Decizia civilă nr. 3406/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 3406/R/2011
Ședința data de 04 octombrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I. T.
JUDECĂTOR: D. C. G.
JUDECĂTOR: C. M.
G.: A. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții A. R., B. I., C. S. R. și G. I. împotriva sentinței civile nr. 952 din 13 mai 2011, a T.ui M., pronunțată în dosarul nr. (...), privind și pe pârâții intimați M. S. M. PRIN P., C.
LOCAL AL M. S. M. și S. P. D. V. S. M., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termen, a fost comunicat pârâților intimați și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că reclamanții recurenți prin cererea de recurs au solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 al.2 cod procedură civilă.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza actelor de la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 952 din (...) pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar nr. (...) s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții A. R., B. I., C. S. R. și G. I., în contradictoriu cu pârâtul M. S. M. prin P., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții A. R., B. I., C. S. R.
și G. I. în contradictoriu cu pârâtul C. Local al M. S. M. - S. P. D. V. S. M.
Pentru a pronunța această sentință instanța din oficiu a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a M. S. M. prin P., excepție asupra cărora părțile nu s-au pronunțat. Instanța a reținut că suntem în prezența unui litigiu de muncă, respectiv pretențiile reclamanților vizează executarea contractelor individuale de muncă din parte angajatorului, sub aspectul diminuării drepturilor salariale fără o prealabilă negociere între părți. A., în conformitate cu contractele individuale de muncă ale reclamanților, este pârâtul C. Local al M. S. M. - S. P. D. V. S. M., M. S. M. prin P. neavând nici o calitate în raportul de muncă dintre părți, situație în care față de acesta acțiunea va fi respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Examinând acțiunea în contradictoriu cu C. Local al M. S. M. - S. P. D.
V. S. M., în baza probelor de la dosar instanța a reținut următoarele: Caracteristic personalului din autoritățile și instituțiile publice și din celelalte unități bugetare (cum este și cazul reclamanților), este că salariile acestuia se suportă din fondurile special defalcate de la bugetul statului, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale sau bugetele fondurilor speciale și, drept consecință, salariul nu este negociabil, libertatea contractuală a părților fiind în cea mai mare parte suplinită de legiuitor. A. în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile/indemnizațiile sau soldele de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget.
În speță, nu este vorba despre o modificare a salariului în înțelesul art. 41 din C. muncii, ci despre o restrângere a dreptului de a primi salariul în cuantumul stabilit prin contractul individual de muncă al fiecăruia dintre reclamanți.
Așa cum a arătat Curtea Constituțională în D. nr. 872 din (...), salariul este o componentă a dreptului la muncă și reprezintă contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza unor raporturi de muncă. Efectele raporturilor de muncă stabilite între angajat și angajator se concretizează în obligații de ambele părți, iar una dintre obligațiile esențiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca prestată.
Stabilind că dreptul la salariu este corolarul unui drept constituțional, și anume dreptul la muncă, Curtea Constituțională a constatat că diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă. O atare măsură se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție.
Curtea Constituțională a constatat că L. nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar este constituțională, reținând că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară într-o societate democratică tocmai pentru menținerea democrației și salvgardarea ființei statului și că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.
În ce privește susținerile reclamanților conform cărora reducerea unilaterală a salariului brut cu 25% în temeiul dispozițiilor art. 1 din L. nr.
118/ 2010 încalcă prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru că nu oferă salariaților posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză, rupându-se în defavoarea salariaților justul echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general, instanța consideră că sunt nefondate.
Potrivit art. 1 Protocolul nr. 1 „O. persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesarepentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții, sau a amenzilor";.
În privința drepturilor salariale, C. face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (Lelas c. Croatiei din (...), par. 58). Tocmai de aceea, în cele mai cunoscute cauze ale C. privind salariile, sunt stabilite următoarele principii: Hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din (...): „C. nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum (…). O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul articolului
1 din Protocolul nr. 1 dacă are o bază suficientă în drept intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată"; (par. 94); Hotărârea Kechko c. Ucrainei din (...): „(…) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. S. poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot, în mod deliberat, să amâne plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare"; (par. 23).
Față de jurisprudența evocată, instanța reține că C. nu garantează dreptul de a continua să primești un salariu într-un anumit cuantum.
R. dreptului reclamanților în cauză de a primi salariul integral a fost prevăzută de lege, pentru o perioadă de 6 luni și mai înainte ca aceștia să presteze munca pentru care urmau a fi remunerați cu aplicarea L. nr. 1..
