Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1905/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1905/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 19-11-2015 în dosarul nr. 1905/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA NR. 1905
Ședința publică din data de 19 noiembrie 2015
Președinte - M. G.
Judecător - C. P.
Grefier - A. M. B.
Pe rol fiind judecarea apelului declarat de reclamantul S. L. Învățământ Dâmbovița – în numele membrilor de sindicat, cu sediul în municipiul Târgoviște, ..62, județ Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr. 847 din 10 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimatele-pârâte U. Administrativ Teritorială . Dâmbovița și Scoala G. Valea L. Cricov, județ Dâmbovița.
La apelul nominal, făcut în ședință publică au lipsit părțile. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Apelul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 192/2006 informează părțile asupra posibilității și a avantajelor folosirii procedurii medierii și le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluționarea conflictului dintre ele.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că apelul este la primul termen și motivat.
Curtea, față de actele și lucrările de la dosar, și față de împrejurarea că s-a solicitat judecarea în lipsă, consideră cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA:
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr._, reclamantul S. L. Învățământ Dâmbovița, în numele și pentru membrii de sindicat din tabelul anexă în contradictoriu cu pârâții U. Administrativ Teritorială . Școala G. Valea L. Cricov, a solicitat obligarea pârâtei unități școlare la calcularea și plata, iar pârâta unitatea administrativ – teritorială la alocarea drepturilor salariale cuvenite dar neacordate, reprezentând diferența de salariu rezultată ca urmare a includerii premiului anual în salariul lunar, începând cu 01.01.2011 până la zi, reactualizat în funcție de indicele inflației la data plății efective, către membrii de sindicat, personal didactic, didactic auxiliar/nedidactic, semnatari ai tabelului anexat.
În motivarea în fapt a cererii, reclamantul prin decizia nr. 21/18.11.2013. pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cauza ce a format obiectul dosarului nr. 16.2013, în soluționarea unui recurs în interesul legii, a statuat după cum urmează: „...dreptul la acordarea premiului anual nu a fost înlăturat prin abrogarea art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009, ci reprezintă, în continuare, o creanță certă, lichidă si exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, modificată fiind, în concret, numai modalitatea de acordare, si anume eșalonat si succesiv, în cursul anului 2011, respectiv prin creșterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului/soldei/indemnizației de bază.
Or, raportat la această concluzie, se reține că dreptul la premiul anual a fost menținut și după abrogarea art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009, începând cu luna ianuarie 2011. în acest sens, aceeași instanță a stipulat, în deciziile menționate, că majorarea salariată din anul 2011, rezultată ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul/solda/indemnizația de bază, este acordată și în continuare.
Curtea Constituțională, prin această interpretare cu caracter obligatoriu, a statuat asupra modalității în care subzistă dreptul de creanță al angajatului în cadrul raportului juridic cu angajatorul, astfel încât el nu mai poate fi acordat în forma anterioară prevăzută de art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009.
Din acest punct de vedere nu se poate analiza includerea premiului în majorările salariale prevăzute de art. 1 din Legea nr. 285/2010, ca argument de menținere a dreptului la plata premiului în forma anterioară, întrucât ar contraveni celor stipulate cu forță obligatorie de Curtea Constituțională.
Dreptul de a pretinde acordarea premiului sub forma unui salariu de bază scadent în prima lună a anului următor celui lucrat s-a stins odată cu abrogarea Legii-cadru nr._, fiind înlocuit cu o nouă modalitate de plată, prevăzută de lege, prin executare succesivă."
O asemenea hotărâre, dată în cadrul unui recurs în interesul legii, are un efect limitat, acela de a determina o jurisprudență unitară cu privire la acele probleme de drept substanțial sau procedural care au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești. Tocmai de aceea și jurisprudență a recunoscut caracterul de obligativitate al deciziilor pronunțate în interesul legii.
