Anulare act. Sentința nr. 23/2015. Tribunalul BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 23/2015 pronunțată de Tribunalul BUCUREŞTI la data de 23-11-2015 în dosarul nr. 11940/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BUCUREȘTI
SECȚIA A-VIII-A CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
SENTINȚA CIVILĂ NR._
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 23.11.2015
TRIBUNALUL CONSTITUIT DIN:
PREȘEDINTE: B. L.
ASISTENT JUDICIAR :B. A.
ASISTENT JUDICIAR: I. J.
GREFIER: B. I.
Pe rol soluționarea cererii formulată de reclamantul HAȚEGANU C. N., în contradictoriu cu pârâta F. DE ÎNTREȚINERE ȘI S. E. E. S. SA, având ca obiect contestație decizie suspendare contract de muncă.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reclamantul prin apărător ales și pârâta, prin consilier juridic, care depune delegație la dosarul cauzei.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței părțile, obiectul cauzei, legalitatea îndeplinirii procedurii de citare precum și faptul că la data de 23.11.2015, prin Serviciul registratură, reclamantul a depus ,, note scrise”, după care,
A fost depus referatul întocmit de grefierul de ședință conform dispozițiilor articolului 103 alineatul 1 1 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr 387/2005, astfel cum a fost acesta completat prin Hotărârea nr. 829/2011 a CSM, și Hot. Colegiului de Conducere al Tribunalului București nr. 8/05.03.2012, am verificat în sistemul Ecris dacă există alte dosare formate ca urmare a unei cereri formulate de aceleași persoane, împotriva acelorași persoane și având același obiect și s-a constatat că nu există alte dosare formate ca urmare a unei cereri formulate de aceleași persoane, împotriva acelorași persoane și având același obiect.
Instanța, verificându-și competența în baza art. 131 Noul cod de procedură civilă, constată că este competentă din punct de vedere general, material și teritorial să judece prezenta cauză, având în vedere dispozițiile art. 95 pct. 1 Noul cod de procedură civilă, art. 269 codul muncii, obiectul cauzei și domiciliul reclamantului.
Instanța, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 5/15.02.2013 prin care s-a stabilit obligația instanței de a se raporta la statisticile existente la nivelul Tribunalului pe anul 2012, față de obiectul acțiunii, stabilește durata estimativă necesară pentru cercetarea procesului la 10 luni.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, instanța acordă cuvântul pe probe.
Reclamantul, prin avocat, depune și comunică înscrisuri și solicită încuviințarea probei cu înscrisuri astfel cum a solicitat prin cererea de chemare în judecată și raportat la întâmpinare formulată de pârâtă, solicită încuviințarea probei cu interogatoriul pârâtei pentru a se proba faptul că pârâta cunoștea faptul că reclamantul era trimis în judecată la momentul angajării.
Pârâta, prin consilier juridic solicită încuviințarea probei cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, iar cu privire la probele solicitate de reclamant arată că nu se opune încuviințării probei cu înscrisuri, dar înțelege să se opună cu privire la administrarea interogatoriului, ca nefiind o probă utilă, concludentă și pertinentă în soluționarea cauzei, având în vedere obiectul cauzei, reclamantul fiind condamnat în primă instanță la pedeapsă de privare de liberate și pedepse accesorii. Cazierul emis pentru reclamant nu menționează că acesta ar fi condamnat, iar societatea pârâta a luat la cunoștință de condamnarea reclamantului din comunicatele de presă.
Instanța, în temeiul art. 258 din N.C.P. raportat la art. 255 NCPC, încuviințează proba cu înscrisurile aflate la dosar pentru ambele părți.
În ceea ce privește proba cu interogatoriu solicitată de reclamant, o respinge apreciind că nu este utilă în cauză, prin raportare la teza probatorie invocată, legalitatea deciziei de suspendare a raporturilor de muncă fiind cenzurabilă prin prisma înscrisurilor care au stat la baza acesteia, aflate în sarcina pârâtei de a fi depuse.
Instanța constată că înscrisurile de la dosar sunt suficiente soluționării cauzei, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul cauzei.
Reclamantul, prin avocat, solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, anularea deciziei de suspendare a contractului individual de muncă, repunere părților în situația anterioară emiterii deciziei, reîncadrarea reclamantului, obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale începând cu data suspendării contractului - la zi, obligarea pârâtei la acordarea tichetelor de masă aferente aceleiași perioade. Cu precizarea că Sentința penală nu este definitivă iar cu privire la informațiile publice cu privire la cercetarea reclamantului, acestea datează încă din anul 2002.Cu cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat pe cale separată.
