Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 462/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 462/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 30-03-2015 în dosarul nr. 462/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA NR. 462
Ședința publică din data de 30 martie 2015
Președinte - E.-S. L.
Judecător - V.-A. P.
Grefier - N. M.
Pe rol fiind judecarea apelului declarat de pârâta A. DE S. ECONOMICE BUCUREȘTI, cu sediul în București, ..6, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 1047/12 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu reclamantul S. D., domiciliat în B., Cart. D. I, ., jud. B..
La apelul nominal, făcut în ședință publică, a răspuns intimatul-reclamant S. D., asistat de avocat G. A., din cadrul Baroului B., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/16.01.2015, lipsind apelanta-pârâtă A. de S. Economice București.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței că dosarul este la primul termen de judecată, apelul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, precum și că prin cererea de apel s-a solicitat judecata cauzei în lipsă.
Se mai învederează că, în cadrul procedurii prealabile, prin intermediul Serviciului Registratură, s-a depus la dosar întâmpinare de către intimatul-reclamant S. D., înregistrată sub nr. 1443/26.01.2015, care a fost comunicată apelantei-pârâte, care a depus răspuns la întâmpinare, înregistrat sub nr. 3637/23.02.2015.
Avocat G. A., pentru intimatul-reclamant, arată că nu mai are cereri de formulat și solicită cuvântul în dezbateri.
Curtea ia act de declarația părții, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat G. A., având cuvântul pentru intimatul-reclamant, arată că, în ceea ce privește acordarea drepturilor salariale, intimatul a depus cererea nr._/18.09.2013, prin care a solicitat întocmirea dosarului de pensie și nicidecum pentru încetarea contractului individual de muncă, așa cum pârâta a susținut eronat în fața instanței de fond. Prin urmare, începând cu data de 1 noiembrie 2013, a încetat contractul individual de muncă, dar nu și raporturile de muncă ale intimatului. Au fost două motive pentru care intimatul s-a prezentat la locul de muncă, respectiv pentru că nu s-a emis decizia de încetare a contractului de muncă și astfel, nu a cunoscut data exactă a încetării contractului, dar și pentru că deținea gestiunea mijloacelor fixe și mobile ale unității din B. și, astfel, i s-ar fi putut imputa orice lipsă până la predarea acesteia.
Dovadă că apelanta a recunoscut că intimatul și-a desfășurat activitatea în perioada 1 noiembrie 2013 - 10 decembrie 2013 este faptul că i-a solicitat acestuia, la 6 februarie 2014, să semneze procesul- verbal în calitate de președinte al comisiei de recepție pentru o activitate desfășurată în perioada 1-30 noiembrie 2013. O altă dovadă a desfășurării activității de către intimat este faptul că foile de vărsământ, ordinele de plată, precum și referatul pentru facturarea cheltuielilor către Universitatea București, au fost întocmite și poartă semnătura sa.
În același sens, a se avea în vedere nota de serviciu și că procesul -verbal de predare a gestiunii au fost întocmite la 10.12.2013, precum și listele de pontaj pentru lunile septembrie, octombrie 2013, întocmite de personalul de la B., iar pentru a se modifica situația intimatului, pentru lunile noiembrie și decembrie 2013, au fost întocmite de personalul de la București, motive pentru care, consideră că intimatul este îndreptățit la plata drepturilor salariale aferente perioadei 1 noiembrie - 10 decembrie 2013.
Și al doilea capăt de cerere privind plata concediului de odihnă neefectuat este întemeiat, dat fiind că intimatul a dovedit motivele pentru care nu a putut beneficia de concediu de odihnă, astfel încât își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art. 146 Codul muncii.În consecință, solicită respingerea apelului ca nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului B. sub nr._, reclamantul S. D. a chemat în judecată pe pârâta A. de S. Economice București, solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța, să fie obligată aceasta la plata drepturilor salariale aferente perioadelor 1 noiembrie - 30 noiembrie 2013 în cuantum de 3164 lei salariu brut, 1 decembrie - 10 decembrie 2013 în cuantum de 1054 lei salariu brut; să se dispună compensarea în bani pentru concediul de odihnă neefectuat aferent anilor 2011 și 2012, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost angajat al instituției pârâte începând cu anul 1999 și încă din acel moment a deținut funcția de Director de departament (administrator financiar grad I) la Centrul de învățământ la Distanță B..