Dezlegările date de către Înalta Curte de Casație și Justiție asupra problemelor de drept au caracter obligatoriu. Această obligativitate se raportează la toate instanțele ce ar fi chemate în viitor să soluționeze o cauză în care se ridică aceiași problemă de drept. Au existat chiar autori care au supranumit deciziile pronunțate asupra recursurilor în interesul legii izvor de drept secundar (a se vedea, în acest sens, G. B., D. R., Codul de Procedură Civilă, comentat și adnotat, p. 595), apreciind că acestea se apropie vertiginos de actele normative, din moment de prezintă, „ caracter general -abstract și un caracter de obligativitate" (V. M. C., Tratat teoretic și practic de Procedură Civilă, voi. II, p. 460).
A mai arătat reclamantul că, deosebit de semnificativ în această privință sunt și considerentele unei decizii pronunțate de instanța supremă. Asemenea soluții interpretative constante și unitare, care nu privesc anumite părți și nici nu au efecte asupra soluțiilor anterior pronunțate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrină ca „precedente judiciare", fiind considerate de literatura juridică „izvoare secundare de drept" sau „izvoare interpretative" (I.C.C.J., Decizia nr. 907/18.22.2007, C.J. nr. 1/2008, pag. 45).
Întorcându-ne la speța de față, a precizat reclamantul, se decelează cu evidență împrejurarea conform căreia interpretarea textului din motivarea înaltei Curți de Casație și Justiție este de natură a îi îndreptății la introducerea în salariu a premiului anual sub forma unei majorări a salariului lunar. De altfel, atât Înalta Curte, cât și instanțele ordinare au interpretat în același sens textul Legii nr. 221/2009 pentru acordarea unor diferențe salariale personalului didactic și didactic auxiliar.
Mai mult decât atât, poate cel mai important argument vine chiar din dispozitivul deciziei nr. 21/2013 care nu prevede imposibilitatea acordării acestui drept salarial, ci "Stabilește că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări."
Este important de amintit faptul că, inițial, legiuitorul stabilise acordarea premiului anual, cunoscut și sub denumirea „al 13-lea salariu", astfel: „(1) Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea.
(2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care. a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate.
(3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale ne satisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor.
(4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul."
Dispozițiile mai sus evocate au fost abrogate de art. 39 pct. w din Legea nr. 284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial Nr. 877 din 28 decembrie 2010, ce a intrat în vigoare la momentul 1 ianuarie 2011 (a se vedea, în acest sens, dispozițiile art. 46).
De asemenea, prin intermediul dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial Nr. 878 din 28 decembrie 2010 (în vigoare de la data de 31.12.2010), legiuitorul a prevăzut, în mod expres, că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.
Este evident că dreptul de a beneficia de acest premiu este un drept câștigat, atâta vreme cât dispozițiile legale ce îl prevedeau erau în vigoare la data de 31.12.2010, doar plata sumelor bănești fiind amânată pentru luna ianuarie a anului următor celui pentru care se acordă premiul, orice prevedere contrară încălcând principiul neretroactivității.
De observat este că prin intermediul dispozițiilor art. 1 din Codul civil legiuitorul consacră, în concordanță cu prevederea înscrisă la art. 15 alin. (2) din Constituție, principiul neretroactivității legilor.
Așadar, potrivit acestui principiu o lege devine obligatorie numai după promulgare și după aducerea ei la cunoștință prin publicare în Monitorul Oficial al României, ea rămânând în vigoare până când intervine o altă lege care o abrogă pe cea anterioară în mod explicit sau implicit.
D. consecință, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
De aceea, în determinarea câmpului de aplicare a legilor în timp, trebuie să se țină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă față de cea veche, ci și de siguranța raporturilor sociale, care impune să nu fie desființate sau modificate, fără un motiv deosebit de ordine socială, drepturile care, în momentul intrării în vigoare a legii noi, erau deja concretizate în acte de voință sau în raporturi definitiv încheiate valabil după legea existentă în momentul încheierii lor.
Norma neretroactivității, înscrisă în art. 1 din Codul civil, se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu și-au epuizat toate efectele.
Este adevărat că aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supraviețuirea legii vechi, excepția și fără a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna și asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune . noilor dispoziții pentru toate situațiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi.
