Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 810/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 810/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 25-05-2015 în dosarul nr. 6092/120/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ -
Dosar nr._
DECIZIA NR. 810
Ședința publică din data de 25 mai 2015
Președinte - V.-A. P.
Judecător - C. - P. B.
Grefier - M. F.
Pe rol fiind judecarea apelului declarat de pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM) cu sediul în București, .-22, sector 4,, împotriva sentinței civile nr. 19/12.01.2015, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu reclamantul Motaș C., cu reședința în ., ., județul Dâmbovița.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, a răspuns apelanta-pârâtă, reprezentată de consilier juridic C. S., conform împuternicirii nr. 5589/22.05.2015, intimatul-reclamant, reprezentat de avocat E. N., conform împuternicirii avocațiale ., nr._/2014.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că dosarul este la primul termen de judecată, apelul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
Se învederează că la dosar, prin Serviciul Registratură, cu nr. 9412/03.04.2015, s-a depus de către intimatul-reclamant Motaș C., întâmpinare, prin care solicită respingerea apelului. De asemenea, tot prin Serviciul Registratură, s-a depus de către apelanta-pârâtă răspuns la întâmpinare.
Curtea înmânează un exemplar al răspunsului la întâmpinarea apelantei Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă și intimatului-reclamant.
La solicitarea instanței, părțile prin apărători, arată că nu mai au cereri de formulat.
Curtea ia act de declarația acestora, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Consilier juridic C. S., pentru apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, având cuvântul, solicită admiterea apelului și modificarea sentinței civile apelate, în senul respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiată și nelegală, conform motivelor prezentate pe larg în cererea de apel. A învederat, sub acest aspect, că intimatul-reclamant face parte din categoria personalului încadrat în sectorul bugetar și plătit din fonduri publice, căruia, pe cale de consecință, îi sunt incidente dispozițiile O.G. nr. 10/2008, cu modificările și completările ulterioare, Legea cadru nr. 330/2009, O.U.G. nr.1/2010. De asemenea, în subsidiar, solicită reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată, ținând cont de volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză.
În timpul dezbaterilor s-a prezentat personal în instanță și intimatul- reclamant Motaș C., instanța luând act de prezența acestuia.
Avocat E. N., având cuvântul pentru intimatul-reclamant, solicită respingerea apelului ca nefondat. Apărările invocate de către apelantă sunt neîntemeiate, sentința fiind legală și temeinică sub toate aspectele, astfel cum a arătat pe larg în întâmpinare. Precizează că obiectul prezentei cauze constă în plata salariului cuvenit reclamantului pentru munca prestată în beneficiul pârâtei, acesta fiind în eroare cu privire la solicitările reclamantului. Referitor la motivul de apel ce vizează cheltuielile de judecată, învederează că acestea reprezintă nu numai onorariu de avocat, ci și pe cel de expert. Cu cheltuieli de judecată, conform chitanței nr. 42/25.05.2015.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, Curtea constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr._, reclamantul Motaș C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru ocuparea Forței de Muncă, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se determine cuantumul salariului lunar de bază cuvenit pentru munca prestată de el în beneficiul ANOFM, în perioada 01.01.2010 – 15.06.2010, salariu ce urmează a fi stabilit în conformitate cu actualele reglementări aplicabile în materia legislației muncii, să se dispună obligarea pârâtei – la plata salariilor restante astfel cum vor fi stabilite pentru perioada de referință 01.01.2010 – 15.06.2010, la repararea prejudiciului creat prin neplata salariilor cuvenite pentru această perioadă, constând în actualizarea sumelor datorate cu rata inflației la zi, precum și la reținerea și virarea contribuțiilor sociale aferente salariilor neplătite pentru perioada 01.01.2010 – 15.06.2010. Cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că între el și pârâtă s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 770/15.09.2009, în baza căruia a fost angajat în funcția de administrator – magaziner_ în vederea implementării Proiectului COMPROF „ Creșterea nivelului de Competențe Profesionale ale Personalului Serviciului Public de Ocupare pentru Furnizarea Serviciilor Personalizate persoanelor în căutarea unui loc de muncă, inclusiv șomerilor și grupurilor vulnerabile „ – ID 4495, Contract POSDRU /12/4.2/S/2.