În îndeplinirea atribuțiunilor sale de serviciu, deși nu avea în fișa postului și calitatea de gestionar direct al patrimoniului Centrului, datorită faptului că personalul a fost redus permanent, începând cu anul 2009, a fost nevoit să preia această gestiune.
A mai arătat reclamantul că întrucât în cursul anului 2013 a atins vârsta legală pentru pensionare, i-a fost întocmit dosarul de pensie pentru limită de vârstă și emisă decizia de pensionare începând cu data de 1 noiembrie 2013.
A avut cunoștință de acest lucru, însă din partea angajatorului nu a primit decizia prin care să-i fie adusă la cunoștință încetarea de drept a contractului de muncă încheiat cu aceasta, așa cum prevede în mod expres art.56 alin 1 lit. c din Codul muncii.
Mai mult decât atât, reclamantul a arătat că deținând gestiunea mijloacelor fixe și mobile ale Centrului, a așteptat ca angajatorul să desemneze o persoană căreia să-i predea atribuțiile și documentele Centrului. În aceste condiții, în așteptarea predării gestiunii și numirii unui înlocuitor, și-a desfășurat activitatea în mod normal, asigurând buna funcționare a unității. În această perioadă a ținut legătura directă cu conducerea unității pârâte pentru rezolvarea diverselor probleme ale Centrului, a asigurat aprovizionarea cu materiale și activitatea cu trezoreria, a inițiat facturarea cheltuielilor de întreținere către Universitatea București și a ținut legătura cu instituțiile publice locale.
A mai precizat reclamantul că în data de 02.12.2013, a prezentat lista de prezență pentru luna noiembrie a personalului din Centrul B., înregistrată sub nr._/ 02.12.2013 și în care figura cu prezență completă, întrucât își desfășurase activitatea normal în acea lună.
Cu această ocazie, în momentul în care a constatat că nu a primit salariul, i s-a comunicat că nu mai are calitatea de angajat din data de 01.11.2013 deși se prezentase zilnic la serviciu, semnase diverse înscrisuri și plăți pentru Centru și comunicase în permanență cu conducerea administrativă a angajatorului, iar în luna decembrie au fost desemnate două persoane care să-i preia atribuțiile și gestiunea.
Astfel, prin nota de serviciu nr.115/09.12.2013, a fost numită d-na. D. G. să preia atribuțiile directorului administrativ al Centrului de învățământ la Distanță B., predare ce s-a făcut în data de 10.12.2013, conform procesului-verbal de predare primire prin inventariere întocmit în prezența reprezentantului instituției pârâte.
De asemenea, printr-o altă notă de serviciu purtând același număr și același conținut, C. M. a fost numită să preia aceleași atribuții și gestiune ca și D. G., predare ce la rândul ei s-a făcut în data de 16.12.2013, conform procesului-verbal de predare primire prin inventariere întocmit în prezența reprezentantului instituției pârâte.
Din data de 10.12.2013, după ce a predat gestiunea, reclamantul a precizat că nu s-a mai prezentat la serviciu, fiind încunoștiințat de faptul că i-a încetat contractul de muncă.
Reclamantul a apreciat că în mod nelegal instituția pârâtă a refuzat să-i plătească drepturile salariale aferente perioadei 01.11-10.12.2013, întrucât s-a prezentat zilnic la serviciu, iar situația creată s-a datorat exclusiv culpei acesteia.
Astfel, reclamantul a invocat dispozițiile art.56 alin.1 lit. c din Codul muncii, privind încetarea de drept a contractului individual de muncă, potrivit cărora „constatarea cazului de încetare de drept a contractului de muncă se face în termen de 5 zile de la intervenirea acestuia, în scris, prin decizie a angajatorului și se comunică persoanei aflate în situația respectivă în termen de 5 zile”.
Or, în cauză, reclamantul nu a primit o astfel de decizie prin care să fie informat despre încetarea contractului său de muncă.
Mai mult decât atât, nu a avut posibilitatea să predea gestiunea asupra bunurilor a căror administrare o efectua, întrucât nu a fost numită o persoană în acest sens și nu s-a putut întocmi un proces-verbal de predare primire prin inventariere, decât în data de 10.12.2013.
De asemenea, conducerea instituției a avut cunoștință despre faptul că reclamantul a lucrat în continuare și și-a exercitat atribuțiile de director de departament al Centrului, întrucât a ținut legătura în permanență cu acesta și toate înscrisurile provenite de aici purtau semnătura sa.