Ori, a mai arătat reclamantul, dreptul de a încasa premiul anual aferent anului 2010, era deja câștigat, chiar dacă plata era amânată până în luna ianuarie 2011, iar legile sus menționate ce au abrogat posibilitatea acordării lui intrând în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea lui.
De asemenea, s-a precizat de către reclamant, trebuie observat că potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, intitulat „Tratatele internaționale privind drepturile omului", dispozițiile constituționale privind drepturile si libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, este bine știut că au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Așadar, dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă.
Procedând astfel, instanțele de judecată nu fac altceva decât să respecte prevederile art. 20 din Constituția României, precum și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
În ceea ce privește prevederile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate în speță, reclamantul a arătat că, potrivit art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului: „7. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât și în asociație cu alții. ; 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa".
Or, lipsirea de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente unui drept deja câștigat, reprezintă, indiscutabil, o ingerință ce a avut ca efect privarea noastră de acest bun, în sensul celei de-a doua faze a primului paragraf al art. 1 din protocolul nr. 1. Astfel că introducerea premiului anual în salariu se impune prin coroborarea tuturor textelor de lege sau a deciziilor antemenționate, deoarece pentru perioada de referință nu s-a acordat al 13-lea salariu - premiul anual -și nici majorarea salariată, iar prin decizia 21/2013, pronunțată de către înalta Curte de Casație si Justiție, într-un recurs în interesul Iești, s-a statuat acordarea majorării în mod succesiv.
De asemenea, trebuie avută în vedere și soluția dată de Comisia Europeană în Cauza C-310/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată, în temeiul articolului 267 d Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, de Curtea de Apel Bacău, Secția Civilă - România - în cauza aflată pe rolul acestei instanțe, privind interpretarea articolului art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE (JO L180 din 19.7.200 cu privire la punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, indiferent de originea rasială sau etnică, și a art. 17 din Directiva Consiliului i 2000/78/CE (JO L 303 din 2.12.2000) de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței muncă.
Concluziile Comisiei Europene au fost în sensul că Dreptul primar al Uniunii și dispozițiile art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE cu privire la punerea în aplicare a egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și ale art. 17 din Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă trebuie interpretate în sensul că se opun unei decizii a Curții Constituționale prin care li se interzice instanțelor naționale să înlăture aplicarea unor dispoziții interne pe care le consideră contrare dreptului Uniunii.
Judecătorul național are obligația să înlăture aplicarea unei reglementări naționale contrare dreptului Uniunii. în acest scop, tribunalele naționale nu sunt ținute să aștepte abrogarea sau modificarea dispozițiilor interne sau o schimbare a jurisprudenței Curții Constituționale care contravin dreptului Uniunii. Aceste instanțe sunt obligate să aplice dreptul Uniunii, așa cum a fost interpretat de Curtea de Justiție, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu, aplicarea dispozițiilor legislative naționale, sau a deciziilor Curții Constituționale care sunt contrare dreptului Uniunii.
Față de toate cele de mai sus, a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost formulată și, drept consecință, obligarea pârâtei unități școlare la calcularea și plata, iar pârâta unitatea administrativ - teritorială la alocarea drepturilor salariale cuvenite dar neacordate, reprezentând diferența de salariu rezultată ca urmare a includerii premiului anual în salariul lunar. începând cu 01.01.2011 până la zi, reactualizat în funcție de indicele inflației la data plătii efective, către membrii de sindicat personal didactic, didactic auxiliar/nedidactic, semnatari ai tabelului anexat cererii de chemare în judecată.
În drept: art. 25 din Legea nr. 330/2009, art. 1 din Codul civil, art. 15 alin. 2, 20, 41, 44, 124, 125 din Constituția României, art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, Legea nr. 47/1992, Decizia nr. 21/2013 a înaltei Curți de Casație și Justiție.
La dosarul cauzei s-au depus copii tabele nominale ale membrilor de sindicat reprezentați în cauză, copii ale cărților de identitate ale acestora, adeverințe de salariați.
Pârâta U. Administrativ Teritorială . depus la dosar întâmpinare după expirarea termenului legal.