Ingerința statului în exercitarea dreptului este, în întregime, posibilă dacă se sprijină pe o bază legală, urmărește un scop legitim și este necesară într-o societate democratică și aceasta deoarece dreptul de proprietate, ca aproape toate drepturile ocrotite de C., nu are un caracter absolut.
Așa cum a indicat Curtea E., statele contractante beneficiază de o marjă de apreciere pentru a hotărî necesitatea unei ingerințe, acest aspect impunându-se în contextul în care autoritățile naționale dispun de o cunoaștere aprofundată și concretă a situației sociale locale și, de aceea, sunt mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ce măsuri apar ca imperative de interes general al comunității.
Întinderea marjei de apreciere de care se bucură statele semnatare variază ca întindere în raport de domeniul și dreptul garantat, vizate de măsura politică legislativă analizată.
În primul rând apanajul aprecierii revine legiuitorului căci acesta este chemat să analizeze oportunitatea luării unei măsuri de ordin legislativ și apoi, în funcție de datele complexe de care dispune, să aplice acea măsură legislativă menită să soluționeze problematica socio-economică astfel încât să corespundă cel mai bine dezideratului avut în vedere.
Aceasta este, practic, urmarea directă în sistemul de drept român a principiului separației și echilibrului puterilor în stat, reglementat prin art. 1 al. 4 din Constituția revizuită.
C. Curtea E. a D. Omului a cărei jurisprudență a avut adesea drept consecință modificări legislative semnificative în dreptul intern al statelor, a manifestat reticență în a interveni în marja de apreciere a statelor, în special în ce privește chestiuni de natură fiscală sau ce țin de politicile socio-economice.
În speță, ingerința a fost prevăzută de lege, iar scopul legitim al măsurilor luate este evidențiat ca atare în expunerea de motive a L. nr. 1. șirecunoscut de Curtea Constituțională în D. nr. 872 și 874 din (...) când a analizat constituționalitatea acestei legi în raport de încălcarea art. 53 din Constituție, respectiv situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, atât bugetul de stat, cât și cel al asigurărilor sociale de stat.
Având în vedere aceste considerente instanța a apreciat că în speță nu s- a produs o încălcare a prevederilor art. 1 Protocolul nr. 1, măsura reducerii salariale de 25% în temeiul art. 1 al. 1 din L. nr. 1., pe o perioadă determinată intrând în marja de apreciere a statului cu privire la reglementarea politicilor sociale și economice.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții A. R., B. I., C. S. R. și G. I. solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate în temeiul art.304 pct.9, 3041 Cod proc.civ. și admițând acțiunea obligarea pârâților la plata drepturilor salariale neacordate aferente perioadei iulie - decembrie 2010, reprezentând diferența de 25% dintre cuantumul drepturilor de natură salarială cuvenite potrivit L. nr. 3. și sumele efectiv acordate, actualizate cu rata inflației de la data scadenței fiecăreia și până la efectiva achitare.
În motivarea recursului a arătat că recurenții sunt angajați cu contract individual de muncă în cadrul S.ui P. "D. V." din subordinea C.ui Local al M. S.
M. Ultima reîncadrare în funcție s-a făcut în baza L. nr.3. privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care stipulează în art.l alin.2 faptul că "Începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale a personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege".
În acest sens au fost emise decizii individuale privind reîncadrarea în funcție și stabilirea drepturilor de natură salarială pentru fiecare dintre reclamanți.
Începând cu luna iulie 2010, recurenții au primit salariile diminuate față de cele cuvenite potrivit legii, a raporturilor de serviciu și a actelor de reîncadrare și stabilire a drepturilor salariale începând 1 ianuarie 2010, conform L. nr. 3. privind salarizarea unitară a personalului bugetar, reținându- se din salariul cuvenit un procent de 25%, fără a fi emise alte decizii sau acte adiționale privind reducerea salariului, invocându-se prevederile art. 1 din L. nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Potrivit art. 10 din C. muncii, cu modificările și completările ulterioare
"Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze muncă pentru și sub autoritatea unui angajator, persoana fizică sau juridica, în schimbul unei remunerații denumite salariu."
Contractul individual de muncă este deci convenția prin care se materializează voința angajatorului și a viitorului salariat de a intra într-un raport juridic de muncă.
Salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă și reprezintă contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza raportului de muncă. Salariul reprezintă unul dintre drepturile asupra căruia cele două părți ale raportului juridic de muncă au convenit și l-au prevăzut în mod expres în conținutul contractului individual de muncă. Conform art. 41 alin. (1) din L. nr. 53/2003 privind C. M. și următoarele " Contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părților.", cu excepțiile expres și limitativ prevăzute de aceeași lege. În consecință, nici salariul, ca o componentă de bază a contractului individual demuncă, nu poate fi modificat în mod unilateral și arbitral de către una dintre părți. C. dacă sectorul bugetar cunoaște o particularitate, aceea că salariul personalului plătit din fonduri publice este stabilit prin lege, cu consultarea obligatorie a organizațiilor sindicale reprezentative (ceea ce însă nu este cazul în ceea ce privește L. nr. 1.) cuantumul și nivelul stabilit de lege acestuia face parte integrantă, în mod direct, din contractul individual de muncă al salariatului personal bugetar, și mai mult, se impune ca un drept câștigat pentru salariat, și nu poate fi modificat și diminuat în mod unilateral fără consimțământul salariatului.
Mai mult, raportul juridic de muncă s-a stabilit între cele două părți, angajatorul și salariații săi, recurenți-reclamanți în prezenta cauză. Toate celelalte subiecte de drept sunt terți în raportul juridic de muncă stabilit între cele două părți. Prin urmare, un terț față de acest contract individual de muncă nu poate interveni pentru a modifica acordul părților semnatare. Tot astfel, statul, deci un terț raportat la contractul individual de muncă încheiat între angajatorul S. P. "D. V." S. M. și recurenții-reclamanți, nu poate modifica ceea ce părțile au convenit și stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora în mod direct prin edictarea unei legi în acest sens, căci protecția juridică, stabilitatea și securitatea raportului de muncă stabilit contractual sau statuat prin lege este același atât pentru personalul bugetar, cât și pentru privat.
În opinia recurenților reducerea unilaterală a salariului cu 25% în temeiul art.l din L. nr.1. încalcă prevederile Declarației Universale a D. Omului și pe cele ale art.l alin.1 din Primul protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin L. nr.30/1994, care privesc protecția proprietății.
Constatarea Curții Constituționale a României în cuprinsul deciziilor nr.872/2S.06.2010 și nr.874/25.06.201O, ambele publicate în M.Of. nr.433/(...), în sensul că L. nr.1. nu încalcă dispozițiile Constituției României, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea prevederilor art.20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor internaționale la care R. este parte, privitoare la drepturile fundamentale ale omului.
În ceea ce privește prevederile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate prin reducerea salariilor bugetari lor cu 25%, învederează că potrivit art.17 din Declarația Universală a D. Omului , „O. persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții. 2.Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa". De asemenea, conform art.l din Primul protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin L. nr.30/1994, "O. persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și În condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor".
Arată că salariul este un "bun" și un drept de proprietate în sensul C.i și a jurisprudenței C., iar salariații reclamanți au fost privați de un bun, prin neplata integrală a acestuia.
Curtea E. a D. Omului de la S. s-a pronunțat în nenumărate rânduri, chiar și împotriva României, în sensul că și dreptul de creanță reprezintă un
"bun" în sensul art.l din Primul protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reci amantul poate pretinde că a avut cel puțin o "speranță legitimă" de a îl vedea concretizat.
Există o ingerință a statului ce a avut ca efect privarea salariaților reclamanți de bunul lor, în sensul art.1 din Protocolul nr.1.
Reducerea salariului reclamanților cu 25% pe o perioadă de 6 luni și lipsirea acestora de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă o ingerință ce a avut ca efect privarea acestora de bunul lor - salariul în integralitatea lui în procent de 1. ca o retribuire, o contravaloare a muncii efectiv depuse, în sensul celei de-a doua fraze a art.1 din Protocolul nr.1.
Ingerința nu este una conformă și justificată, în sens larg, ea neîndeplinind condițiile care s-ar circumscrie unei exproprieri, restrângeri sau limitări, justificate și admise, în sensul art.1 din protocolul nr.1 la C. pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Este evident încălcarea celei de-a treia condiții, referitoare la proporționalitatea ingerinței cu scopul urmărit, adică a asigurări „. echilibru"; între interesul general protejat prin respectiva măsură de restrângere, de privare, și dreptul fundamental de proprietate lezat.
Justul echilibru îl reprezintă o despăgubire sau compensare asigurată pentru restrângerea sau privarea de un drept sau cum a numit-o C., obligație de indemnizare.
Temeiul legal al obligației de indemnizare a fost găsit de Curte tot în dispozițiile art. 1 din Protocolul nr.l. Curtea a ajuns la concluzia că această obligație decurge implicit din acest text luat în ansamblul său. Curtea a statuat în sensul că, în absența unei indemnizări, art. 1 din Protocolul nr. 1 n- ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicție cu dispozițiile C.i. Privarea de proprietate impune, așadar, statului obligația de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, prevăzut de art.1 din Protocolul nr.l. Imposibilitatea de a obține fie și o despăgubire parțială, dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecției dreptului de proprietate și exigențele de ordin general.