Pârâta, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, contractul individual de muncă al reclamantului a încetat la data de 02.09.2015 pentru funcția de bază, astfel că nu se poate discuta despre o reintegrare pe funcția deținută iar cu privire la plata drepturilor salariale acestea nu pot fi solicitate decât până la data de 02.07.15 pentru funcția de director economist și până la data de 02.09.15, pentru funcția de bază. Conform art. 52 CM, contractul individual de muncă poate fi suspendat de către angajator dacă angajatul este anchetat penal, ori în cauză reclamantul a fost condamnat pentru fapte grave.
Instanța, în baza art. 394 N.C.P.C., declară dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare asupra fondului.
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VIII-a sub nr._, reclamantul HAȚEGANU C. N. a chemat în judecată pe pârâta F. DE ÎNTREȚINERE ȘI S. E. E. S. SA, solicitând instanței să dispună anularea deciziei nr. 242/22.05.2015 privind suspendarea contractului individual de muncă, reintegrarea reclamantului în funcție și obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale începând cu data suspendării contractului de muncă și până la reintegrarea sa efectivă, precum și plata c/val tichetelor de masă, cu cheltuieli de judecată.
În motivare a arătat că între părți s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 396/01.09.2014 reclamantul având funcția de director economic iar prin decizia contestată raporturile de muncă au fost suspendate în baza art. 52 alin. 1 lit. b) C.muncii. A arătat că decizia nu conține motivele pentru care a fost dispusă măsura suspendării, singura motivare rezumându-se la trimiterea făcută la o . documente emise de pârâtă și la Hotărârea nr. 764/11.05.2015 pronunțată de Tribunalul București, neînțelegându-se însă care din cele două ipoteze prevăzute de art. 52 alin. 1 lit. b) C.muncii sunt incidente, ceea ce echivalează cu nemotivarea în fapt a deciziei și cu imposibilitatea identificării cauzei suspendării CIM. A mai învederat că nu se menționează în decizie care este data până la care se dispune suspendarea CIM, nu se menționează instanța competentă să soluționeze contestația împotriva acestei decizii și termenul în care poate fi contestată. A mai arătat că decizia este neîntemeiată deoarece se menționează că la luarea acestei decizii s-a avut în vedere hotărârea nr. 764/11.05.2015 fără a se arăta de ce. Or, prin sentința penală nr. 764/11.05.2015 s-a dispus condamnarea reclamantului însă această hotărâre nu este definitivă, reclamantul beneficiind de prezumția de nevinovăție. A susținut că din cuprinsul deciziei de suspendare nu rezultă că angajatorul ar fi formulat plângere penală împotriva reclamantului, rezultând astfel că suspendarea s-a dispus pentru cea de-a doua ipoteză, respectiv pentru trimiterea în judecată a reclamantului pentru fapte ce îl fac incompatibil cu funcția. Or, în acest caz, ar fi trebuit ca, pe parcursul executării contractului de muncă reclamantul să fie trimis în judecată pentru fapte ce îl fac incompatibil cu funcția. În acest sens, a învederat că la data încheierii contractului de muncă cu pârâta, era deja trimis în judecată pentru faptele incriminate iar angajatorul avea cunoștință de acest lucru. Prin urmare, nu este incidentă ipoteza menționată de C muncii, reclamantul nefiind trimis în judecată pe parcursul exercitării contractului de muncă. Totodată, a precizat că din cuprinsul deciziei de suspendare nu rezultă care este motivul pentru care prin trimiterea sa în judecată și condamnarea sa nedefinitivă ar deveni incompatibil cu funcția deținută
În drept a invocat art. 52 C.muncii, Legea 62/2011.
În dovedire a solicitat proba cu înscrisuri.
Pârâta a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată. A arătat că la data de 15.05.2015, în urma verificării unor informații publice apărute în presă, conducerea societății a luat cunoștință de faptul că reclamantul a fost condamnat în primă instanță la o pedeapsă privativă de libertate și interzicerea dreptului de a ocupa orice funcție de conducere în cadrul unei societăți comerciale pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei. În consecință, s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului. Pe fond, a arătat că decizia de suspendare este legală, fiind indicat temeiul juridic și rezultând cert faptul că suspendarea a intervenit ca urmare a condamnării acestuia pentru fapte incompatibile cu funcția deținută. A arătat că legea nu dispune obligativitatea menționării în decizia de suspendare a termenului de contestare și a instanței competente. A învederat că din interpretarea art. 52 alin. 1 lit. b teza a II-a rezultă că angajatorul poate suspenda contractul individual de muncă al unui salariat trimis în judecată pentru fapte incompatibile cu funcția, putând uza de acest drept pe toată durata cercetării judecătorești până la condamnarea definitivă, când CIM încetează de drept, suspendarea nefiind condiționată de condamnarea în primă instanță a salariatului. A mai arătat că la momentul angajării, reclamantul a prezentat cazierul judiciar în care nu figura înscris cu fapte penale iar la dosarul de personal al salariatului nu se află nicio informare prin care acesta să fi adus la cunoștința societății că este cercetat penal pentru abuz în serviciu. A învederat că numirea reclamantului în funcția de director economic a expirat la data de 02.07.2015 iar contractul individual de muncă a încetat de drept la data de 02.09.2015 ca urmare a expirării termenului .