O alta dovadă a faptului că a continuat să-și desfășoare activitatea pe parcursul lunii noiembrie și decembrie, este faptul că pe data de 6 februarie a fost solicitat să semneze două documente în calitate de director administrativ și de membru într-o comisie de recepție pentru o activitate desfășurată pe parcursul întregii luni.
În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, privind compensarea în bani a concediului de odihnă pe anii 2011, 2012, reclamantul a solicitat să se aibă în vedere faptul că este îndreptățit la plata acestuia, în condițiile în care dispozițiile din Codul muncii permit o astfel de compensare atunci când intervine încetarea contractului individual de muncă.
În acest sens, s-a arătat că începând cu anul 2009, personalul Centrului a fost redus în mod constant, în aceasta situație fiind nevoit să preia atribuțiuni în plus. Astfel, a fost nevoit să lucreze cu 2-3 portari față de 5 cât era normal, fără mecanic, fără personal pentru informatică ș.a.m.d. Cu toate acestea, a făcut tot posibilul ca tot personalul să beneficieze de concediu de odihnă, să nu depășească programul de lucru, să mențină în funcțiune centrala termică, rețeaua de calculatoare și laboratoarele de informatică, toate prin suplinirea în mare parte de către persoana sa a personalului necesar.
Având în vedere că prin fișa postului nu a avut desemnat un înlocuitor, iar angajatorul nu a desemnat unul pentru perioada efectuării concediului său, în ultimii ani a beneficiat doar sporadic de acesta și nu mai mult de 5 zile pe an.
După întocmirea dosarului de pensionare, a arătat reclamantul, a solicitat compensarea concediului de odihnă neefectuat pentru anii 2012 și 2013, fiindu-i aprobată compensarea pentru anul 2013, dar nu și pentru 2012, solicitându-i-se să motiveze de ce nu a luat concediu de odihnă pentru acest an.
Reclamantul a apreciat această situație abuzivă, motiv pentru care a solicitat admiterea și acestui al doilea capăt de cerere privind compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat.
În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 39,146 Codul muncii.
Pârâta A. de S. Economice a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea în tot a cererii de chemare în judecată și plata cheltuielilor de judecată, având în vedere următoarele:
Referitor la primul capăt de cerere, prin care reclamantul solicită obligarea unității la plata drepturilor salariale aferente perioadelor l noiembrie - 30 noiembrie 2013 în cuantum de 3164 lei salariu brut, respectiv 1 decembrie - 10 decembrie 2013 în cuantum de 1054 lei salariu brut, s-a învederat că în fapt, la data de 18.09.2013 reclamantul a solicitat prin cererea nr._, încetarea contractului individual de muncă începând cu data de 01.11.2013 având în vedere îndeplinirea condițiilor privind pensionarea pentru limită de vârstă, iar în data de 31.10.2013 acesta a semnat și declarat faptul că a primit dosarul de pensie cu toate documentele în original pentru a le depune la casa de pensii. În urma acestei cereri, unitatea a emis decizia RU nr. 553/09.10.2013, prin care se specifica faptul că „ începând cu 01.11.2013 domnul S. D....încetează activitatea, conform dispozițiilor art. 56 alin. 1 lit. (c), teza I din legea 53/2003 - Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare ".
Astfel, potrivit cererii acestuia de încetare a contractului și întocmire a dosarului de pensionare, cât și potrivit dispozițiilor Codului muncii, prin care contractul individual de muncă încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare, reclamantul, de la data de 01.11.2013, nu a mai figurat ca angajat al unității, motiv pentru care nu putea primi salariul. Salariul, potrivit art. 159 din Codul muncii, reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă.
Pârâta a solicitat să se constate faptul că în mod greșit reclamantul face referire la lista de prezență pentru luna noiembrie 2013, înregistrată la registratura generală cu nr._/02.12.2013. Aceasta este o listă semnată și însușită de reclamant personal. Or, prezența pe luna noiembrie 2013 este reprezentată de adresa nr. 113/04.12.2013 întocmită și semnată de șefii ierarhici superiori ai reclamantului, și anume Directorul General Administrativ și Directorul de Management Educațional și Formare Continuă.