A mai arătat reclamantul că în virtutea competențelor profesionale și obligațiilor ce-i reveneau, și-a început activitatea în cadrul proiectului menționat și a desfășurat munca pentru care a fost angajat, beneficiarul activității sale fiind angajatorul, iar o perioadă de timp raporturile de muncă s-au desfășurat normal, inclusiv în ceea ce privește îndeplinirea obligației fundamentale a angajatorului, anume aceea de a plăti angajatului salariul cuvenit pentru munca prestată.
După data de 1 ianuarie 2010, pârâta a refuzat să-i mai plătească salariul, astfel cum fusese stabilit prin contractul individual de muncă, în condițiile în care și-a continuat activitatea și și-a îndeplinit obligațiile profesionale în mod neîntrerupt. Pentru că pârâta a persistat în refuzul de a-i plăti salariul, a fost nevoit să-și depună demisia, care a fost acceptată de angajator, astfel că raporturile de muncă au încetat la data de 15.06.2010.
Întrucât nici după încetarea raporturilor de muncă salariile restante nu i-au fost plătite, a chemat în judecată angajatorul în vederea recuperării salariilor restante neplătite, acțiunea făcând obiectul dosarului nr._/3/2010 pe rolul Tribunalului București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și Asigurări Sociale, proces care s-a finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 2057/02.03.2011, soluție prin care instanța i-a dat câștig de cauză și a obligat pârâta la plata drepturilor salariale restante aferente perioadei 01.01.2010 – 15.06.2010, cuvenite conform contractului individual de muncă nr. 770/15.09.2009, actualizate cu indicele de inflație.
Sentința a fost atacată de angajator cu recurs, iar prin decizia nr. 1733/29.02.2012, Curtea de Apel București a respins critica recurentei privitor la respingerea cererii reconvenționale a ANOFM (prin care se invoca nulitatea absolută parțială a clauzei J) iar pe fondul cauzei a respins în tot acțiunea ca neîntemeiată, reținându-se, în esență, că după data de 01.01.2010, în funcție de modificările legislative survenite în timp, salariul ce i s-ar fi cuvenit pentru perioada 01.01.2010 – 15.06.2010 trebuie determinat în raport de dispozițiile Legii – cadru nr. 330/2009, a OUG nr. 114/2009, precum și a altor prevederi legale aplicabile în materia muncii și în vigoare la acel moment.
În această situație, a precizat reclamantul, s-a născut dreptul său de a solicita instanței, prin prezenta acțiune, ca prin mijloace specifice cercetării judecătorești, prin administrarea probelor utile, pertinente și concludente, juste soluționării cauzei, să determine cuantumul salariului cuvenit pentru munca prestată în beneficiul ANOFM ca administrator – magaziner_, urmând să oblige pârâta la plata salariilor restante aferente perioadei 01.01.2010 – 15.06.2010.
A mai arătat reclamantul că, în baza Legii nr. 192/2006, a convocat angajatorul ANOFM la mediere, însă, la data de 14.10.2013, respectiv, la data de 21.10.2013, partea adversă a lipsit, nici un reprezentant al ANOFM nu a fost prezent pentru a-și exprima punctul de vedere.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 194 din Noul Cod de procedură civilă, art. 195, art. 10 din Legea nr. 53/2003 Codul muncii, art. 40 alin. 2 lit. c) Codul muncii, art. 57 Codul muncii, art. 159 Codul muncii, art. 166 Codul muncii.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepția puterii lucrului judecat, pentru cererea având ca obiect plata salariilor solicitate pentru perioada cuprinsă între data de 01.01.2010 și data introducerii acțiunii în dosarul nr._/3/2010 a cărei soluționare s-a aflat pe rolul Tribunalului București, excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița ,excepția nulității parțiale a clauzei „J Salarizare” punctul 1 în ce privește cuantumul acestuia, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și nelegală.
În motivarea excepției puterii lucrului judecat, pârâta a arătat că această excepție poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs. Reclamantul a înregistrat dosarul nr._/3/2010 pe rolul Tribunalului București, având ca obiect plata drepturilor salariale actualizate începând cu data de 01.01.2010 – 15.06.2010, cuvenite în baza aceluiași contract individual de muncă nr. 770/15.09.2009, iar prin decizia nr. 1733/29.02.2012, pronunțată de Curtea de Apel București, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată a reclamantului, situație în raport de care este întrunită condiția triplei identități (de părți, obiect și cauză) între cele două pricini.
