Despăgubire. Sentința nr. 1699/2014. Tribunalul BOTOŞANI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1699/2014 pronunțată de Tribunalul BOTOŞANI la data de 19-12-2014 în dosarul nr. 2838/40/2014
Dosar nr._ drepturi bănești, obligație de a face
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B. - SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 19.12.2014
Instanța constituită din:
Președinte – L. L.
Asistenți - P. E.
Judiciari – C. D.
Grefier – U. G. D.
Sentința civilă nr. 1699
La ordine pronunțarea asupra litigiului de muncă dintre reclamanții A. T., A. A., A. G., A. C., B. M., B. M., C. D., C. C., M. C., N. C., L. E., N. M., R. S., M. LOREDAN, I. L., I. LUIGI, F. L., T. C., T. A. M., C. D., N. C., M. I., P. G., S. D., C. HOFMAN C., C. R. prin L. S. din Învățământ B. și pârâții C. T. „G. A.” B., C. L. B. și U. A. Teritorială B..
Dezbaterile asupra excepției și asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din 10.12.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată ce face parte integrantă din prezenta sentință când instanța, având nevoie de timp mai îndelungat pentru a delibera a amânat pronunțarea pentru azi, când:
TRIBUNALUL
Asupra conflictului de drepturi de față;
Prin cererea înregistrată la această instanță la data de 26 iunie 2014 reclamanții L. S. din Învățământ B. în numele și pentru membrii săi de sindicat A. T., A. A., A. G., A. C., B. M., B. M., C. D., C. C., M. C., N. C., L. E., N. M., R. S., M. LOREDAN, I. L., I. LUIGI, F. L., T. C., T. A. M., C. D., N. C., M. I., P. G., S. D., C. HOFMAN C., C. R. au chemat în judecată pe pârâții C. T. „G. A.” B., C. L. B. și U. A. Teritorială B. solicitând:
- obligarea unității școlare la plata de despăgubiri egale cu diferența dintre drepturile salariale recalculate ținând cont de prevederile Legii 221/2008 pentru aprobarea OG nr. 15/2008 și salariile efectiv încasate, începând cu 14.05.2011 si pana la pronunțarea hotărârii, în raport de perioada efectiv lucrată de fiecare reclamant, actualizate în funcție de coeficientul de inflație de la data la care erau datorate salariile (ultima zi a fiecărei luni) și până la înregistrarea acțiunii la instanță, plus dobânda legală de la data înregistrării acțiunii si până la pronunțarea hotărârii judecătorești;
- obligarea celorlalți pârâți, în calitate de ordonatori de credite, la asigurarea fondurilor necesare plații despăgubirilor de la punctul precedent.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 17, art. 23, art. 25 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art.l din Protocol, art.l, art. 4 și art. 20 din Carta Socială Europeană, art. 9,11,15,16,20,41,47,53,135 și 154 din Constituția României, Decizia nr.1/2013 din 21.01.2013 a ÎCCJ Mo.Of.nr.118 din 01.03.2013, art. 28 din Legea dialogului social nr. 62/2011, Legea nr. 63/2011, Legea 283/2011, OG 37/2008, Legea 221/2008 si OG 15/2008.
In fapt, reclamanții au arătat că fac parte din personalul didactic/didactic auxiliar si au calitatea de angajați ai unității școlare iar până la data de 13.05.2011 au beneficiat de salarizare cu recunoașterea coeficientului de multiplicare 1,000 = 400 lei, ce a fost stabilit prin Legea 221/2008 dată pentru aprobarea OG nr. 15/2008.
S-a mai arătat că diminuarea de 25% prevăzută de Legea 118/2010 cât și majorarea ulterioară de 15% prevăzută prin Legea 285/2010 trebuiau a fi aplicate bazei de calcul consacrate prin lege la finalul anului 2009 și perpetuată apoi, atât în anul 2010, cât si în anul 2011.
Cu toate acestea, la data de 14.05.2011 a intrat în vigoare Legea nr. 63/2011 care a schimbat sistemul de calculare a salariilor din în învățământ:
Astfel, în loc de coeficientul de multiplicare 1=400 și coeficienții de ierarhizare care, înmulțiți, dădeau valoarea salariului de bază de încadrare, s-au introdus prin noul act normativ valori absolute ale salariului de bază de încadrare ierarhizate direct în funcție de nivelul studiilor, funcția îndeplinită și vechimea în învățământ, precizate în anexa nr. 2 și anexa nr. 3a la lege.