Mai mult, reclamantul nu poate invoca necomunicarea deciziei de încetare a contractului individual de muncă. Dispozițiile art. 56 alin. 2 din Codul muncii prevăd situația în care angajatorul face constatarea cazului de încetare de drept a contractului individual de muncă și comunică persoanelor aflate în situațiile respective, decizia de încetare. În speță, față de situația de fapt, însuși reclamantul a solicitat încetarea relațiilor de muncă, specificând și data de la care dorește această încetare, motiv pentru care potrivit principiului de drept „ nemo auditur propriam turpitudinem allegans” nu poate invoca că nu a avut cunoștință de încetarea contractului de muncă.
În ceea ce privește teza a II-a a primului capăt de cerere, pârâta a solicitat să se constate faptul că față de motivele invocate, cu atât mai mult este nefondată cererea reclamantului de plată a salariului pe perioada 01 - 10 decembrie, cu cât încetarea relațiilor contractuale s-a făcut cu data de 01.11.2013.
Având în vedere cele menționate, pârâta a solicitat să se constate faptul că cererea reclamantului privind plata drepturilor salariale după încetarea contractului de muncă, este nefondată și neîntemeiată.
Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, prin care reclamantul solicită compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat, aferent anilor 2011 și 2012, s-a învederat faptul că reclamantul, prin adresa nr._/19.11.2013, a solicitat compensarea în bani a concediului de odihnă cuvenit pe anii 2012 și 2013. Față de această solicitare și potrivit prevederilor Codului muncii, art. 146 alin. 4, care prevede „ compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă,” reclamantului i s-a aprobat compensarea în bani pentru neefectuarea concediului în anul 2013, având în vedere încetarea contractului în 01.11.2013, urmând ca pentru anul 2012, să facă dovada imposibilității efectuării acestuia, în sensul formulării unei cereri în acest sens și a existenței deciziei de neaprobare a acesteia de către conducerea pârâtei.
Astfel, reclamantul a primit, conform statului de plată, în luna noiembrie 2013 suma de 3.406 lei, reprezentând compensație a concediului neefectuat.
Prevederile legale mai sus menționate vizează doar o singură situație în care concediul de odihnă neefectuat poate fi compensat în bani și anume „ în cazul încetării contractului individual de muncă”. Pentru anii pentru care reclamantul solicită compensarea concediului, pârâta a solicitat să se constate faptul că această cerere este nelegală. Mai mult, pentru anul 2011, reclamantul, potrivit prevederilor în materia contenciosului administrativ, trebuia să se adreseze cu o cerere înainte de a cere acest lucru în fața instanțelor judecătorești, motiv pentru care s-a solicitat respingerea cererii ca prematur introdusă.
Mai mult, Regulamentul Intern al ASE prevede la art. 71 faptul că „ zilele de concediu neefectuate în întregime în anul corespunzător acordării de drept a concediului, se vor recupera până la data de 30 iunie a anului calendaristic următor”,.
Având în vedere motivele mai sus arătate, pârâta a solicitat respingerea în tot a cererii de chemare în judecată și să se constate ca legale și temeinice hotărârile luate de unitate.
Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a invocat, în esență, aceleași susțineri ca și în cererea de chemare în judecată, solicitând respingerea apărărilor pârâtei.
În cadrul ședinței publice din 22.10.2014, reclamantul, prin apărător, a precizat că își modifică acțiunea privind ce de-al doilea capăt de cerere, în sensul că solicită compensarea concediului de odihnă neefectuat doar pentru anul 2012, nu și pentru anul 2011.
Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr. 1047/12.11.2014, Tribunalul B. a admis acțiunea, astfel cum a fost restrânsă și a obligat pârâta la plata către reclamant a contraprestației activității desfășurate în intervalul 01.11._13, precum și a indemnizației concediului de odihnă aferentă anului 2012.
Prin aceeași sentință, pârâta a fost obligată și la plata sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamant.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că reclamantul a îndeplinit funcția de director de departament - administrator financiar grad I, în cadrul unității pârâte până la data de 01.11.2013, când prin decizia nr.553/09.10.2013 s-a dispus încetarea activității acestuia, în conformitate cu art.56 alin.1 lit.c teza I din Legea nr.53/1993, modificată.
Raportat la primul capăt de cerere, prin care reclamantul a solicitat plata drepturilor salariale aferente perioadei 01.11._13, instanța a apreciat că acesta este fondat.