L. nr. 1. nu oferă reclamanților posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză și îi lipsește total de contravaloarea muncii lor. Caracterul temporar al măsurii și faptul că aceasta a fost limitată în timp la 6 luni, dar pe aceste 6 luni în mod definitiv și ireversibil, nu asigură "justul echilibru", atâta timp cât această lipsire este totală salariații nu au nici măcar speranța că își vor recupera vreodată sumele neacordate atâta timp cât nu există o compensare a acestei măsuri (de ex. timp liber corespunzător prin reducerea proporțională a timpului de muncă, garanția încasării ulterioare, imediat ce situația economică a tării o permite, a sumelor de bani reținute, actualizate, obligațiuni la stat etc). Lipsa totală a despăgubirilor le-a impus reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr.1 .
Considerăm că reducerea salariilor bugetarilor cu 25%, și imposibilitatea acestora de a-și mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea salariaților, a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general. Procedându-se în acest fel, s-a adus atingere chiar substanței dreptului de proprietate al reclamanților, atingere care, în concepția instanței europene, este incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, se rețin următoarele:
Întrucât Curtea consideră că soluția primei instanțe este corectă, în unanimitate, în ceea ce privește diferențele de drepturi salariale aferente lunilor septembrie-decembrie 2010 și cu majoritate de voturi, în ceea ce privește cele aferente lunilor iulie, august 2010, constată că se impune menținerea acesteia, impunându-se o serie de nuanțări sub raportul motivării, după cum urmează:
Reclamanta a investit instanța competentă de jurisdicție a muncii cu verificarea legalității reducerii drepturilor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, începând cu luna iulie 2010, în temeiul dispozițiilor L. nr. 1., respectiv, cu solicitarea de a dispune instanța plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu în baza L. nr. 1. și sumele stabilite prin contractul individual de muncă, începând cu luna iulie 2010, actualizate cuindicele de inflație de la data scadenței până la data plății efective.
Reclamanta se consideră vătămată în drepturile sale prin aplicarea art.1din L. nr.1., care prevede următoarele:
„Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.- cadru nr. 3. privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
În situația în care din aplicarea prevederilor alin.1 rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei";.
În principiu, Curtea reține că, deși art. 157 alin. 2 din C. muncii prevede că sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale, se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative și nu prin negocieri individuale și/sau colective cu angajatorul, aceasta nu înseamnă că legislația națională și internațională le oferă salariaților plătiți din fonduri publice o protecție mai redusă în ceea ce privește dreptul lor la menținerea stabilității salariale și a siguranței lor economice și sociale, decât celor plătiți de către angajatori din sectorul privat.
Astfel, în cazul salariaților din sectorul public, salariul, astfel cum a fost stabilit prin lege, în speță printr-o Lege unică de salarizare, respectiv L. nr. 3., rămâne un element esențial al contractului individual de muncă, conform art. 41 din C. muncii, fiind deopotrivă cauză și obiect al raporturilor de muncă,
care nu poate fi m odificat/redus de către angajator, de către S., prin acte n ormative, în mod discreționar, iar legile ce afectează acest drept trebuie să fie s uficient de previzibile și să respecte dreptul angajaților la informare, pentru ca a ceștia să își poată orienta conduita în raport de măsurile ce urmează a fi luate.
În acest sens este și art. 6 alin. 1 din L. nr. 24/2000, potrivit căruia, orice proiect de act normativ trebuie să instituie reguli nec esare, suficiente și
posibile care să con ducă la o cât mai mare stabilitate și eficiență legislativă .
Soluțiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care R. este parte, precum și cu jurisprudența Curții Europene a D. O.
De asemenea, strâns legat de condițiile generale de previzibilitate a actelor normative în materie de salarizare, în mod special C. muncii, prin art. 17 alin.4, ce a transpus prevederile Directivei C.ui 91/533/CEE din 14 octombrie 1991, garantează în mod nediscriminatoriu atât salariaților din domeniul public, cât și celor din sectorul privat, pentru buna desfășurare a relațiilor de muncă, dreptul la informare asupra tuturor elementelor raporturilor de muncă, în primul rând asupra celor esențiale ale acestora, ce privesc condițiile prestării muncii și salariul, astfel încât, măsurile legislative
adoptate în domeniul salarizării să fie previzibile și nediscriminatorii .