În susținerea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița, s-a arătat că această competență aparține instanței în a cărei circumscripție teritorială reclamantul își are domiciliul sau reședința, că mențiunea de stabilire a reședinței se acordă pe perioada solicitată, dar nu mai mult de un an și are valabilitate pe timpul cât persona locuiește în mod efectiv la adresa declarată ca reședință. În cauză se constată că reclamantul nu a depus la dosar documente care să ateste faptul că la data înregistrării acțiunii și pe perioada judecății locuiește în mod efectiv la adresa menționată în acțiune. Mai mult, s-a arătat că, în mod suspect, mai mulți reclamanți, din alte dosare înregistrate pe rolul Tribunalului Dâmbovița, și-au stabilit reședința la aceeași adresă cu cea a reclamantului din prezenta cauză.
Cu privire la cea de a treia excepție invocată, referitoare la nulitatea clauzei J Salarizare, pârâta a arătat că personalul ANOFM și al unităților din subordine este format din funcționari publici și salariați încadrați pe baza unui contract individual de muncă și este salarizat potrivit prevederilor legale aplicabile funcționarilor publici și personalului contractual din sectorul bugetar, că în atribuțiile instituției revine și aceea de a asigura implementarea programelor destinate dezvoltării resurselor umane finanțate din fonduri ale Uniunii Europene. În vederea implementări proiectului COMPROF în discuție, au fost efectuate mai multe acte și operațiuni cu caracter administrativ, printre care se numără și stabilirea de raporturi juridice de muncă cu reclamanta. Potrivit modelului – cadru, cheltuielile angajate pe perioada de implementare a acestui proiect sunt eligibile în condițiile stabilite de H.G. nr. 759/2007, de Ordinul nr. 3/2008 al Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse și de Ordinul nr. 185/2008 al Ministerului Economiei și Finanțelor și că, în baza contractului de finanțare, beneficiarul (ANOFM) trebuie să asigure managementul și implementarea proiectului în concordanță cu prevederile respectivului contract și cu legislația comunitară și națională aplicabilă.
A mai arătat pârâta că, având în vedere dispozițiile actelor normative care reglementează salarizarea personalului încadrat în instituții publice, s-a constatat că și în situația personalului încadrat de ANOFM, în vederea implementării proiectelor finanțate în cadrul POSDRU, salarizarea se impune a se efectua în conformitate cu dispozițiile legislației naționale incidente în materia salarizării personalului încadrat în sectorul bugetar plătit din fonduri publice, aflate în vigoare în perioada de implementare a respectivelor proiecte, precum și faptul că, începând cu data de 01.01.2010, au devenit incidente prevederile Legii cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009.
Pârâta a învederat instanței că excepția invocată se referă la nulitatea parțială a clauzei J Salarizare punctul 1, cu referire la cuantumul salariului prevăzut în contractul individual de muncă, care a fost înlocuit de un cuantum în concordanță cu legislația în vigoare.
Pe fondul cauzei, s-a susținut că în ce privește contractul de finanțare POSDRU /12/4.2/S/2, acesta a fost încheiat în conformitate cu modulul cadru al Contractului de finanțare pentru Programul operațional sectorial „Dezvoltarea resurselor umane 2007 – 2013”, aprobat prin Ordinul Ministrului muncii, familiei și egalității de șanse nr. 499/2008. Potrivit modelului – cadru invocat, cheltuielile angajate în perioada de implementare a proiectului sunt eligibile în condițiile stabilite de H.G. nr. 759/2007, Ordinul nr. 3/2008 și Ordinul nr. 185/2008, de Ghidul solicitantului de contractul de finanțare, de instrucțiunile AMPOSDRU, precum și de alte dispoziții legale aplicabile, impunându-se a se efectua finanțarea cheltuielilor de personal în concordanță cu legislația în vigoare în plan național în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice.