Astfel, s-a reținut că prin cererea înregistrată sub nr._/18.09.2013, reclamantul a solicitat întocmirea dosarului de pensionare pentru limită de vârstă începând cu data de 01.11.2013, confirmând la data de 31.10.2013 comunicarea în original a documentației ce urma a fi depusă la CJP B..
Sub acest aspect, instanța a constatat că decizia de încetare a raporturilor de muncă a fost emisă legal de către pârâtă, însă în mod greșit nu a procedat la compensarea în bani a contraprestației activității desfășurată în intervalul dedus judecății.
În acest sens, chiar și din cuprinsul întâmpinării formulate, instanța a constatat că pârâta nu a infirmat desfășurarea activității de către reclamant ulterior încetării raporturilor, apreciind doar că drepturile solicitate nu sunt legale, atâta timp cât nu mai existau raporturi de muncă.
Apărările pârâtei, a arătat tribunalul, apar ca nejustificate din materialul probator administrat și care demonstrează că reclamantul a îndeplinit în continuare activități curente înscrise specifice postului și chiar excedentare, iar din nota de serviciu înregistrată la unitate sub nr.115/09.12.2013, reiese propunerea conducerii ASE București de numire în funcția de secretar IA a numitei D. G., iar ca operator, bibliotecar, casier pe C. M., în locul persoanei reclamantului, care, așa cum a invocat și în cererea introductivă, a prestat un cumul de activități pe lângă cea de director administrativ.
În acest context, instanța a constatat că reclamantul și prin ordinele de plată atașate la dosar, a probat desfășurarea activității pentru perioada ulterioară încetării activității, respectiv de la 01.11.2013 până la 10.12.2013 (la data de 10.12.2013 s-au întocmit procese - verbale de inventariere semnate de reclamant), motiv pentru care s-a conchis că acesta este îndreptățit la contravaloarea muncii prestate pentru acest interval, exercitate în folosul unității, în conformitate cu art. 159 cu referire la art.166 și următoarele Codul muncii.
În ceea ce privește cel de - al doilea capăt de cerere al acțiunii, instanța a reținut că prin cererea înregistrată sub nr._/19.11.2013, reclamantul a solicitat compensarea în bani a concediului de odihnă pentru anii 2012, 2013, soluționată favorabil doar pentru anul 2013, solicitându-se ca pentru anul anterior, salariatul să facă dovada imposibilității de efectuare a concediului de odihnă.
Față de răspunsul unității consemnat pe cererea menționată mai sus, instanța a solicitat pârâtei, în cadrul ședinței publice din 22.10.2014, să înainteze la dosar o planificare a concediului de odihnă, în conformitate cu art.148 alin.1 Codul muncii, iar prin adresa nr.186/05.11.2014 s-a comunicat că pentru anul 2012 nu există un astfel de document.
În acest context, față de încălcarea de către angajator a dispozițiilor art.148 alin.1 Codul muncii, instanța a apreciat că în condițiile încetării raporturilor de muncă, reclamantul este îndreptățit la compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat, având în vedere prevederile art.146 alin.4 Codul muncii, motiv pentru care a admis și acest capăt de cerere, restrâns, doar pentru anul 2012.
În temeiul art.453 Cod procedură civilă, față de culpa procesuală a pârâtei, a fost obligată la plata sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamant, reprezentând onorariu apărător.
Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel pârâta A. de S. Economice București, criticând sentința ca nelegală și netemeinică.
Se susține că în mod greșit instanța de fond a apreciat ca fondat primul capăt al cererii de chemare în judecată, și anume, obligarea apelantei-pârâte la plata drepturilor salariale aferente perioadei 01.11._13.
Arată apelanta că, așa cum a reținut și instanța de fond, raporturile de muncă cu reclamantul - intimat au încetat în data de 01.11.2013, în urma solicitării acestuia prin cererea înregistrată cu nr._/18.09.2013 și emiterea în mod legal de către apelantă a deciziei nr. 553/09.10.2013, de la această dată încetând orice drept și orice obligație între părți. Se mai învederează că în mod greșit se constată faptul că apelanta nu a infirmat desfășurarea activității de reclamantul - intimat. La dosarul cauzei, susține apelanta, a depus copii ale prezenței de pe luna noiembrie și decembrie 2013, semnate de persoanele responsabile de la sediul ASE din București, din care reiese faptul că S. D. nu este pontat, deci că nu a desfășurat activitate.
