamanții solicită diferența de drepturi reprezentând diferența rezultată dintre salariul de bază minim brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art.41 din Contractul Colectiv de Munca la nivel de R. transporturi valabil pentru 2008-2010 și sumele efectiv primite în conformitate cu prevederile art.7 și anexei J din CCM la nivel de C.N.C.F. „C.F.R." SA, au existat la C. Națională de Căi Ferate CFR SA contracte colective de muncă valabil încheiate la nivel de unitate pe anii 2009/2010 și 2010/2011 ale căror prevederi au fost obligatorii pentru părți conform dispozițiilor art. 7 alin.2 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, salariul astfel negociat fiind menționat și în contractul individual de muncă al reclamanților, în vigoare în perioada de referință.
Aceste contracte colective de muncă încheiate la nivel de unitate au fost înregistrate la Inspectoratul Teritorial de Muncă București fără obiecțiuni. ITM, în conformitate cu prevederile legale incidente în cauză are obligația de a verifica înainte de înregistrare, îndeplinirea condițiilor legale, iar în cazul în care acestea au fost încheiate fără respectarea dispozițiilor legale sunt restituite semnatarilor pentru îndeplinirea acestora.
Câtă vreme aceste contracte colective nu au fost restituite de către ITM pentru neîndeplinirea condițiilor legale, prezumția legală în sensul că salariul de bază al reclamanților depășește minimul salariului de bază prevăzut în CCM la nivel ramură nu poate fi răsturnată întrucât venitul brut lunar al reclamanților depășește salariul minim prevăzut în CCM la nivel ramură transporturi, fiind menționat în actele adiționale pe care aceștia le-au semnat fără obiecțiuni.
Pe de alata parte, contractele colective de muncă la nivel de unitate aplicabile pentru anii 2009-2010 și 2010-2011 au fost încheiate cu respectarea contractului de muncă încheiat la nivel superior, respectiv cu respectarea Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare pe 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional nr. 629/28.12.2010 până la data de 31.01.2011. Prin urmare, salariile de bază lunare stabilite prin contractul individual de muncă al reclamanților se încadrează atât în prevederile CCM încheiat la nivel de unitate, cât și prevederilor Contractului Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare.
Mai mult, prin CCM la nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A. și CCM la Nivel de G. de Unități Feroviare, sunt prevăzute clase și coeficienți de ierarhizare specifici activității feroviare și mai mult clasa 1 ierarhizare pentru diverse categorii profesionale.
Prin urmare, în raport de CCM încheiat la nivel de unitate, salariul de baza brut al reclamanților calculat prin aplicarea coeficientului corespunzător clasei de salarizare la salariul minim stabilit garantat pe unitate, iar salariul de bază brut astfel rezultat depășește cu mult salariul de bază brut stabilit la nivel de ramură transporturi.
Prin urmare cererea reclamanților de plată a acestor drepturi bănești prin raportare la nivelul salariului minim de 700 lei prevăzut de CCM pe Ramura Transporturi este neîntemeiată.
Atât contractul individual de muncă cât și contractul colectiv de muncă reprezintă convenții de muncă, părțile fiind patronii și salariații. Contractul colectiv are o valoare normativă.
Pentru a fi aplicat într-un raport juridic concret, contractul colectiv de muncă implică în mod necesar existența unui contract individual de muncă din care să izvorască acest raport juridic. Contractele individuale concretizează, în măsura necesară, drepturile și obligațiile părților, prevăzute nu numai de lege, dar și de contractul colectiv.
Pe cale de consecință, salariul fiind un drept de natură consensuală și supus negocierii, atât timp cât pentru anii 2009, 2010 și 2011 au existat încheiate la nivel de unitate contracte, colective de muncă unde în Anexa 1 s-a stabilit de către părțile semnatare nivelul clasei 1 de salarizare cât și nivelul celorlalte clase, apelanta a apreciat că înlocuirea acestei grile pentru unii salariați este netemeinică și nelegală.
Prin urmare, având în vedere că CCM încheiate la nivel de unitate au fost înregistrate de ITM fără obiecțiuni și ținând cont de faptul că salariul de bază brut al reclamanților, stabilit inițial prin negociere colectivă și ulterior prin negociere individuală, a fost stabilit prin încheierea unor acte adiționale la CIM, fără obiecțiuni, apelanta a apreciat că în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 37 din Codul Muncii care prevăd că „drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă, precum și prevederile art. 229 alin 4 din Codul Muncii care statuează că, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților. De asemenea, sunt incidente și prevederile art. 1270 alin. 1 cod civil care dispune că, contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante (art. 969 vechiul cod civil convențiile legal făcute au putere de lege intre părțile contractante) și dispozițiile art. 41 alin. 5 din Constituție care garantează caracterul obligatoriu al convențiilor colective între părți.