Pârâta a învederat instanței că, încă de la data încheierii contractului individual de muncă al reclamantului, erau incidente prevederile art. 57 alin. 4 din Legea nr. 53/2003 – Codul Muncii, conform cărora în situația în care o clauză este afectată de nulitate, întrucât stabilește drepturi sau obligații pentru salariați, care contravin unor norme legale imperative sau contractelor colective de muncă aplicabile, aceasta este înlocuită de drept cu dispozițiile legale sau convenționale aplicabile. Potrivit dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 202/2006, personalul ANOFM și al unităților din subordine este format din funcționari publici și salariați cu contract individual de muncă și este salarizat potrivit prevederilor legale aplicabile funcționarilor publici și personalului contractual din sectorul bugetar, iar începând cu data de 01.01.2010, au devenit incidente prevederile Legii cadru nr. 330/2009, aplicabilă pe cale de consecință și reclamantului din prezenta cauză.
S-a mai arătat că, deși angajatorul a făcut toate demersurile necesare pentru reîncadrarea reclamantului în conformitate cu noile dispoziții aplicabile, acest lucru nu a fost posibil deoarece nu s-a obținut avizul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale și cel al Ministerului Finanțelor Publice.
Concluzionând, pârâta a solicitat instanței să constate că salariul reclamantului nu poate fi într-un cuantum mai mic decât salariul minim brut pe țară garantat în plată și nu poate depăși cuantumul necesar a fi stabilit după obținerea avizelor celor două ministere și a făcut trimitere la spețe similare, soluționate în sensul respingerii acțiunilor având ca obiect acordarea drepturilor salariale într-un cuantum care excede prevederilor Legii cadru nr. 330/2009.
Prin încheierea de ședință din data de 10 februarie 2014 tribunalul a respins excepția necompetenței teritoriale și excepția autorității de lucru judecat pentru motivele arătate pe larg în încheiere. Prin aceeași încheiere, tribunalul a unit excepția nulității parțiale a clauzei J- salarizare cu fondul cauzei.
În baza probelor administrate, prin sentința civilă nr. 19/12.01.2015, Tribunalul Dâmbovița a respins excepția nulității absolute parțiale a „ clauzei J - salarizare” din contractul individual de muncă al reclamantului, a admis acțiunea, a stabilit salariul lunar de bază cuvenit reclamantului pentru perioada 01.01.2010 – 15.06.2010 la suma brută de 4500 lei lunar, conform raportului de expertiză P. C. – răspuns la obiecțiuni ( varianta III) și a obligat pârâta la plata salariilor restante pentru perioada 01.01.2010 – 15.06.2010, în sumă brută totală de 19.841 lei, la care se adaugă suma de 2143 lei net, pentru 10 zile de concediu de odihnă, conform aceluiași raport de expertiză, suma urmând a fi reactualizată cu indicele de inflație de la data când era datorată la data plății efective. Totodată, a obligat pârâta să rețină și să vireze contribuțiile sociale aferente salariilor neplătite pe perioada 01.01.2010 – 15.06.2010, precum și să-i plătească reclamantului suma de 2000 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanța, a reținut că:
Problema contractelor de muncă de natura celui în discuție în speța de față a dat naștere în practica judiciară unor interpretări diferite și, prin urmare, unor soluții diferite. Sesizată cu o solicitare de dezlegare a chestiunii de drept privind aplicabilitatea clauzei contractuale privind salariile după apariția Legii cadru nr. 284/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 5/2014, a statuat că dispozițiile art. 34 din Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nu se aplică drepturilor salariale ale personalului angajat în baza contractelor de finanțare încheiate înainte de . acestui act normativ.
În conformitate cu dispozițiile art. 521 alin.3 din Codul de procedură civilă, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în dezlegarea unor probleme de drept este obligatorie pentru instanțele de judecată. Cum dispozițiile art. 34 din Legea 284/2010 nu se aplică speței de față, astfel cum a susținut pârâta, tribunalul a respins excepția nulității clauzei privind salarizarea reclamantului.
Pe fondul cauzei deduse judecății, tribunalul a reținut că:
Reclamantul a avut contract individual de muncă încheiat cu pârâta și înregistrat sub nr. 750/15.09.2009, iar potrivit clauzelor contractuale a fost angajat în funcția de administrator – magaziner, în vederea implementării unui proiect european.
Reclamantul a primit salariul stabilit în contract în perioada septembrie – decembrie 2009, iar începând cu luna ianuarie 2010 angajatorul a refuzat să-i mai plătească această sumă, considerând că încalcă dispozițiile legii, dar nici nu a stabilit o altă sumă drept contraprestație a muncii depuse de reclamant.