În dovedire a solicitat proba cu înscrisuri.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri, instanța respingând proba cu interogatoriul solicitată de reclamant.
Analizând materialul probator administrat, instanța constată:
Între părțile litigante din prezenta cauză a fost încheiat contractul individual de muncă nr. 396/01.09.2014 (filele 37-40), în temeiul căruia reclamantul a fost angajat la societatea pârâtă în funcția de economist principal specialist, pe durată determinată, până la data de 02.09.2015, conform actului adițional (fila 41). Totodată, conform actului adițional din 02.04.2015 (fila 42), a fost modificată funcția reclamantului, acesta devenind director direcție până la data de 02.07.2015.
Prin decizia nr. 242/22.05.2015 (fila 36), raporturile de muncă dintre părți au fost suspendate, în temeiul art. 52 alin. 1 lit. b) C.muncii, în cuprinsul deciziei fiind menționată, ca și fundament al acestei măsuri, hotărârea nr. 764/11.05.2015 pronunțată de Tribunalul București – Secția Penală în dosarul_/3/2010.
Prin promovarea prezentei acțiuni, reclamantul urmărește anularea deciziei de suspendare a raporturilor de muncă, reintegrarea sa și plata cuvenitelor despăgubiri.
Instanța constată că pretențiile deduse judecății sunt neîntemeiate.
Astfel, argumentele de nelegalitate invocate de reclamant, cu privire la neindicarea în cuprinsul deciziei a motivelor care au determinat suspendarea raporturilor de muncă, neindicarea termenului în care decizia poate fi contestată și a instanței competente să soluționeze această contestație, nu pot fi reținute, câtă vreme acestea nu constituie cauze de nulitate ale deciziei de suspendare, prin raportare la dispozițiile art. 52 C.muncii, care nu instituie nicio condiție de formă ad validitatem în privința acestei decizii. Totodată, dispozițiile art. 62 alin. 3 C.muncii, instituie mențiunile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă o decizie de concediere iar dispozițiile art. 252 C.muncii sunt special edictate pentru valabilitatea deciziei de sancționare disciplinară, ambele texte de lege fiind de strictă interpretare și aplicare, neputând fi aplicate prin analogie în alte situații, precum cea a deciziei de suspendare a contractului de muncă.
Prin urmare, împrejurarea că în decizia de suspendare nu au fost cuprinse motivele care au fundamentat această măsură, nu sunt de natură să afecteze valabilitatea deciziei analizate. Dimpotrivă, conform art. 52 alin. 1 lit.b) C.muncii, contractul individual de muncă poate fi suspendat din inițiativa angajatorului în cazul în care acesta a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută.
În cauză, măsura suspendării raportului de muncă a intervenit în contextul pronunțării unei soluții de condamnare a reclamantului, prin sentința penală nr. 764/11.05.2015 pronunțată de Tribunalul București în dosarul_/3/2010, așa cum se arată în preambulul deciziei de sancționare. Prin urmare, nu poate fi primită teza pe care tinde să o acrediteze reclamantul, conform căreia prin nemotivarea deciziei de suspendare nu se înțelege care din ipotezele art. 52 alin. 1 lit. b) C.muncii ar fi incidente. Câtă vreme angajatorul nu a menționat în cuprinsul deciziei de suspendare faptul că ar fi formulat plângere penală împotriva salariatului, pentru a fi incidentă prima teză a textului de lege enunțat, ci a făcut referire la o hotărâre penală, care îl vizează în mod direct pe reclamant, atunci rezultă faptul că este incidentă a doua teză a textului de lege.
Totodată, susținerea reclamantului în sensul că în decizia de suspendare nu se menționează de ce s-a avut în vedere sentința penală sau ce s-a dispus prin acea sentință, nu poate fi primită ca și cauză de nevalabilitate a deciziei de suspendare, în condițiile în care această hotărâre judecătorească a fost pronunțată într-un proces penal în care reclamantul a avut calitatea de inculpat iar angajatorul nu are obligația legală de a reproduce în cuprinsul deciziei de suspendare a raporturilor de muncă conținutul sentinței penale de condamnare, care este opozabilă reclamantului – parte în procesul penal.