Câră vreme raporturile de muncă dintre reclamanți și societatea pârâtă se realizează în temeiul unui contract individual de muncă semnat fără obiecțiuni și care nu a fost modificat ori anulat, iar societatea apelantă a plătit salariile la care s-a obligat, neavând alte datorii către aceștia, s-a apreciat că în speță
sunt incidente și prevederile art. art. 1470 noul cod civil care statuează că orice plată presupune o datorie.
În aceste împrejurări, apelanta a susținut că nu se poate aprecia asupra nerespectării salariului de baza brut la nivel ramură, câtă vreme reclamanților nu le-au fost plătite salarii mai mici decât cele stabilite la acest nivel.
Pe de altă parte, o instanță nu poate interveni, nu poate limita principiul libertății de voință a părților, atunci când această libertate a părților se manifestă cu respectarea dispozițiilor legale.
Apelanta a susținut că pentru anul 2011 acțiunea este lipsită de temei legal, motivat de faptul că valabilitatea CCM la nivel de ramură transporturi a încetat la data de 31.12.2010.
Potrivit actului adițional nr. 78/DDS/02.03.2011, anexat cererii de recurs, CCM la nivel de ramură transporturi a fost denunțat de Federația Națională a Patronatului Român și Alianța Sindicatelor Transportatorilor din România, părți semnatare ale contractului și pe cale de consecință, acesta a expirat la data de 31.12.2010.
Intimații-reclamanți au formulat la data de 28.11.2014 întâmpinare, prin care au solicitat atât respingerea excepției prescripției cât și apelul ca nefondat.
Curtea, examinând sentința atacată, prin prisma criticilor invocate, în raport de actele și lucrările dosarului și dispozițiile legale incidente, reține că apelul este fondat și va fi admis, pentru următoarele argumente:
Cu privire la critica că în mod greșit instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, având în vedere prevederile Legii 53/2003 art. 268 alin 1 lit. e, conform cărora cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, Curtea, pornind de la prevederile art. 155 Codul muncii, reține natura salarială a drepturilor pretinse și inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 268 lit. e Codul muncii, motiv pentru care apreciază că excepția întemeiată pe acest text de lege a fost în mod justificat respinsă de către tribunal.
Astfel, aplicând la datele cauzei dispozițiile legale mai sus menționate care prevăd un termen de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, tribunalul a constatat justificat că la momentul sesizării instanței, respectiv 24.12.2013, pentru pretențiile solicitate de către reclamanți, aferente perioadei 01.01.2011 – 01.04.2013, nu era împlinit termenul de prescripție.
Cu privire la criticile invocate pe fondul cauzei, prin care apelanta a susținut, sub un prim aspect, că în mod greșit tribunalul nu a avut în vedere cele învederate de societate cu privire la faptul că acțiunea reclamanților este inadmisibilă pentru diferențele de drepturi calculate în raport de salariul minim brut stabilit în CCM la Nivel de Ramura Transporturi, din perspectiva faptului ca salariul de baza a fost negociat iar salariații și-au dat consimțământul cu privire la valoarea lui prin semnarea, în perioada de referință, a actului adițional la CIM, Curtea reține următoarele:
Potrivit art. 41 alin. 3 din CCM la nivel de ramură valabil pentru perioada 2008 – 2010, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi valabil de la 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună este de 700 lei, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Conform Anexei nr. 1 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății apelante, salariile de bază brute corespunzătoare fiecărei clase de salarizare sunt determinate prin aplicarea unei formule de calcul (S = Sclasa 1 x K), fiind rezultatul înmulțirii dintre salariul de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare și coeficientul de ierarhizare a claselor de salarizare.
Astfel, urmare a aplicării acestei formule, salariile de bază brute lunare primite de intimați, stabilite prin negociere, sunt, conform actelor depuse la dosar, cu mult peste salariul de bază minim brut pe țară stabilit prin H.G. nr. 1193/2010 (670 lei), H.G. nr. 1225/2011 (700 lei) și H.G. nr. 23/2013 (750 lei).