Având în vedere că sectoarele de activitate în care prestează munca salariații plătiți din fondurile publice sunt de o deosebită însemnătate și responsabilitate, că în aceste domenii activează foarte multe persoane care au înalt grad de pregătire profesională, de specializare, care au fost angajați sau numiți în funcții, cu respectarea legislației, doar prin concursuri sau examene severe, că o parte însemnată dintre angajații ce fac parte din această categorie, datorită incompatibilităților prevăzute de actele normative în vigoare, nu ar putea să-și asigure menținerea unor venituri lunare pe care aveau speranța de a le obține, muncind în sectorul privat, se impune ca S. să asigure acestora, în mod nediscriminatoriu față de lucrătorii din sectorul privat, stabilitatea și previzibilitatea salarială, siguranța economică a lor ca indivizi și, implicit, a familiilor lor, acesta trebuind să fie un deziderat pentru S. și un obiectiv de interes public.
Riscul pe care și-l asumă statul în situația în care nu asigură o asemenea stabilitate a veniturilor lunare realizate în urma muncii prestate, salariaților plătiți din fonduri publice, este tocmai orientarea lucrătorilor, mai ales a acelora cu înaltă calificare, spre sectorul privat, care poate să le garanteze respectarea stabilității și previzibilității salariale.
Pentru argumentele prezentate anterior, Curtea consideră că salariații reprezentați în cauză aveau în cauză și un drept de creanță, „o speranța legitimă";, "un bun"; în sensul C.i Europene a D. O.
Se reține însă că, măsura luată prin L. nr.1., constând în restrângerea exercițiului dreptului reclamantei, respectiv în reducerea drepturilor salariale cu 25%, fără a fi afectată substanța bunului, a fost determinată de motive de utilitate publică, în contextul crizei economice profunde cu care se confrunta R., care putea pune în pericol stabilitatea economică a României și, prin aceasta, siguranța națională, situație ce a impus adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional.
Potrivit art. 16 alin. 1, prevederile acestei legi, intrate în vigoare la data de (...), se aplică până la data de 31 decembrie 2010, fiind deci, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 3 din L. nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziții temporare, păstrându-se astfel justul echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
Art. 53 din Constituție prevede că exercițiul unor drepturi sau al unorlibertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. R. poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Art.1 din Protocolul adițional la C. prevede că orice persoană fizică saujuridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Pentru aceste motive, se reține că, în speță, restrângerea exercițiului dreptului reclamanților s-a efectuat cu respectarea cerințelor art. 53 din Constituție și nu încalcă prevederile art.1 din Protocolul adițional la C. E. a D. O.
De altfel, potrivit deciziei nr.874/(...) a Curții Constituționale, Guvernul a opinat că măsurile dispuse prin L. nr.1. sunt legale și conforme jurisprudenței C., tocmai având în vedere faptul că acestea reprezintă doar restrângeri ale exercițiului unor drepturi, nefiind afectată substanța acestora și că au fost luate pe o perioadă determinată, iar Curtea Constituțională a reținut că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat.
Curtea Constituțională a mai reținut, prin aceeași decizie, că este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată, aceasta fiind de esența art.53 din Constituție.
În acest sens, Curtea Constituțională a constatat că măsura criticată are o durată limitată în timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010.
S-a reținut că aceasta: "Este o obligație de rezultat pe care și-o impune legiuitorul, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exercițiului drepturilor."; Or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exercițiului drepturilor este de esența textului art.53 din Constituție.
De asemenea, prin D. nr. 1., Curtea Constituțională a reținut, analizând dispozițiile art. 10 cap. III din L. nr. 329/2009, următoarele: „Se impune subliniat însă faptul că de esența legitimității constituționale a restrângerii exercițiului unui drept sau al unei libertăți este caracterul excepțional și temporar al acesteia. Într-o societate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților fundamentale, restrângerea fiind prevăzută ce excepție, dacă nu există altă soluție pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol. Este sarcina statului să găsească soluții pentru contracararea efectelor crizei economice, printr-o politică economică și socială adecvată. Diminuarea veniturilor personalului din autoritățile și instituțiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o măsură proporțională cu situația invocată de inițiatorul proiectului de lege";.
Ca o confirmare a caracterului temporar al L. nr.1. este și faptul că și faptul că, începând cu data de (...), a intrat în vigoare L. nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, prin care s-a stabilit că pentru anul 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelorfuncției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.