Reclamantul a formulat acțiune împotriva pârâtei, înregistrată sub nr._/2010 pe rolul Tribunalului București, dosarul fiind soluționat în sensul respingerii cererii în întregul ei. Prin această primă acțiune, reclamantul a solicitat plata salariului stabilit prin contractul de muncă, în timp ce prin prezenta acțiune reclamantul solicită un salariu pentru munca prestată, motiv pentru care nu operează autoritatea de lucru judecat.
Potrivit întâmpinării depuse de către pârâtă, precum și actelor de la dosar, angajatorul nu a procedat la reîncadrarea reclamantului potrivit dispozițiilor legale aplicabile de la 1 ianuarie 2010, respectiv potrivit Legii nr. 330/2009, astfel încât acesta a prestat muncă fără a obține salariu. Angajatorul a făcut doar dovezi că a încercat să stabilească un salariu pentru reclamant în condițiile Legii nr. 330/2009, dar nu a reușit acest lucru, deoarece nu s-a obținut avizul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale și cel al Ministerului Finanțelor Publice.
Prin expertiza solicitată de reclamant și încuviințată de instanță s-au întocmit trei variante, una în conformitate cu contractul individual de muncă încheiat între părți, una în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 330/2009 și alta în funcție de activitatea concretă desfășurată de reclamant la locul de muncă.
Tribunalul este ținut în pronunțarea soluției în cauza de față de existența dispozitivului și considerentelor deciziei civile nr. 1733/29.02.2012 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._/3/2010, decizie prin care, deși nu s-a constatat nulitatea parțială a clauzei referitoare la stabilirea salariului brut lunar la suma de 6.176 lei, s-a constatat, cu autoritate de lucru judecat, că reclamantul nu este îndreptățit la acest salariu, ci la un salariu ce urmează a fi stabilit în funcție de dispozițiile Legii nr. 330/2009 și O.U.G. 114/2009. Cum soluția a fost adoptată de instanța de judecată anterior pronunțării deciziei nr. 5/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a dezlegat problema de drept dedusă judecății, această decizie a instanței supreme nu îi este aplicabilă speței. Cu toate acestea, la stabilirea salariului cuvenit reclamantului, tribunalul a încercat a ține cont de ea în alegerea variantei de expertiză.
În conformitate cu dispozițiile art. 159 din Codul muncii, salariul reprezintă contraprestația muncii depusă de către salariat în baza contractului individual de muncă și se exprimă în bani. De asemenea, conform dispozițiilor art. 166 din Codul muncii, salariul se plătește cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz, iar întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Chiar dacă în conținutul Legii nr. 330/2009 nu este cuprinsă o funcție de natura celei deținute de reclamant, pârâta avea obligația ca, pentru munca prestată, să acorde reclamantului o indemnizație corespunzătoare, în conformitate cu dispozițiile legale. Angajatorul este cel care a încheiat contractul de muncă și a stabilit un salariu, motiv pentru care, tot angajatorul avea obligația fie de a plăti acest salariu, fie de a face tot posibilul pentru echivalarea funcției reclamantului cu o altă funcție ce se regăsește în anexele Legii nr. 330/2009.
Pentru aceste motive, dar și pentru că, prin decizia nr. 5/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că un contract de muncă de natura celui încheiat între reclamant și pârâtă are în realitate caracterul unui contract civil, în care se stabilește în concret atât suma cuvenită drept plată a muncii, dar și activitatea concretă de realizat, iar aplicarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 284/2010 ar duce la încălcarea principiului constituțional al neretroactivității legii civile, tribunalul s-a orientat către varianta a-III-a a raportului de expertiză, variantă în care expertul a ținut cont de dispozițiile Legii cadru nr. 330/2009 la stabilirea salariului cuvenit reclamantului.
A apreciat tribunalul că aceasta este unica variantă posibilă, deoarece respectă decizia civilă nr. 1733/29.02.2012 pronunțată de Curtea de Apel București. A alege prima variantă a raportului de expertiză, în care expertul stabilește un salariu egal cu cel din contractul de muncă, ar însemna nesocotirea deciziei Curții de Apel București, iar alegerea celei de a doua variante ar însemna nesocotirea considerentelor și dispozitivului deciziei nr. 5/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. D. urmare, pentru realizarea unui just echilibru între cele două decizii pe care trebuie să le respecte, deși ele sunt contradictorii, tribunalul a ales cea de a treia variantă a raportului de expertiză.