Astfel, reclamantul - intimat a fost, până la data de 01.11.2013, angajat al ASE în centrul de învățământ pe care ASE îl are la B..
Mai arată apelanta că la sediul său din București, unde se gestionează tot personalul și toate activitățile administrative și didactice, respectiv la Direcția Resurse Umane, acesta nu mai figura ca angajat. Faptul că în urma emiterii deciziei de încetare ca urmare a întocmirii dosarului de pensionare, reclamantul - intimat a emis documente sau a desfășurat activități fără aducerea la cunoștința reprezentanților apelantei, nu angajează răspunderea pentru plata drepturilor salariale. Prevederile Codului muncii menționează expres faptul că raporturile de muncă încetează de drept, fără a mai fi necesar comunicarea vreunui document către angajat, cu atât mai mult în speța de față, încetarea contractului individual de muncă a avut loc ca urmare cererii angajatului, la data și la solicitarea acestuia.
Astfel, începând cu 01.11.2013, intimatul-reclamant S. D. „încetează activitatea conform dispozițiilor art. 56 alin. 1 lit.c teza I din Legea 53/2003 - Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare”.
Se arată că raporturile de muncă presupun o înțelegere între părți privind prestarea unei activități și dreptul la o remunerație. În speța de față, înțelegerea între părți pentru prestarea de activității în folosul apelantei nu a continuat după data de 01.11.2013, toate drepturile și toate obligațiile între părți încetând la data 01.11.2013. După această dată, arată apelanta, nu a semnat vreun document sau nu a emis vreo dispoziție din care să reiasă manifestarea de voință a apelantei în sensul continuării activității depuse de reclamant.
Referirile instanței de fond la nota de serviciu înregistrată cu nr. 115/09.12.2013, din care reiese propunerea conducerii ASE București de numire în funcția de secretar IA a numitei D. G., iar ca operator, bibliotecar, casier pe C. M., în locul reclamantului -intimat, nu au nicio relevanță în raport cu cererea reclamantului. Numirea sau înlocuirea reclamantului nu era necesar a fi făcută imediat cu următoarea dată încetării contractului acestuia. Faptul că s-a făcut la o anumită perioadă de timp față de încetarea raporturilor de muncă cu reclamantul, nu se poate reține și nu este un motiv legal și temeinic, atunci când instanța constată că reclamantul - intimat a probat desfășurarea activității pentru perioada ulterioară încetării activității.
În ceea ce privește compensarea în bani a concediului pe anul 2012, se susține că în mod greșit instanța și-a întemeiat soluționarea pe lipsa planificării concediului de odihnă, astfel cum prevede art. 148 alin. 1 din Codul muncii. Lipsa unei planificării a concediului de odihnă nu însemnă că apelanta, în calitate de angajator, nu a acordat dreptul reclamantului de a efectua concediul de odihnă în anul de referință, adică 2012, așa cum prevede art. 146 din Legea nr.53/2003, modificată și completată. Legiuitorul a introdus art. 148 referitor la programarea concediului de odihna pentru a da posibilitatea angajatorului de a-și asigura o buna desfășurare a activității, în condițiile în care în timpul concediului de odihnă, activitatea nu se prestează de către salariați pe de o parte și pe de altă parte, de a limita impulsul angajaților de a beneficia toți de concediu de odihnă în același interval de timp.
De altfel, Codul muncii reglementează foarte clar obligația din partea angajatului de a efectua concediul de odihnă ( art. 144 alin. 2). Astfel, salariatul nu are dreptul de a renunța sau ceda dreptul la concediul anual de odihnă, în favoarea unei compensații bănești. În acest sens stă și practica instanțelor judecătorești (Curtea de Apel Suceava, Secția conflicte de muncă și asigurări sociale, decizia nr. 1144/2009, RDS nr. 10/2011). Faptul ca reclamantul nu a solicitat concediu în anul 2012 reprezintă o culpa imputabilă exclusiv lui, atâta timp cât dispozițiile exprese ale legii stabilesc obligația din partea angajatului de a efectua concediul în natură, în fiecare an ( art. 146 alin.1, coroborat cu art. 149 Codul muncii).
Astfel, dreptul la efectuarea concediului de odihnă și la plata indemnizației aferente se stinge, angajatorul nemaiavând nicio obligație în acest sens față de angajat.