În ceea ce privește incidența în cauză a dispozițiilor art. 52 alin. 1 lit. b) teza a doua C.muncii, instanța constată că situația reclamantului se circumscrie ipotezei vizate de acest text de lege, întrucât, fiind condamnat in primă instanță prin sentința penală mai sus menționată, rezultă fără echivoc faptul că este îndeplinită și premisa de a fi fost trimis în judecată pentru o faptă penală. Prin urmare, dacă textul de lege permite suspendarea raporturilor de muncă în considerarea faptului că salariatul a fost trimis în judecată pentru o faptă penală incompatibilă cu funcția deținută, cu atât mai mult poate interveni suspendarea contractului de muncă în cazul unei condamnări în primă instanță pentru o astfel de faptă penală, fiind irelevant faptul că hotărârea judecătorească nu este definitivă, prin raportare la prevederile legale analizate.
Argumentul reclamantului în sensul că incidența art. 52 alin. 1 lit. b) teza a doua C.muncii este condiționată de împrejurarea ca trimiterea în judecată a salariatului să survină pe parcursul executării contractului de muncă, este nefondat, întrucât, din interpretarea gramaticală a acestor dispoziții rezultă că măsura suspendării raporturilor de muncă poate fi dispusă de angajator în cazul în care salariatul a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută, fără nicio distincție în funcție de momentul la care a intervenit trimiterea în judecată, existând posibilitatea ca trimiterea în judecată a salariatului să fi intervenit anterior încheierii contractului individual de muncă iar angajatorul să ia cunoștință despre această împrejurare în timpul executării raporturilor de muncă, caz în care nu există niciun impediment în a dispune suspendarea acestora. De asemenea, legalitatea suspendării raporturilor de muncă, în acest caz, nu este condiționată nici de momentul la care angajatorul a luat cunoștință, în mod efectiv, despre trimiterea în judecată a salariatului (anterior perfectării contractului individual de muncă sau ulterior), textul de lege neoperând nicio distincție sub acest aspect, decizia suspendării fiind opțiunea angajatorului, sub unica rezervă ca plângerea penală împotriva salariatului sau trimiterea în judecată a acestuia să vizeze fapte penale incompatibile cu funcția deținută.
Totodată, instanța reține din dispozitivul hotărârii penale pronunțate în dosarul_/3/2010 (filele 26-32) faptul că reclamantul a fost trimis în judecată pentru infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor publice în forma calificată și asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni (fapte a căror încadrare juridică a fost schimbată prin sentința de condamnare, în infracțiunile de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave și constituire de grup infracțional organizat), fapte care sunt, prin chiar natura lor, incompatibile cu funcția deținută de reclamant la momentul suspendării sale, și anume director economic în cadrul instituției pârâte.
Instanța nu a primit nici argumentul de nelegalitate invocat de reclamant cu privire la neindicarea în decizia de suspendare a datei până la care se dispune suspendarea raporturilor de muncă, întrucât acesta nu constituie un element obligatoriu al deciziei de suspendare, din perspectiva art. 52 C.muncii, dimpotrivă, chiar textul de lege menționând faptul că suspendarea intervenită în condițiile de la lit. b) durează până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești. Pe de altă parte, în speță, în decizia de suspendare contestată, angajatorul a indicat faptul că durata suspendării nu poate depăși data încetării de drept a contractului individual de muncă în condițiile art. 56 lit. i) C.muncii, și anume prin împlinirea termenului, fiind vorba despre un raport de muncă pe durată determinată.
Așa fiind, instanța constată că cererea de anulare a deciziei de suspendare este neîntemeiată și, în consecință, apar ca neîntemeiate și pretențiile accesorii având ca obiect reintegrarea în funcție a reclamantului și acordarea drepturilor bănești cuvenite pe perioada suspendării raporturilor de muncă până la reluarea activității anterioare.
Pentru aceste considerente, instanța va respinge acțiunea ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge acțiunea formulată de reclamantul HAȚEGANU C. N., CNP_ cu domiciliul procesul ales la C.. Av. I. V. cu sediul profesional în București, ., ., ., sector 5 în contradictoriu cu pârâta F. DE ÎNTREȚINERE ȘI S. E. E. S. SA, cu sediul în București, ., nr. 1A, sect.1 ca neîntemeiată.
Cu apel in termen de 10 de zile de la comunicare, ce se depune la Tribunalul Bucuresti – Sectia a VIII-a.
Pronuntata in sedinta publica azi, 23.11.2015.
Președinte Asistent judiciar Asistent judiciar Grefier
B. L. B. A. I. J. B. I.
Red. Jud L:B
Teh. Gref. IB/ ex-……/…….2015
| ← Anulare act. Încheierea nr. 03/2015. Tribunalul BUCUREŞTI | Pretentii. Încheierea nr. 16/2015. Tribunalul BUCUREŞTI → |
|---|