Din compararea noului nivel de salarizare stabilit conform Legii nr. 63/201 cu salariile puse efectiv în plată până în aprilie 2011, a rezultat că în loc să se tindă spre o reconstituire a salariilor din luna iunie 2010, în realitate s-au readus salariile personalului didactic și didactic auxiliar la nivelul salariilor din lunile ianuarie-martie 2008, ignorându-se salariile legale din luna iunie 2010 precum și cele din luna aprilie 2011.
Iar majorările salariale stabilite prin O.U.G nr. 19/2012, cu 8% începând cu data de 01.06.2012 și cu 7,4% începând cu 01.12.2012 nu au acoperit reducerea de peste 35% operată de Legea nr. 63/2011 deși în expunerea de motive a acestei legi se precizează: „măsura de restrângere a unor drepturi ale personalului bugetar poate avea doar caracter temporar, fiind obligatorie revenirea la nivelul inițial al acestor drepturi, ținând cont de preocuparea Guvernului de asigurare a unei majorări prudente a salariilor personalului din sectorul bugetar, astfel încât să se asigure revenirea la nivelul salariilor în plată în luna iunie 2010".
Așadar, majorările impuse de OUG nr. 19/2012 nu au asigurat principiul de bază al acestei ordonanțe, acela de a se reveni „la nivelul salariilor în plată în luna iunie 2010".
În concluzie, s-a apreciat că reducerea salarială dispusă prin Legea nr. 63/2011 este nelegala si trebuie înlăturată .
S-a mai susținut că reducerea salariilor fără nici o justificare cu peste 25% numai în învățământ (alt procent de 25% decât cel ce fusese dispus prin Legea 118/2010),, încalcă atât art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană cât și prevederile art. 1 ale Protocolului nr. 12 la Convenția Pentru Apărarea Drepturilor Omului. Iar restrângerea salarială rezultată din prevederile Legii nr. 63/2011 nu este justificată deoarece nu întrunește cumulativ cerințele expres prevăzute de art. 53 din Constituție.
În susținerea acțiunii, s-a invocat cu putere de lucru judecat sentința civilă nr._/2013, dată în dosarul nr._/109/2012 al Tribunalului Argeș.
S-a mai arătat că, noțiunea de proces echitabil presupune că dezlegările irevocabile date problemelor de drept in litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu in litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii jurisprudențiale si a reducerii încrederii justițiabililor in sistemul judiciar.
Așadar, pe lângă recursul în interesul legii, procedură care nu se află la îndemâna părților, s-a considerat că practica unitară a instanțelor de judecată ar putea fi asigurată prin intermediul instituției puterii de lucru judecat și jurisprudenței CEDO în materie.
Or, deși Hotărârea irevocabilă anterioară a fost pronunțată cu privire la alte persoane, cu toate acestea problema juridică tranșată este identică (nelegalitatea deciziei de reducere a pensiei sau a altor drepturi câștigate în instanțe, caracterul abuziv al unei clauze care prevede perceperea unui comision de risc într-un contract de credit bancar, etc).
Jurisprudența CEDO din ultima perioadă statuează, cu valoare de normă supraconstituțională, imposibilitatea pronunțării în cauze identice a unor soluții contradictorii și diametral opuse, utilizând noțiuni foarte apropiate de precedentul judiciar.
Iar hotărârile CEDO sunt precedente judiciare care obligă instanțele naționale la pronunțarea unor hotărâri în consens cu practica CEDO în respectiva problema de drept.
Judecătorul național este un prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului și are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminenta fată de orice altă prevedere contrară în legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor" (hotărârea CEDO pronunțată în cauza D. P. împotriva României, publicata in M.Of. nr. 830/05.12.2007).
S-a mai arătat că prin hotărârea pronunțata în cauzele conexate C-388/06 si C-385/06, Curtea de Justiție de la Luxembrug a reținut (în materia dreptului administrativ) cu privire la rolul ce revine judecătorului național în calitate de prim judecător comunitar că „este de competența instanței naționale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând în măsura necesară un act normativ național precum legea generală, privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune.
Instanța națională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securității juridice și protecției încrederii în aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât si al autorităților administrative, cu condiția ca interesul Comunității să fie pe deplin luat în considerare.