Curtea apreciază că textul sus-menționat nu obligă angajatorul să nu poată folosi, ca rezultat al negocierii, indiferent de felul acesteia, formule de calcul în care să se raporteze la valori mai mici decât cuantumul salariului minim brut garantat pe țară, atât timp, cât rezultatul acestei formule de calcul asigură un cuantum al salariului de bază brut cel puțin egal cu salariul minim brut garantat pe țară.
Astfel, se constată că în mod greșit judecătorul fondului a apreciat că societatea apelantă ar fi încălcat dispozițiile art. 164 Codul muncii, atât timp cât salariile de bază brute lunare asigurate intimaților depășesc cu mult pragul stabilit de guvern, prin cele trei acte normative invocate de intimați ca fundament al pretențiilor deduse judecății (HG nr. 1193/2010, HG nr. 1225/2011 și nr. 23/2013).
Curtea constată ,din examinarea anexei menționate, că singurele clase de salarizare pentru care salariul de bază brut, stabilit prin aplicarea formulei de calcul menționată anterior, are o valoare mai mică decât salariul de bază minim brut enunțat de HG nr. 1225/2011 și HG nr. 23/2013 sunt clasele 1 și 2 de salarizare, clase din care însă intimații nu fac parte, pentru a se considera vătămați .
Trebuie menționat că s-a încheiat CCM la nivel de unitate, respectiv CCM nr._/25.03.2011, ce a fost înregistrat la ITM București, conform adreselor aflate la fila 43 dosar fond, fără să existe vreo obiecție din partea intimaților sau a ITM.
Așadar, atât timp cât CCM nu a fost restituit de către ITM, există prezumția că salariul de bază al reclamanților a fost încheiat cu respectarea CCM la nivel de ramură.
Atât timp cât CCM la nivel de unitate a fost înregistrat fără obiecțiuni din partea intimaților, iar salariul de bază brut al reclamanților a fost stabilit prin negociere colectivă și individuală precum și prin încheierea de acte adiționale la CIM fără obiecțiuni, în cauză devin aplicabile disp. art. 229 alin. 4 Codul muncii, potrivit cărora contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale reprezintă legea părților.
Cu atât mai mult se impune respingerea acțiunii reclamanților, întrucât CCM la nivel de ramură transporturi și-a încetat valabilitatea la data de 31.12.2010, urmare a denunțării de Federația Națională a Patronatului Român și Alianța Sindicatelor Transportatorilor din România, părți semnatare ale contractului.
Pentru aceste motive, Curtea va proceda, în temeiul art. 480 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă, la admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței, în sensul că va respinge acțiunea ca neîntemeiată, urmând a se menține dispozițiile sentinței cu privire la respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de pârâta C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. SA, cu sediul în București, Bulevardul D. G., nr. 38, sector 1 și sediul procesual ales în București, Piața Gării de Nord, nr. 1, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 2053/19 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanții I. G., cu domiciliul în Băicoi, ., jud. Prahova, D. A., cu domiciliul în .. 188, jud. Prahova, U. F., cu domiciliul în . Poiana Câmpina, ., jud. Prahova, V. I., cu domiciliul în B., .. 92 A, jud. Prahova, S. G., cu domiciliul în Florești, . ., O. G., cu domiciliul în ., jud. Prahova, P. C., cu domiciliul în Ploiești, ., jud. Prahova, C. C., cu domiciliul în Bușteni ., jud. Prahova, G. G. C., cu domiciliul în Filipeștii de P., ., jud. Prahova, R. L., cu domiciliul în Florești ., jud. Prahova, B. M., cu domiciliul în B., ., jud. Prahova, R. N., cu domiciliul în ., jud. Prahova, C. T., cu domiciliul în ., jud. Prahova, M. V., cu domiciliul în Ploiești, ., . ., L. A., cu domiciliul în Ploiești, ., jud. Prahova, M. C., cu domiciliul în comuna M. ., jud. Prahova, D. I., cu domiciliul în Ploiești, ., jud. Prahova, toți cu domiciliul ales la Cabinetul de Avocatură „B. E. C.”, cu sediul în București, ., ., ., sector 6 și în consecință:
Schimbă în parte sentința civilă nr. 2053/19 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, în sensul că respinge ca neîntemeiată acțiunea.
Menține dispozițiile sentinței privind respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 10 martie 2015.
Președinte, Judecător,
E. S. V.-I. S.
Grefier,
D. V.
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr. 3120/2006
Red. ES
Tehnored.CC
20 ex/11.03.2015
d.f. nr._ Tribunalul Prahova
j.f. N. C.
| ← Drepturi salariale ale personalului din justiţie. Decizia nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