Ca urmare a stabilirii salariului lunar de bază cuvenit reclamantului pentru perioada 01.01.2010 – 15.06.2010 la suma brută de 4500 lei, conform raportului de expertiză P. C. în varianta 3, tribunalul a obligat pârâta la plata salariilor restante pentru perioada 01.01.2010 – 15.06.2010 în sumă brută totală de 19.841 lei, suma urmând a fi actualizată cu indicele de inflație de la data când era datorată la data plății efective, precum și la reținerea și virarea contribuțiilor sociale aferente salariilor neplătite pe perioada 01.01.2010 – 15.06.2010.
Ca parte căzută în pretenții, în conformitate cu dispozițiile art. 453 Cod procedură civilă, pârâta a fost obligată și la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, respectiv onorariul de avocat și onorariul de expert.
Împotriva sentinței a declarat apel pârâta, susținând, în esență, că, în mod greșit, prima instanță a respins excepția autorității de lucru judecat, atâta timp cât între prezenta acțiune și cea soluționată irevocabil prin decizia civilă nr. 1733/29.02.2012 a Curții de Apel București, există tripla identitate de părți, obiect, cauză.
A învederat apelanta că se impunea admiterea de către prima instanță a excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița, întrucât reclamantul nu a depus la dosar documente care să ateste faptul că la data înregistrării acțiunii, precum și pe perioada judecății, locuiește, în mod efectiv, la adresa menționată în acțiune, condiție obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 31 alin.2 din O.U.G. nr.97/2005, pentru valabilitatea mențiunii de stabilire a reședinței, aplicată pe verso-ul documentului de identitate al reclamantului.
A mai susținut apelanta că, în mod greșit, a fost respinsă cererea sa de constatare a nulității parțiale a clauzei ,,J Salarizare”, întrucât în cauză erau incidente, încă de la data încheierii contractului de muncă, dispozițiile art. 57 alin.4 din Codul muncii.
A învederat, sub acest aspect, că intimatul-reclamant face parte din categoria personalului încadrat în sectorul bugetar și plătit din fonduri publice, căruia, pe cale de consecință, îi sunt incidente dispozițiile O.G. nr. 10/2008, cu modificările și completările ulterioare, Legea cadru nr. 330/2009, O.U.G. nr.1/2010.
În aceste condiții, se impune a se constata că în cauza dedusă judecății, clauza ,,J. Salarizare” din contractul individual de muncă încheiat între ANOFM și intimatul-reclamant, contravine, în perioada pentru care se solicită acordarea drepturilor, în ce privește cuantumul salariului (astfel cum a fost prevăzută în respectivul contract) normelor legale imperative invocate.
Pe fondul cauzei, apelanta a solicitat respingerea acțiunii, soluția primei instanței fiind dată cu încălcarea dispozițiilor exprese ale reglementărilor legale incidente în materia salarizării personalului contractual încadrat în sectorul bugetar și plătit din fonduri publice.
A precizat apelanta că și în situația personalului încadrat de ANOFM în vederea implementării proiectelor finanțate în cadrul POSDRU, salarizarea se impune a se efectua în conformitate cu dispozițiile legislației naționale incidente în materia salarizării personalului încadrat în sectorul bugetar plătit din fonduri publice, aflate în vigoare în perioada de implementare a respectivelor proiecte.
A mai învederat apelanta că suma acordată de prima instanță cu titlu de cheltuieli de judecată este nepotrivit de mare față de munca prestată de avocat.
S-a solicitat admiterea apelului, conform motivelor formulate.
Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, întrucât prima instanță a realizat o corectă aplicare a dispozițiilor legale, sub toate aspectele.
Examinând actele și lucrările dosarului, în raport de criticile formulate, precum și de dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea reține următoarele:
Conform art. 248 alin.1 Cod pr.civilă, Curtea se va pronunța mai întâi asupra motivelor de apel ce vizează excepțiile.
În privința competenței teritoriale, Codul muncii derogă de la dreptul comun (art. 107 Cod pr.civilă) în sensul că aceasta aparține nu instanței de la domiciliul pârâtului, ci celei de la domiciliul sau reședința reclamantului.
Prin această derogare, legiuitorul a avut în vedere că, de cele mai multe ori, calitatea de reclamant o are salariatul, creându-i astfel acestuia facilitatea accesului la justiție.