Aceste susțineri sunt sprijinite și de Hotărârea din 06.12.2007 a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza B. împotriva României) prin care a fost constatată încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, pe motiv ca sistemul judiciar românesc nu asigură stabilitatea circuitului juridic prin faptul că permite pronunțarea în cauze identice a unor soluții contradictorii și diametral opuse.
De asemenea,în cauza pilot Service contra României, CEDO a statuat că obligația de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitiv, deoarece art. 6.1 din Convenție nu face nici o diferențiere între cauzele prin care s-a admis acțiunea și cele prin care s-a respins acțiunea, hotărârea trebuind să fie respectată și aplicată indiferent de rezultatul procesului.
Mai mult de atât, în cauza Zazanis și alții contra Greciei, CEDO a statuat că obligația de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitivul acesteia, iar autoritățile nu pot repune in discuție problema soluționată prin hotărârea definitivă.
In plus față de cele menționate anterior, in cauza Amuraritei contra României, CEDO a stabilit că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 alin.1 trebuie interpretat prin prisma preeminentei dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare ale Convenției, principiu enunțat in preambulul Convenției.
Totodată, s-a făcut referire la prevederile Dispoziției nr.972 din 21 noiembrie 2012 referitoare la sesizarea formulată de președintele Consiliului Superior al Magistraturii privind existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României – despre care au apreciat a fi aplicabile și în cazul acțiunii de față întrucât Parlamentul, prin legiferarea Lg.63/2011, a încercat a se substitui puterii judecătorești, în încercarea de a diminua drepturile câștigate in instanțele din România de către salariații din învățământul românesc.
În dovedire, s-au depus înscrisuri.
Prin întâmpinare, C. L. B. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, cu motivarea că drepturile solicitate decurg dintr-un raport juridic de muncă și că singurul care are calitate procesuală pasivă ar fi directorul unității școlare angajatoare.
Pentru aceste considerente, C. L. l-a chemat în garanție pe director, arătând că potrivit art. 90 alin. 2, art. 91 alin. 2 și art. 93 din Legea 1/2011, angajarea personalului didactic auxiliar și administrativ din unitățile de învățământ preuniversitar cu personalitate juridică se face de către directorul unității cu aprobarea consiliului de administrație iar angajatorul este unitatea de învățământ.
Pe fondul cauzei, C. L. a solicitat respingerea acțiunii arătând că în perioada în discuție reclamanții au fost salarizați conform art. 33 din Legea 284/2010, art. 4 alin. 3 din Legea 285/2010 și cu precizările Ordinului comun_ .
Prin Încheierea de ședință din 27 noiembrie 2014 instanța a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în garanție a directorului C. T. „G. A.” B. și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. L. B. și U. A. Teritorială a mun. B., cu motivarea expusă pe larg prin acea încheiere.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.
În temeiul art.248 alin.1 NCPC, va fi soluționată mai întâi excepția prescripției dreptului la acțiune privind diferențele salariale aferente perioadei 14.05.2011 – 31.05. 2011, în sensul admiterii excepției având în vedere art.171 alin.1 și 268 lit.c din Codul muncii, precum și faptul că acțiunea a fost introdusă la data de 26 iunie 2014, fiind împlinit termenul de prescripție de trei ani.
Pe fondul cauzei, pentru intervalul rămas în discuție până la zi, instanța reține că astfel cum au arătat și reclamanții, drepturile salariale cuvenite acestora au fost cele prevăzute de Legea 63/2011, în conformitate cu dispozițiile art.157 alin.2/ 162 alin.3 din Codul muncii:,, Sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative.’’
Prin urmare, pârâții nu pot fi obligați la plata de despăgubiri pentru această perioadă, întrucât nu se poate reține o faptă ilicită și culpabilă a angajatorului în condițiile în care a acordat salariile prevăzute de lege – deci nici existența unei legături de cauzalitate între această modalitate de acordare a salariilor și prejudiciul pretins raportat la salariile acordate reclamanților înainte de . Legii 63/2011.
De altfel, prin deciziile – nr. 289/2005, nr.339/2005, nr. 108/2006, nr.706/2007, nr. 74/2006 – Curtea Constituțională a reținut că, în anumite condiții, legiuitorul poate modifica salariile persoanelor plătite din fonduri publice.