Și pârâta Școala G. Valea L. Cricov a depus întâmpinare, arătând că este de acord cu cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, în numele și pentru membrii de sindicat pe care îi reprezintă.
Reclamantul a depus la dosar cerere modificatoare, prin care a precizat că momentul de la care solicită drepturile este 01.01.2012 și a înțeles să lărgească cadrul procesual cu privire la părți, depunând înscrisuri în dovedire.
Prin sentința civilă nr. 847 din data de 10.06.2015, Tribunalul Dâmbovița a respins acțiunea formulată de reclamantul S. L. Învățământ Dâmbovița, reținând că reclamanții au funcționat ca personal didactic în cadrul Școlii Gimnaziale Valea L. Cricov, iar prin cererea de chemare în judecată aceștia au solicitat să fie obligați pârâții la calculul și plata drepturilor salariale cuvenite dar neacordate, reprezentând diferența dintre salariul primit și salariul rezultat ca urmare a includerii premiului anual în salariul lunar, începând cu 01.01.2011 până la zi, reactualizat în funcție de indicele de inflație.
În anii 2010, 2011, 2012 și 2013 aceștia nu au beneficiat de cel de-al 13-lea salariu conform mențiunilor din întâmpinarea depusă de pârâtă și adeverințelor emise de aceasta.
Ca argumente pentru admiterea cererii, aceștia au arătat că prin art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice se prevede că „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar”, iar art.1 din Legea 285/2010 a prevăzut că începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fondurile publice pentru luna octombrie 2010 se majorat cu 15%, însă în fapt această majorare nu a luat în considerare și sumele corespunzătoare premiului anual aferent anului 2010, conform art. 8 din Legea 285/2010.
Tribunalul a reținut că în motivarea Deciziei 21/2013 pronunțată de ÎCCJ într-un recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, conform art.517 alin.4 Noul Cod de procedură civilă se examinează raportul dintre disp.art.8 din Legea 285/2010 și art.25 din Legea –cadru 330/2009, arătându-se că în privința art.8 din Legea 285/2010 Curtea Constituțională a pronunțat mai multe decizii, cum ar fi 115/2012 și 257/2012 reținând că premiile în bani au natura unor drepturi salariale suplimentare și nu fundamentale, consacrate și garantate de Constituție, legiuitorul fiind în drept să le diferențieze, modifice sau chiar să le suspende și să le anuleze în diferite perioade de timp.
Astfel, Curtea Constituțională a reținut că premiul anual pe 2010 reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă și constituie un „bun” în sensul art.1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar majorarea salarială din anul 2011 rezultată în urma includerii premiului anual din 2010 în indemnizația de bază este acordată și în continuare, dovadă că de la 1 ianuarie 2012 a rămas în plată același nivel al retribuției, în condițiile în care legiuitorul nu a reglementat nici un premiu anual pe 2011.
Tocmai din acest motiv, ÎCCJ a considerat că atâta vreme cât instanța constituțională a hotărât cu forță obligatorie că subzistă dreptul de creanță al angajatului însă nu în forma prevăzută de art.25 din Legea nr.330/2000, ci prin includerea lui în indemnizația de bază, nu se mai poate analiza includerea acestui premiu în majorările salariale prevăzute de art.1 din Legea 285/2010, hotărând că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art.1 din Legea nr.285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări.
Prin urmare, statuându-se atât de Curtea Constituțională prin deciziile mai sus menționate, cât și de ÎCCJ prin decizia 21/2013 că premiul anual pentru 2010 prevăzut de art.25 din legea cadru 330/2009 a fost inclus în majorările salariale ulterioare, aceste decizii fiind obligatorii conform legii, nu se mai poate dispune o recalculare a drepturilor salariale de bază prin includerea începând cu 01.01.2011 a sumei corespunzătoare pentru premiul aferent anului 2010, în majorările salariale de 15% pentru anul 2011, cererea a fost respinsă ca neîntemeiată sub aspectul tuturor capetelor de cerere.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul S. L. Învățământ Dâmbovița în numele membrilor de sindicat, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că prin sentința apelată, instanța de fond, respectiv Tribunalul Dâmbovița, în mod greșit, a respins cererea introductivă, reținând, prin raportare la prevederile art. 8 din Legea nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, că premiul pentru anul 2010 reglementat de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, nu poate fi acordat pe cale judecătorească.