Având în vedere motivele mai sus menționate, se solicită admiterea apelului, anularea sentinței, ca nelegală și netemeinică și pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
Intimatul-reclamant S. D. a depus la dosar întâmpinare, prin care a răspuns criticilor aduse în apel, solicitând respingerea acestuia ca nefondat și obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată suportate în apel de către intimat.
Apelanta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, în finalul căruia a solicitat admiterea apelului.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în apel, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că apelul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:
Prin decizia nr.553/09.10.2013 emisă de apelanta-pârâtă s-a dispus, începând cu data de 01.11.2013, încetarea activității intimatului-reclamant, angajat în funcția de administrator financiar I S la Centrul Teritorial de Învățământ Economic la Distanță B., în conformitate cu art.56 alin.1 lit.c teza I din Legea nr.53/1993 – Codul muncii, modificată și completată.
Prin cererea înregistrată sub nr._/18.09.2013, reclamantul a solicitat întocmirea dosarului de pensionare pentru limită de vârstă începând cu data de 01.11.2013, confirmând la data de 31.10.2013 comunicarea în original a documentației ce urma a fi depusă la CJP B..
În conformitate cu disp.art.56 alin.1 lit.c teza I din Legea nr.53/1993 modificată și completată - Codul muncii, contractul individual de muncă existent încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare.
De asemenea, potrivit art.56 alin.2 din Codul muncii, pentru situațiile prevăzute la alin.1 lit.c-j, constatarea cazului de încetare de drept a contractului individual de muncă se face în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea acestuia, în scris, prin decizie a angajatorului și se comunică persoanelor aflate în situațiile respective în termen de 5 zile lucrătoare.
Este adevărat că reclamantul este cel care a solicitat întocmirea dosarului de pensionare pentru limită de vârstă începând cu data de 01.11.2013, potrivit cererii acestuia înregistrată sub nr._/18.09.2013, adresată Rectorului Academiei de S. Economice București, însă această împrejurare nu poate conduce la concluzia că în cazul său, apelanta-pârâtă nu avea obligația de a-i comunica decizia de încetare a contractului individual de muncă, astfel cum impun imperativ disp.art.56 alin.2 din Codul muncii, prin care să fie informat despre încetarea contractului său de muncă.
Pe de altă parte, date fiind atribuțiile pe care le deținea, este evident că reclamantul nu putea, pur și simplu, să nu se mai prezinte la serviciu începând cu data de 01.11.2013, ci trebuia să predea gestiunea asupra bunurilor a căror administrare o efectua, iar pârâta, ca angajator, era cea care, anunțată fiind încă din data de 18.09.2013 de către reclamant, era cea care trebuia să se îngrijească ca acest lucru să aibă loc, ținând cont de faptul că îi va emite reclamantului decizia de încetare a contractului individual de muncă începând cu data de 01.11.2013.
Or, de abia prin nota de serviciu nr.115/09.12.2013 emisă de angajator a fost propusă numita D. G. să preia atribuțiile directorului administrativ al Centrului de învățământ la Distanță B., respectiv ale intimatului-reclamant, întocmindu-se la data de 10.12.2013 procesul-verbal de inventariere, ce a impus și efectuarea predării-primirii între gestionarul predător S. D. și gestionarul-primitor D. G., predare ce s-a făcut în data de 10.12.2013, conform procesului-verbal de predare primire, iar după ce a predat gestiunea, reclamantul nu s-a mai prezentat la serviciu.
De asemenea, printr-o altă notă de serviciu purtând același număr, C. M.,angajată a Centrului teritorial ID - B., în funcția de operator, bibliotecar, casier a fost numită să preia atribuțiile directorului administrativ, întocmindu-se și la data de 16.12.2013 un alt procesul-verbal de inventariere, semnat de gestionarul predător S. D. și gestionarul-primitor C. M..
Simpla împrejurare că reclamantul nu apare în listele de prezență întocmite de angajator pe perioada 01.11._13 nu poate constitui un argument suficient pentru respingerea primului capăt de cerere din acțiunea reclamantului, câtă vreme rezultă neîndoielnic din probele cu înscrisuri administrate în cauză, că în perioada respectivă reclamantul a prestat în continuare activități curente specifice postului și chiar excedentare, fiind îndreptățit la contravaloarea muncii prestate pentru acest interval, exercitate în folosul unității, astfel cum în mod just a conchis prima instanță.