În speță, cum corect a reținut și prima instanță, la data introducerii acțiunii - 4.11.2013, reclamantul avea stabilită, în mod legal, reședința pe raza județului Dâmbovița, conform cărții sale de identitate (existentă în fotocopie la dosarul de fond).
În acest context, este cert că, raportat la dispozițiile legale în materie, competența de soluționare a cauzei în primă instanță aparține Tribunalului Dâmbovița.
Referitor la excepția autorității de lucru judecat, Curtea apreciază că, în mod legal, prima instanță a respins-o ca neîntemeiată, nefiind întrunită tripla identitate (părți, obiect, cauză) prevăzută de art. 431 alin.1 Cod pr.civilă, dat fiind faptul că acțiunea soluționată prin decizia civilă nr. 1733/29.02.2012 a Curții de Apel București a avut drept obiect plata drepturilor salariale stabilite prin contractul individual de muncă al reclamantului, pe când în speța dedusă judecății obiectul constă în determinarea cuantumului salariului cuvenit pentru munca prestată în beneficiul pârâtei, în funcția de administrator-magaziner.
De altfel, prezentul demers judiciar a fost impus de considerentele deciziei civile nr. 1733/29.02.2012 a Curții de Apel București.
În ceea ce privește motivele de apel ce vizează fondul cauzei, se impun următoarele precizări.
În alineatul 1 al art. 57 Codul muncii se prevede că nulitatea contractului individual de muncă este atrasă de ,,nerespectarea oricăreia dintre condițiile legale necesare pentru încheierea valabilă „ a acestuia.
Așadar, este evidentă referirea la condițiile prevăzute de reglementările legale în vigoare la data încheierii contractului individual de muncă.
Pe de altă parte, potrivit art. 57 alin.6 și 7 Codul muncii, nulitatea trebuie constatată ca atare prin acordul părților (angajator și salariat) iar dacă ele nu se înțeleg, prin hotărâre judecătorească.
De altfel, conform art. 57 alin.2 Codul muncii, nulitatea contractului produce efecte numai pentru viitor, nu și pentru trecut, astfel că persoana care a prestat munca chiar în temeiul unui contract nul, are dreptul la remunerarea acesteia, corespunzător modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu.
În acest context, dând eficiență juridică dispozițiilor imperative reglementate de art. 159 și art. 166 Codul muncii, în mod legal, prima instanță a apreciat că reclamantul este îndreptățit la remunerarea muncii prestate în beneficiul pârâtei, în baza contractului individual de muncă, pentru perioada 1.01.2010 – 15.06.2010.
Este de menționat și faptul că varianta a III-a de stabilire a salariului lunar de bază cuvenit reclamantului (omologată de prima instanță) este de natură a nu aduce atingere considerentelor deciziei civile nr. 1733/29.02.2012 a Curții de Apel București și, totodată, respectă decizia civilă nr. 5/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în procedura recursului în interesul legii.
Referitor la motivul de apel, ce vizează acordarea în integralitate a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat, Curtea constată că nu există o disproporționalitate evidentă între complexitatea cauzei, valoarea obiectului cauzei și onorariul perceput de avocat, prin raportare și la baremurile stabilite de Uniunea Națională a Barourilor din România, astfel că prima instanță a facut o corectă aplicare și a dispozițiilor art. 451 Cod .pr.civilă.
În considerarea tuturor argumentelor expuse, Curtea, în temeiul art. 480 alin. 1Cod pr.civilă, va respinge apelul ca nefondat, apreciind temeinicia și legalitatea sentinței.
În baza art. 453 alin. 1 Cod pr.civilă, apelanta va fi obligată să plătească intimatului suma de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, conform chitanței nr. 42/25.05.2015.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM) cu sediul în București, .-22, sector 4,, împotriva sentinței civile nr. 19/12.01.2015, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în contradictoriu cu reclamantul Motaș C., cu reședința în ., ., județul Dâmbovița.
Obligă apelanta să plătească intimatului suma de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică azi, 25 mai 2015.
Președinte, Judecător,
V.- A. P. C.- P. B.
Grefier,
M. F.
Red.CPB
Tehnored.MF
4ex./02.06.2015
d.f._ Tribunalul Dâmbovița
j.f. M. M.
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr.3120/2006
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 903/2015.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 692/2015.... → |
|---|