Pe cale de consecință, pentru aceste considerente, Curtea apreciază că soluția primei instanțe, dată cererii reclamantei, având ca obiect plata diferențelor salariale, dintre sumele cuvenite potrivit contractului individual de muncă, și cele achitate efectiv (respectiv, restituirea diferenței de 25% din salariu, reținută în 2010, în temeiul L. nr. 1.), începând cu luna iulie 2010 este legală, impunându-se a fi menținută ca atare.
Cât privește solicitarea formulată în subsidiar, de admitere în parte aacțiunii introductive, sub raportul pretențiilor aferente lunilor de concediu de odihnă, se reține, cu majoritate de voturi, că recursul este nefondat întrucât motivarea pentru care se formulează această cerere este diferită de cea formulată prin acțiunea introductivă, semnificând o schimbare de cauză.
Astfel, dacă prin acțiune s-a solicitat plata diferențelor salariale rezultate ca urmare a aplicării prevederilor L. nr. 1. pe lunile iulie-decembrie 2010 prin referire exclusivă la dreptul la bun din perspectiva garanților oferite de C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale dreptului de proprietate, prin recurs se invocă, în cererea subsidiară, încălcarea principiului neretroactivității legii, față de modalitatea de stabilire a indemnizației de concediu de odihnă. Or, această construcție juridică, susținută de noi temeiuri de drept, constituie o modificare a cauzei acțiunii, interzisă în recurs de prevederile art. 294 alin. 1 raportat la art. 316 C.
Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse și a prevederilor art. 3041, art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1 C. proc. civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L. DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. R., B. I., C. S. R. și G. I. împotriva sentinței civile numărul 952 din (...) a T.ui M. pronunțată în dosar numărul (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 04 octombrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI I . T. D. C. G. C. M.
Cu opinie parțial separată G . A. B.
Red.DCG Dact.SzM/2ex.
Motivarea opiniei parțial separate a judecătorului C . M.
Analizând motivele de recurs invocate și dispozițiile legale aplicabile în speță, consider că recursul formulat de către reclamanții: A. R., B. I., C. S. R. și G. I. este în parte fondat, pentru următoarele considerente:
Consider că soluția primei instanțe este corectă doar în ceea ce privește diferențele de drepturi bănești solicitate de către reclamanți pentru perioada iulie-decembrie 2010, care puteau face obiectul aplicării L. nr.1., constatând astfel că se impune menținerea sentinței în parte, fiind necesară însă în cauză, față de cele reținute de către prima instanță, substituirea în parte a motivării și ceea ce privește aceste drepturi, potrivit considerentelor reținute în acest sens, care pot fi întărite și de următoarele argumente:
Faptul că legislația națională și internațională le oferă salariaților plătiți din fonduri publice o protecție egală în ceea ce privește dreptul la menținerea stabilității salariale și a siguranței lor economice și sociale, comparativ cu cei plătiți de către angajatori din sectorul privat, că legile ce afectează acest drept trebuie să fie suficient de previzibile și să respecte dreptul angajaților la informare, pentru ca aceștia să își poată orienta conduita în raport cu măsurile ce urmează a fi luate, rezultă chiar din adoptarea de către legiuitorul nostru, la finele anului 2009, în perioada de criză economică, a unei legi privind
salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri public e, respectiv L. nr.
330 din 5 noiembrie 2009, care, la art.1, a prevăzut următoarele:
" (1) Prezenta lege are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului.
(2) Î ncepând cu data intrării în v igoare, în tot sau în parte, a prezentei l egi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.";
Prin urmare, chiar legiuitorul nostru și -a exprimat expres, prin această l ege, dezideratul ca salariile personalului plătit din fond uri publice să se b ucure de stabilitate, în baza unei reglementări unitare, care să aibe scopurile
și finalitățile indicate în art.6 din aceeași lege, respectiv : a) armonizarea sistemului de salarizare a personalului din sectorul bugetar în raport cu importanța, răspunderea, complexitatea activității și nivelul studiilor necesare pentru desfășurarea activității; b) stabilirea salariului de bază, a soldelor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, ca principal element al câștigului salarial, prin includerea în acestea, după caz, a unor sporuri, majorări sau indemnizații cu caracter general; c) realizarea ierarhiei salariilor funcțiilor de bază, a soldelor și a indemnizațiilor lunare de încadrare, atât între domeniile de activitate, cât și în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate, având la bază următoarele criterii:
- nivelul studiilor și al competențelor;
- importanța socială a muncii;
- complexitatea și diversitatea activităților;
- responsabilitatea și impactul deciziilor;
- expunerea la factori de risc;
- incompatibilitățile și conflictele de interese;
- dificultatea activităților specifice;
- condițiile de acceptare pe post; d) transparența mecanismului de stabilire a salariului de bază, a soldelor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, precum și a celorlalte drepturi salariale; e) compatibilizarea procesului de descentralizare cu principiile prevăzute de prezenta lege; f) diferențierea salariilor de bază, a soldelor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare în funcție și de nivelul la care se prestează activitatea: central, teritorial și local.