Astfel, de exemplu, în motivarea deciziei nr. 74/2006 s-a menționat:
„Drepturile salariale ale personalului autorităților și instituțiilor publice, inclusiv drepturile suplimentare, sunt stabilite prin lege. Or, în virtutea acestei atribuții, legiuitorul poate ca, în funcție de modificarea resurselor bugetare, să intervină asupra criteriilor de acordare și cuantumurilor valorice ale unor drepturi, să anuleze ori să suspende vremelnic acordarea unora dintre drepturile prevăzute. Pe de altă parte, premiile, ca și sporurile sau adaosurile la salariile de bază, constituie drepturi cu caracter salarial suplimentar, iar nu drepturi fundamentale al căror exercițiu ar putea fi restrâns numai în condițiile prevăzute de art. 53 din Constituție […]
Modificarea și, cu atât mai mult, suspendarea aplicării prevederilor unor acte normative referitoare la acordarea anumitor drepturi salariale suplimentare produc efecte și asupra clauzelor contractelor colective de muncă, atunci când la aceste contracte nu este parte un agent economic, ci o autoritate sau o instituție publică”.
Se constată totodată, că o parte dintre criticile formulate de reclamanți cu privire la dispozițiile Legii 63/2011 se suprapun peste argumentele invocate pentru susținerea excepției de neconstituționalitate a legii,așa încât nu pot fi analizate de instanță din această perspectivă,nefiind competentă să efectueze controlul ce ține de contenciosul constituțional.
De asemenea, reclamanții susțin că Legea 63/2011 ar contraveni Convenției Europene a Drepturilor Omului și protocoalelor acesteia. Însă acest aspect a fost analizat de Curtea Constituțională prin Decizia 575/4 mai 2011- respingându-se obiecția de neconstituționalitate – iar decizia și considerentele acestei decizii sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță juridică tuturor subiectelor de drept,conform art.147 alin.4 din Constituție și jurisprudenței Curții Constituționale ( Decizia nr.1 din 4 ianuarie 1995).
Contrar opiniei reclamanților, Curtea Constituțională a constatat existența unui interes legitim al statului în edictarea legii ,,câtă vreme actul normativ criticat reglementează în domeniul salarizării unei întregi categorii socio-profesionale, iar în absența unei astfel de măsuri imediate ar continua să existe diferențe de salarizare nejustificate între membrii aceleiași categorii profesionale, unii fiind beneficiarii unor drepturi acordate prin hotărâri judecătorești, alții care nu beneficiază sau care încă nu beneficiază de aceste drepturi. În plus, reglementarea criticată dă expresie unei măsuri de politică bugetară, determinată, potrivit aceleiași expuneri de motive, de impactul financiar major asupra cheltuielilor de personal aprobate pentru anul 2011.’’
De asemenea,legea a fost analizată atât din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamental cât și a principiilor previzibilității și al securității juridice,reținându-se următoarele:
„Se susține că prevederile Legii privind încadrarea și salarizarea în 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ sunt de natură să aducă atingere drepturilor salariale și de natură salarială, constituind astfel o ingerință care afectează dreptul de proprietate în substanța sa. Referindu-se la o . cauze soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum și la interpretarea dată de această Curte noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv ca înglobând orice interes al unei persoane de drept privat ce are valoare economică, astfel încât drepturile salariale și de natură salarială pot fi asimilate dreptului de proprietate, autorii sesizării conchid că reducerea drepturilor salariale și de natură salarială ca urmare a algoritmului de calcul stabilit de legea supusă analizei echivalează, practic, cu o expropriere.
Din examinarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie, se constată că dreptul la anumite foloase bănești în calitate de salariat a fost asimilat, în anumite condiții, unui drept de proprietate și analizat din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În această privință, însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a distins între dreptul persoanei de a continua să primească, în viitor, un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul cuvenit pentru perioada în care munca a fost prestată.
Astfel, prin Hotărârea din 19 aprilie 2007 pronunțată în Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, paragraful 94, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că în Convenție nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu cu un anumit cuantum. Reluând aceste considerente în Hotărârea din 20 mai 2010, pronunțată în Cauza Lelas împotriva Croației, paragraful 58, Curtea a reținut că nu este consacrat prin Convenție dreptul de a continua să fii plătit cu un salariu într-un anumit cuantum; venitul care a fost câștigat reprezintă însă un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în același sens, Hotărârea din 13 iulie 2006 pronunțată în Cauza Bahceyaka împotriva Turciei, Hotărârea din 24 martie 2005 pronunțată în Cauza Erkan împotriva Turciei, Hotărârea din 9 noiembrie 2000 pronunțată în Cauza Schetini și alții împotriva Italiei). Aceeași distincție semnificativă este realizată și în jurisprudența Curții Constituționale, aplicabilă, mutatis mutandis, în prezenta cauză (spre exemplu Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010).