De asemenea, instanța de fond are în vedere Decizia 21/2013 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis scursul în interesul legii privind prima anuală aferentă anului 2010, stabilind că aceasta a fost inclusă în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, nemaiputând fi acordată sub forma vechii reglementări.
Susține apelantul că se poate avea în vedere împrejurarea că textul de lege asupra căruia se înclină prima instanță privește prima anualii aferentă anului 2010, ceea ce nu intră în sfera obiectului speței pendinte. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată spre soluționare pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr._, s-a solicitat obligarea pârâților la calculul, respectiv plata diferențelor salariate reprezentând prima anuală aferentă anilor 2011- 2014, cu precizarea că perioada pentru care solicită diferențele salariale este 01.01.2012 -prezent. Iată un prim motiv de casare cu trimitere spre reiudecare: instanța de fond a omis să se pronunțe cu privire la cererea modificatoare/adițională, cum legiuitorul o denumește în Codul de Procedură Civilă, întreaga motivare a sentinței atacate raportându-se la prima anuală aferentă anului 2010, asupra căreia a statuat cu puterea unui recurs în interesul legii înalta Curte de Casație si Justiție.
În susținerea punctului de vedere mai sus exprimat, arătă faptul că în dispozitivul sentinței atacate nu sunt menționați ca reclamanți, alături de subscrisa și pe numiții C. A., P. I. și T. M., pe de o parte, iar, pe de altă parte, în cuprinsul considerentelor nu se regăsește niciun pasaj dedicat admiterii/respingerii cererii modificatoare. Altfel spus, instanța de fond nu îi menționează și pe numiții C. A., P. I. și T. M. ca reclamanți dar nici nu oferă niciun argument potrivit căruia s-ar fi impus respingerea cererii modificatoare cu privire la acest aspect. Pur și simplu, prima instanță omite a se pronunța referitor la lărgirea cadrului procesual cu privire la părți și, față de motivarea acordată fondului pricinii, reiese, în mod clar, că nici restrângerea obiectului cererii de chemare în judecată nu a fost avută în vedere.
Pentru aceste considerente, se solicită admiterea apelului formulat împotriva sentinței nr. 847/10.06.2015, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în cauza ce formează obiectul dosarului nr._, casarea cu trimitere spre rejudecare în sensul analizării cererii modificatoare formulată de apelantul reclamant
O altă critică se referă la faptul că decizia pronunțată în cadrul unui recurs în interesul legii, al cărui efect este binecunoscut și de necontestat, privește modalitatea de acordare a primei anuale aferente anului 2010, nicidecum Înalta Curte de Casație și Justiție nu statuează cu privire la acordarea/neacordarea, includerea/neincluderea primei anuale aferente anilor 2011 - 2014 sub forma unei componente a salariului de bază al membrilor de sindicat în numele cărora a fost promovat prezentul demers judiciar.
Un alt motiv de apel constă în aceea că, în mod total eronat, instanța de fond a respins solicitarea reclamantului de a emite adresă către unitatea de învățământ în sensul de a depune la dosarul cauzei înscrisuri din cuprinsul cărora reiese că membrii de sindicat în numele cărora a fost promovată cererea de chemare în judecată nu au primit premiul anual cunoscut și sub denumirea al 13-lea salariu aferent anilor 2011 - 2014, respectiv documente contabile - state de plată (înscrisuri deținute de către pârâte).
Solicitarea mai sus enunțată, deși s-a întemeiat pe prevederile art. 272 din Codul Muncii, potrivit cărora: „Sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligai să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.""" dar și pe împrejurarea că avem în vedere o probă deja încuviințată de către prima instanță, a fost respinsă pe motiv că „pârâta unitatea școlară nu a contestat acest aspect".