Î n concretizarea acestor principii enunțate legislativ, în anexa nr. II /1,
au fost stabilite sala riile de bază pentru per sonalul contract ual din unitățile de î nvățământ, sporurile la salariile de ba ză și alte drepturi c are sunt specifice domeniului bugetar.
Opinia separată formulată în cauză pornește însă de la faptul că în mod greșit instanța de fond a tratat în mod global toate drepturile bănești cuvenite reclamanților pentru lunile iulie-decembrie 2010, analizând aplicarea L. nr.1., fără a lămuri de fapt natura drepturilor „salariale"; ce au fost plătite acestora de către pârâți în lunile iulie și august 2010, în care majoritatea au efectuat și concediul de odihnă cuvenit pentru anul 2010.
Apreciez în acest sens că instanța, investită cu legalitatea aplicării L. nr.1. în privința tuturor drepturilor bănești plătite reclamanților în perioada iulie-decembrie 2010, avea obligația de a stărui, potrivit disp.art.129 alin.5
Cod.proc.civilă, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
Conform alin.4 din același articol, judecătorul era în drept să cearăpărților, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept invocată, orice explicații, să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar
d ac ă nu sun t menț io n ate în cerere s au în în tâmp in are.
Astfel, apreciez că, având în vedere prevederile legale din care rezultă că reclamanții aveau dreptul la concediul anual de odihnă cu plată de cel puțin 20de zile lucrătoare,conform art.140 din C. muncii, de cel puțin 21 de zile lucrătoare conform Contractului colectiv de muncă la nivel național, primainstanță avea obligația, pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, să ceară precizări, în toate cauzele având acest obiect, atât reclamanților, cât și angajatorilor, privind natura drepturilor bănești plătite în lunile iulie și august
2010 și, în consecință, să pună în discuția părților și să facă aplicarea prevederilor L. nr.1., în raport de aceste precizări.
Î n ceea ce îi privește pe reclamanți , este posibil ca, în lipsa unor c unoștințe juridice, aceștia să fi apreciat indemnizația de concediu ca fiind un d rept salarial, cu at ât mai mult cu cât ea reprezintă chiar un drept de natură s alarială, respectiv un venit de înlocui re a salariului pe peri oada efectuării c oncediului de odihnă, calificat și de către C. fiscal ca fiind „. din salarii";.
Această percepție a recurenților a fost determinată, în mare parte, de atitudinea culpabilă a intimatei-pârâte care, nerespectând prevederile legale aplicabile în cauză, nu a plătit indemnizația de concediu anticipat efectuării concediului de odihnă, ci în iulie și august 2010, ca orice drept salarial lunar.
Neprocedând în acest mod, încălcând astfel principiul rolului activ al judecătorului în procesul civil, consider că prima instanță nu a cercetat în totalitate fondul cauzei, în ceea ce privește diferențele de „. salariale"; solicitate de către reclamanți pentru lunile iulie și august 2010.
Pentru aflarea adevărului în cauză, prima instanță trebuia să rețină însă că interesul reclamantului în promovarea acțiunii prezente l-a reprezentat, în fapt, constatarea diminuării lunare nelegale cu 25% a veniturilor ce i-au fost plătite în perioada iulie-decembrie 2010, ca efect al aplicării L. nr.1..
Cu un efort minim de clarificare a acțiunii și de calificare juridică corespunzătoare a drepturilor bănești plătite salariaților în perioada lunilor iulie-august 2010, precum și de punerea în discuția părților a aspectelor ce decurg din natura acestor drepturi, precum calculul și termenul de plată legal al acestora și, decurgând din acestea, măsura în care aceste drepturi puteau fi afectate de L. nr.1., ce a intrat în vigoare la data de (...), prima instanță avea posibilitatea să soluționeze în mod temeinic și legal acțiunea privind drepturile plătite reclamanților pe întreaga perioadă de aplicabilitate a legii.
Astfel, consider că se impunea admiterea cererii de recurs formulate de c ătre reclamanți, cu casarea în parte a sentinței pronunțate de către prima i nstanță și trimite r ea cauzei spre rejudecare pentru cercetarea naturii d repturilor bănești plătite de către pâr âți reclamanților în perioada lunilor iulie-august 2010 și a analizării corespunzătoare a aplicării corecte a d iminuărilor prevăzute de L. nr.1. asupra acestor veni turi.