Raportând, în temeiul art. 20 din Constituție, reglementarea criticată la interpretarea dată prin aceste considerente de principiu dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, se constată că susținerile autorilor sesizării sunt neîntemeiate. Astfel, legea supusă controlului Curții stabilește drepturile salariale ale cadrelor didactice de la data intrării sale în vigoare și până la finele anului 2011, așadar pentru viitor, fără a afecta în niciun mod drepturile salariale dobândite pentru perioada anterioară intrării sale în vigoare. Ca urmare, nu se poate reține că dispozițiile sale ar stabili o ingerință de tipul privării de proprietate prohibită de Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Cât privește salariul care urmează a fi plătit în viitor, Curtea reține că este dreptul autorității legiuitoare de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanță cu condițiile economice și sociale existente la un moment dat. În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de exemplu în Hotărârea din 8 noiembrie 2005 pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, că statul este cel în măsură să stabilească ce sume trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor astfel de sume prin modificări legislative corespunzătoare.
De altfel, printr-o jurisprudență constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu (spre exemplu, Hotărârea din 8 decembrie 2009 pronunțată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, și Hotărârea din 2 februarie 2010 pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, aplicabile mutatis mutandis).
Se mai invocă, în același context, că reducerea drepturilor salariale și de natură salarială, operată prin legea criticată, este de natură să aducă atingere principiului protecției așteptărilor legitime a cetățenilor, care obligă organele statului să acționeze în conformitate cu prevederile legale în vigoare, astfel încât cetățenii să aibă posibilitatea de a conta pe previzibilitatea normelor legale adoptate, fiind în măsură să își planifice viitorul în contextul drepturilor conferite prin aceste dispoziții.
Principiul invocat de autorii sesizării, dezvoltat într-o bogată jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului, impune existența unei legislații predictibile, unitare și coerente. De asemenea, impune limitarea posibilităților de modificare a normelor juridice, stabilitatea regulilor instituite prin acestea, ceea ce presupune obligații deopotrivă opozabile atât legiuitorului primar, cât și celui delegat.
Examinând legea criticată prin prisma exigențelor menționate, se constată că acestea nu sunt încălcate, câtă vreme Legea privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ a fost adoptată pentru a realiza unificarea salarizării unei categorii socio-profesionale, respectiv pentru reglementarea unitară a domeniului vizat.
Principiul previzibilității legii și al protecției așteptărilor legitime a cetățenilor este invocat de autorii sesizării în corelație cu prevederile art. 47 alin. (1) și ale art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituție, care reglementează obligația statului de a lua măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent, precum și de a crea condițiile necesare pentru creșterea calității vieții. Examinând atât expunerea de motive a legii ce face obiectul sesizării, precum și punctul de vedere exprimat de Guvern, se constată că această lege temporară a fost promovată în scopul de a crea premisele necesare pentru ca statul să își îndeplinească obligațiile constituționale menționate, prin aplicarea măsurilor preconizate urmând să se asigure existența fondurilor necesare pentru ca întreg personalul din învățământ să își poată primi drepturile cuvenite, în aceleași condiții, fără discriminări. În plus, drepturile câștigate nu sunt cu nimic afectate prin noua reglementare.”
Tribunalul constată că în speță s-au indicat alte hotărâri ale CEDO decât cele arătate în analiza Curții Constituționale, însă nici una din cauzele respective nu au avut în vedere situații de fapt similare sau comparabile cu cea din speță, neinteresând concluziile cu valoare de principiu extrase din hotărâri, ci modul cum aplicarea principiilor în cazuri concrete au determinat anumite concluzii.
Astfel,de exemplu,în Hotărârea din 6 decembrie 2007 pronunțată în Cauza B. împotriva României,CEDO a constatat încălcarea principiului securității juridice prin divergența de jurisprudență existentă la nivelul celei mai înalte autorități judiciare a țării,în cauza Pilot Service contra României și cauza Zazanis si alții contra Greciei au fost analizate aspecte ce țin de punerea în executare a hotărârilor judecătorești, iar cauza Amurariței contra României a vizat situația dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de teren rezultată din pronunțarea unor hotărâri judecătorești diferite – situații care,în mod evident, nu sunt pertinente în cauza de față.