Și de această dată instanța de fond demonstrează o percepție eronată supra problemei dedusă judecății, în sensul că nu ține cont de faptul că prezenta cerere de chemare în judecată nu se judecă în contradictoriu exclusiv cu pârâta unitate de învățământ, care este de acord cu doleanțele apelantului, ci și cu pârâta unitatea administrativ teritorială . a manifestat o veritabilă opoziție.
Mai mult, având în vedere prevederile art. 13 din O.U.G. nr. 32/2001,pentru reglementarea unor probleme financiare, potrivit cărora: „începând cu anul 2001 finanțarea instituțiilor de învățământ preuniversitar de stat se asigură din bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale pe a căror rază acestea își desfășoară activitatea, cu excepția cheltuielilor privind: a) componenta locală aferentă proiectelor de reformă aflate în derulare la data de 31decembrie 2000, cofinanțate de Guvernul României și organismele financiare internaționale,precum și rambursările de credite externe, plățile de dobânzi și comisioane la creditele externe aferente proiectelor respective;facilitățile acordate elevilor privind transportul pe calea ferată și cu metroul;bursele pentru elevii din Republica M., precum și bursele pentru elevii străini și etnicii români din afara granițelor țării; organizarea examenelor, concursurilor și olimpiadelor naționale; perfecționarea pregătirii profesionale a cadrelor didactice, cota-parte de participare la proiectele «Leonardo da Vinci» la care instituțiile de învățământ preuniversitar de stat sunt promotori sau parteneri". Din economia textului de lege de mai sus, este evident că finanțarea de bază, respectiv salarizarea personalului didactic, didactic auxiliar și nedidactic se realizează din bugetul local al unității administrativ-teritoriale pe a cărei rază își desfășoară activitatea unitatea de învățământ. Așadar, documentele de natură contabilă solicitate emană de la intimata pârâtă U.A.T. . se regăsesc în evidențele contabile ale intimatei pârâte unitate școlară.
Un alt aspect demn de subliniat este că la momentul depunerii cererii de probe la dosarul cauzei, fiecare punct al acesteia a fost considerat concludent, pertinent și util dezlegării pricinii pendinte, motiv pentru care instanța de fond a încuviințat proba cu înscrisuri în raport de toate cele enumerate. Aceasta este rațiunea pentru care vorbeam de o probă deja încuviințată.
Nu în ultimul rând, subliniază faptul că soluția oferită de instanța de fond nu are ca sprijin piesele aflate la dosarul cauzei, în sensul că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei nu reiese ca diferențele salariale solicitate, respectiv prima anuală aferentă anilor 2011 -2014 ar reprezenta o componentă a salariului de bază al membrilor de sindicat în numele cărora a fost promovată acțiunea introductivă.
Chiar și în aceste condiții, analizând înscrisurile aflate la dosarul cauzei, se poate observa că acestea nu pot servi drept suport soluției oferite de către instanța de fond. Cu alte cuvinte, nu există la dosar dovezi că prima anuală aferentă anilor 2011 - 2014 ar fi fost inclusă în salariul de bază al membrilor de sindicat, personal didactic, didactic auxiliar si nedidactic.
Din contră, toate argumentele instanței de fond privesc exclusiv și nejustificat, în opinia noastră, prima anuală aferentă anului 2010, ce nu face obiectul spetei pendinte.
Pentru toate aceste considerente, se solicită admiterea apelului formulat împotriva sentinței nr. 847/10.06.2015, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în cauza ce formează obiectul dosarului nr._, schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată următoarele:
Apelantul a susținut, mai întâi, că textul de lege pe care s-a bazat soluția primei instanțe privește prima anuală aferentă anului 2010, ceea ce nu intră în sfera obiectului speței pendinte, întrucât prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat obligarea pârâților la calculul, respectiv plata diferențelor salariale reprezentând prima anuală aferentă anilor 2011 - 2014, cu precizarea că perioada pentru care se solicită diferențele salariale este 01.01.2012 – prezent.