De asemenea, s-a apreciat în mod corect de către tribunal că și prin ordinele de plată atașate la dosar, reclamantul a probat desfășurarea activității pentru perioada ulterioară încetării activității, respectiv de la 01.11.2013 până la 10.12.2013.
O dovadă în acest sens o constituie, de altfel, și procesul-verbal din data de 06.02.2014, prin care Comisia de Recepție constituită în baza deciziei nr.127 din 01.10.2013 a Rectorului ASE București, comisie din care a făcut parte și reclamantul, a procedat la recepția unor servicii de curățenie prestate pe parcursul lunii noiembrie 2013 de o societate comercială la Centrul teritorial B..
Neîntemeiată este și critica prin care se susține că în mod greșit pârâta a fost obligată la plata către reclamant a indemnizației concediului de odihnă aferentă anului 2012.
Cu privire la acest capăt de cerere al acțiunii, se impune a se menționa că față de răspunsul unității consemnat pe cererea înregistrată sub nr._/19.11.2013, cerere prin care reclamantul a solicitat compensarea în bani a concediului de odihnă pentru anii 2012, 2013, soluționată favorabil doar pentru anul 2013, solicitându-se ca pentru anul anterior, reclamantul să facă dovada imposibilității de efectuare a concediului de odihnă, instanța a solicitat pârâtei, în ședința de la termenul de judecată din 22.10.2014, să înainteze la dosar o planificare a concediului de odihnă, în conformitate cu art.148 alin.1 Codul muncii, iar prin adresa nr.186/05.11.2014, pârâta a comunicat că pentru anul 2012 nu există un astfel de document, care să evidențieze programările concediilor de odihnă la Centrul de Învățământ la Distanță B..
Referitor la imposibilitatea efectuării concediului de odihnă pe anul 2012, reclamantul a arătat, de altfel, în cuprinsul acțiunii introductive, că începând cu anul 2009, personalul Centrului a fost redus în mod constant, în această situație fiind nevoit să preia atribuțiuni în plus și cu toate acestea, a făcut tot posibilul ca tot personalul să beneficieze de concediu de odihnă, să nu depășească programul de lucru, să mențină în funcțiune centrala termică, rețeaua de calculatoare și laboratoarele de informatică, toate prin suplinirea în mare parte de către persoana sa a personalului necesar, iar întrucât prin fișa postului nu a avut desemnat un înlocuitor și angajatorul nu a desemnat unul pentru perioada efectuării concediului său, în ultimii ani a beneficiat doar sporadic de acesta și nu mai mult de 5 zile pe an.
Potrivit art.146 alin.3 din Codul muncii, angajatorul este obligat să acorde concediu, până la sfârșitul anului următor, tuturor salariaților care într-un an calendaristic nu au efectuat integral concediul de odihnă la care aveau dreptul, iar conform art.146 alin.4 din Codul muncii, compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă.
Având în vedere considerentele mai sus arătate și faptul că în cazul reclamantului, contractul individual de muncă al acestuia a încetat de drept la data de 01.11.2013, potrivit deciziei nr.553/09.10.2013 emisă de apelanta-pârâtă, apare ca fiind corectă și soluția tribunalului, care a obligat pârâta la plata către reclamant a indemnizației concediului de odihnă aferentă anului 2012.
Concluzionând, pentru considerentele mai sus arătate, Curtea privește apelul ca nefondat, astfel încât, în temeiul art.480 alin.1 Cod de procedură civilă, îl va respinge, sentința atacată fiind legală și temeinică, decurgând dintr-o corectă apreciere a probelor administrate în cauză și aplicare a dispozițiilor legale.
În temeiul disp.art.453 alin.1 Cod pr.civilă, apelanta va fi obligată să plătească intimatului suma de 1500 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat suportat de intimatul-reclamant în apel, potrivit chitanței doveditoare nr.22 din data de 02.03.2015 depusă la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta A. DE S. ECONOMICE BUCUREȘTI, cu sediul în București, ..6, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 1047/12 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu reclamantul S. D., domiciliat în B., Cart. D. I, ., jud. B..
Obligă apelanta să plătească intimatului suma de 1500 lei cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 30 martie 2015.
Președinte, Judecător,
E.-S. L. V.-A. P.
Grefier,
N. M.
Red.VAP
Tehnored.NM
4ex./24.04.2015
d.f._ -Tribunalul B.
j.f. G. S.
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr.3120/2006
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 460/2015.... | Cereri. Decizia nr. 1613/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI → |
|---|