În plus, instanța apreciază și că Legea 63/2011 nu încalcă principiul egalității consacrat de art. 16 alin. 1 din Constituție întrucât egalitatea presupune uniformitate de cadrul aceleiași categorii de subiecți ai drepturilor, respectiv aplicarea acelorași criterii de salarizare tuturor cadrelor didactice și didactice auxiliare, principiu care este respectat tocmai prin faptul că Legea 63/2011 se referă la toate cadrele didactice din învățământul public de stat.
Iar analiza nu poate fi realizată doar punctual, la momentul edictării Legii 63/2011,întrucât astfel cum rezultă din expunerea de motive a legii,una din cauzele ce a determinat apariția acesteia a constituit-o efectul combinat al Legii 221/2008 cu practica judiciară neunitară de aplicare a acestor dispoziții legale la nivelul țării – ceea ce ,,a condus la un sistem de salarizare neunitar. Salariați care ocupă funcții identice au fost remunerați diferit. S-a produs astfel o inechitate în stabilirea salariilor din sistemul național de învățământ. În prezent,în județele Suceava și B.,salariile sunt majorate cu 33% față de restul țării,deși în cadrul unităților de învățământ preuniversitar de stat se desfășoară aceleași activități didactice ca în alta județe.’’
Cât privește puterea de lucru judecat a sentinței civile nr._/2013, pronunțată in dosarul nr._/109/2012 al Tribunalului Argeș, aceasta nu poate fi reținută în cauză nefiind dată tripla identitate cerută de lege în acest sens. Mai mult de atât, la nivelul Curții de Apel Suceava practica judiciară a fost unanimă în sensul respingerii acțiunilor formulate de salariații din învățământul preuniversitar de stat care au contestat deciziile de reîncadrare în temeiul Legii 63/2011și au cerut plata diferențelor salariale ( cu titlu de exemplu, dosarele nr._ ,_ ,_ ,_ ,_ ),așa încât, privită în acest context, sentința invocată de reclamanți are aparența unei soluții izolate care nu e de natură a o impune în cauza de față.
De asemenea, este de observat că, așa cum a reținut în jurisprudența sa – de exemplu Cauza B. c României și Cauza Ș. ș.a. c României - CEDO a hotărât că sunt admisibile divergențele de jurisprudență în cazul unui sistem judiciar bazat pe un ansamblu de instanțe de fond și că „aprecierea faptelor unei cauze de către o instanță inferioară și evaluarea făcută de aceasta cu privire la dovezile existente pot conduce la rezultate diferite pentru părți cu plângeri foarte asemănătoare”. Aceasta, cu condiția existenței unui remediu care să rezolve această divergență, remediu care în situația din prezenta pricină a funcționat prin modul de soluționare unitară pe fond a acțiunilor anterioare de către instanța de recurs.
Iar existența unor soluții izolate în sens contrar nu constituie dovada unei divergențe de jurisprudență ,, profunde și persistente’’( Cauza Tivodar c României ),nefiind de natură a determina doar prin ea însăși concluzia încălcării principiului securității raporturilor juridice.
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII
H O T A R A Ș T E:
Respinge ca fiind prescrise pretențiile reclamanților pentru drepturile bănești aferente perioadei 14.05._11 .
Respinge ca nefondate pretențiile reclamanților: A. T., A. A., A. G., A. C., B. M., B. M., C. D., C. C., M. C., N. C., L. E., N. M., R. S., M. Loredan, I. L., I. Luigi, F. L., T. C., T. A. M., C. D., N. C., M. I., P. G., S. D., C. Hofman C. și C. R. prin -L. S. din Învățământ B., cu sediul în .. 40 în contradictoriu cu pârâții C. T. ,,G. A.” B., cu sediul în ., C. L. B. și U. A. Orașul B. - prin Primar, cu sediile în Piața Revoluției nr. 2-3.
Prezenta hotărâre poate fi atacată numai cu apel în termen de 10 zile de la comunicare, cererea și motivele de apel urmând a fi depuse sub sancțiunea nulității la Tribunalul B..
Pronunțată în ședința publică din 19.12.2014.
PREȘEDINTE, ASISTENȚI JUDICIARI, GREFIER,
L. L. P. E., C. D. U. D.
Cu opinie în același sens
Red. L.L./12.01.2015
Dact. D.U.
Ex, 4/12.01.2015
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr.... | Cereri. Sentința nr. 1404/2014. Tribunalul BOTOŞANI → |
|---|