Mai arată că instanța de fond s-a raportat la decizia pronunțată în recursul în interesul legii care privește modalitatea de acordare a primei aferente anului 2010, nu și pentru anii 2011-2014, iar la dosarul cauzei nu există dovezi că prima anuală aferentă anilor 2011-2014 ar fi fost inclusă în salariul de bază al membrilor de sindicat.
Curtea constată că aceste critici sunt nefondate, întrucât situația juridică a acestui drept salarial, constând în premiul anual, nu poate fi examinată decât de la nivelul anului 2010, când s-a dispus includerea acestuia în salariu, astfel că încetându-și existența ca și drept distinct prin Legea nr.285/2010, pentru același raționament juridic, nu mai poate fi acordat nici pentru anii următori.
Curtea reține, mai întâi, că prin art. 25 alin.(1) din Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, modificată și completată, s-a prevăzut că personalul salarizat potrivit acestui act normativ beneficiază, pentru activitatea desfășurată, de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea, iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol, plata acestui premiu anual se realizează începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acorda premiul.
Cert este că, începând cu data de 1 ianuarie 2011, au devenit aplicabile prevederile Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice prin care s-a instituit un nou sistem de salarizare a acestei categorii profesionale. În acest sens, prin art.1 alin. (2) din acest act normativ, s-a stabilit că, începând cu data intrării sale în vigoare, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin.(1) sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute de această lege.
Prin art.39 alin.(1) lit. w) din Legea nr. 284/2010, s-a prevăzut abrogarea Legii-cadru privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice nr. 330/2009.
Abrogarea expresă directă a actului normativ anterior ce avea același obiect de reglementare a fost realizată în conformitate cu normele de tehnică legislativă, conținute de art. 64 alin. (1) și (3) din Legea nr. 24/2000, republicată, dându-se astfel expresie rolului acestui instrument legislativ, de înlăturare a antinomiilor în drept. Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, aplicarea acestui act normativ se realizează etapizat, prin modificarea succesivă, după caz, a salariilor de bază, soldelor, funcțiilor de bază, salariilor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, prin legi speciale de aplicare.
În acest scop, a fost adoptată Legea nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, iar art. 8 din acest act normativ a prevăzut că: „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”.
Prin această reglementare, s-a modificat modalitatea de plată a premiului anual, aferent anului 2010, aceasta fiind transformată, dintr-o executare uno ictu, într-o executare succesivă, iar sumele corespunzătoare dreptului s-au regăsit în majorările salariale acordate personalului din sectorul bugetar potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010.
Conformitatea acestor dispoziții legale cu normele din Legea fundamentală și Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la principiul neretroactivității legii și protecția dreptului de proprietate privată, a fost constatată de Curtea Constituțională.
Astfel, instanța de contencios constituțional a statuat că, de principiu, sporurile, premiile și alte stimulente acordate angajaților din sistemul bugetar prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate ca atare de Constituție, legiuitorul fiind în drept să le instituie, să prevadă condițiile și criteriile de acordare, să le modifice, suspende sau chiar să le anuleze, ceea ce aparține competenței și opțiunii sale exclusive, singura condiție de ordin constituțional fiind aceea ca măsurile dispuse să vizeze deopotrivă toate categoriile de personal care se află într-o situație identică.
Cu referire la beneficiul premiului anual pe anul 2010, Curtea Constituțională a constatat că acesta reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă a angajatului asupra angajatorului său și constituie un „bun” în sensul Convenției, iar prin art. 8 din Legea nr. 285/2010, a fost modificată doar modalitatea de acordare a acestor sume, anume, eșalonat și succesiv, prin creșterea în mod corespunzător a cuantumului salariului/soldei/indemnizației de bază.
Întrucât, nici art. 25 alin. (4) teza finală din Legea - cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, în prezent abrogată, nu impunea o modalitate de executare uno ictu a obligației de plată, s-a considerat că legiuitorul poate să reglementeze o modalitate de plată eșalonată, care să satisfacă și să mențină un echilibru rezonabil între interesele angajaților, pe de o parte și interesul public, sub aspectul gestionării resurselor bugetare în contextul crizei economice, pe de altă parte.
Întrucât legiuitorul a modificat doar modalitatea în care statul urmează să execute în totalitate această obligație financiară, fără a fi afectate în niciun fel cuantumul și întinderea creanței, Curtea Constituțională a stabilit că nu au fost încălcate prevederile constituționale și convenționale referitoare la protecția dreptului de proprietate privată.
Faptul includerii sumelor corespunzătoare premiului anual aferent anului 2010 în majorările salariale acordate personalului din sectorul bugetar conform art. 1 din Legea nr. 285/2010, rezultă din aceea că, potrivit prevederilor art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare din domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, astfel cum a fost aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, de la 1 ianuarie 2012 a rămas în plată același nivel al retribuției cu cel care s-a acordat în luna decembrie 2011, în condițiile în care legiuitorul a ales să nu acorde niciun premiu anual pentru anul 2011.
În raport de prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și față de jurisprudența Curții Constituționale, atât dispozitivul, cât și considerentele deciziilor instanței de contencios constituțional sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept, deopotrivă, în cazul deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea unor norme, dar și în ipoteza celor prin care se resping obiecții sau excepții de neconstituționalitate.
Pe de altă parte, prin decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009 s-a statuat că, potrivit Legii fundamentale, singura autoritate abilitată să exercite un control al constituționalității legilor sau ordonanțelor este instanța constituțională, iar examinarea de constituționalitate și convenționalitate efectuată în abstract prin aceste decizii se impune instanțelor de judecată învestite cu soluționarea cauzelor analizate.
În consecință, premiul pretins de reclamanți nu poate fi acordat pe cale jurisprudențială în configurarea prevăzută de art. 25 din Legea nr. 330/2009, pe baza efectuării, de către instanțele de judecată, a unui examen de constituționalitate și convenționalitate a normelor cuprinse în art. 8 din Legea nr. 285/2010 sub aceleași aspecte asupra cărora instanța de contencios constituțional s-a pronunțat, în precedent, prin decizii cu efecte general obligatorii.
Pe de altă parte, nici raportarea la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât măsura legislativă, de plată eșalonată a premiului aferent anului 2010, prin includerea sumelor corespunzătoare în majorările salariale acordate personalului din sectorul bugetar potrivit dispozițiilor art. 1 și art. 8 din Legea nr. 285/2010 nu afectează dreptul reclamanților în substanța sa, iar măsurile luate au fost destinate menținerii echilibrului între cheltuielile și veniturile publice, urmărind un scop de utilitate publică.
În acest sens Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 21/18 noiembrie 2013 pronunțată în recurs în interesul legii, a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, nu poate fi acordat în forma supusă vechii reglementări, întrucât sumele aferente acestuia au fost incluse în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010.
Trebuie menționat că potrivit disp.art.517 alin. 4 din Noul cod de procedură civilă dezlegarea dată problemelor de drept cu ocazia soluționării recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe.
Prin urmare, în condițiile în care premiul anual aferent anului 2010 nu se mai acordă și nu au intervenit alte modificări legislative sub acest aspect, Curtea, având în vedere același raționament juridic, constată că nu există temei legal nici pentru acordarea premiului pentru anii 2011-2014, prin includerea acestuia în salariu.
Față de considerentele expuse, în baza art.480 N.CP.C., Curtea va păstra sentința atacată și va respinge apelul declarat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de S. L. Învățământ Dâmbovița – în numele membrilor de sindicat, cu sediul în municipiul Târgoviște, ..62, județ Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr. 847 din 10 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimatele-pârâte U. Administrativ Teritorială . Dâmbovița și Școala G. Valea L. Cricov, județ Dâmbovița.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 19 noiembrie 2015.
Președinte, Judecător,
M. G. C. P.
Grefier,
A. M. B.
Red.MG
tehnored.BA
5 ex./15.12.2015
dosar fond nr._ Tribunalul Dâmbovița
jud.fond M. I.
operator de date cu caracter personal
notificare nr.3120/2006
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 332/2015.... | Drepturi salariale ale personalului din justiţie. Decizia nr.... → |
|---|