În aces t sens, trebu ia avu t în vedere de către ins tanț a de re ju dec are f ap tul
c ă inde mn iz aț ia de conced iu de od ihn ă cuven ită recl aman ț il or trebu ia s tab il ită
potrivit disp.art.145 alin.2 din C. muncii, astfel cum a fost modificat prin O. nr.65/2005, deci a d ispozițiilor în vigoare privind calculul ace steia, care prevăd c ă aceasta reprezint ă media zilnică a dr epturilor salariale c uprinzând salariul
de bază, indemnizațiile și sporurile cu caracter permanent din ultimele 3 lunianterioare celei în care este efectuat concediul, multipli cată cu zilele de concediu.
Art. 3 din L. nr.6/1992 privind concediul de odihna si alte concedii ale salariatilor prevedea că, pe durata concediului de odihna, salariații au dreptul la o indemnizație care nu poate fi mai mica decît salariul de baza, sporul de vechime și indemnizația pentru funcția de conducere, luate împreună.
Conform art. 7 din aceeași lege, regulile privind durata concediului de odihna, inclusiv a concediului de odihna suplimentar, cuantumul indemnizației cuvenite, programarea, efectuarea, întreruperea și amânarea concediului de odihna, precum și compensarea în bani a concediului neefectuat se stabilesc, în limitele și cu respectarea dispozițiilor prezentei legi, prin hotărâre a G., pentru salariații din administrația publica, regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare.
În temeiul disp.art.7 din L. nr.6/1992 a fost adoptată H.G. nr.250/1992 privind concediul de odihna si alte concedii ale salariatilor din administratia publica, din regiile autonome cu specific deosebit si din unitatile bugetare, care la art.7 alin.1, a prevăzut că, pe durata concediului de odihna, salariatii au dreptul la o indemnizatie calculata in raport cu numarul de zile de concediu inmultite cu media zilnica a salariului de baza, sporului de vechime si, dupa caz, indemnizatiei pentru functia de conducere, luate impreuna, corespunzatoare fiecarei luni calendaristice in care se efectueaza zilele de concediu de odihna și la alin.2, că media zilnică a veniturilor prevazute la alin.
(1) se stabileste in raport cu numarul zilelor lucratoare din fiecare luna in care se efectueaza zilele de concediu.
Po tr iv it ar t.298 al in. 2 d in ac tu al ul Cod al munc ii, L. nr.6/199 2 a f ost îns ă
abrog ată, f iind abro g ate ș i al te d ispoz iț ii con tr ar e codulu i, as tf el încât ș i H.G.
nr.250/1992, adop tată în b az a ș i în ex ecu tare a unei legi abrogate (conformart.31 din Decretul Consiului de S. nr.16 din 3 februarie 1976 pentru aprobarea Metodologiei generale de tehnica legislativă privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative), nu mai po ate f i consider ată c a
f iind în prezen t apl ic ab il ă.
Acest aspect, al stabilirii indemnizației de concediu de odihnă a personalului din sectorul public nu a ridicat probleme deosebite până în anul
2005 întrucât, până la data intrării în vigoare a O. nr.65/2005, prevederile noului Cod al muncii în acest sens erau identice cu cele prevăzute în H.G. nr.250/1992, deși temeiul calculării acesteia, începând cu anul 2003, trebuia să fie L. nr.53/2003 și nu o hotărâre de guvern ale cărei prevederi în acest sens erau abrogate.
Leg iu itorul, ce a con s ider at în anul 200 5 c a f iind neces ar ă mod if ic are a
C.u i munc ii ș i în pr iv inț a modulu i de s tab il ire a inde mn iz aț ie i de conced iu de
od ihn ă, mo tiv at de: "neces itate a în deplinirii angajamentelor asumate de R. în
c adrul negoc ier ilor pr iv ind C ap itolul 13 "Ocup are ș i pol itic i soc iale", de
ar mon iz are a leg isl aț ie i n aț io n al e cu acq u is -ul co mun itar";, ca o ". cupr ins ă în
Programul legislativ prioritar pentru integrarea în Uniune a E."; , nu a in tenț ion at,
des igur, c a în r apor tur ile de munc ă ale person alulu i d in se c torul publ ic s ă se
apl ice o ho tăr âre de guvern d in anul 19 92, e mis ă în te me iul une i leg i abrog ate
înc ă d in anul 2003 de c ătre C. munc ii, c are a prev ăzu t, pr in d ispoz iț i ile sale,
mo dul de c alcul al ac es te i inde mn iz aț ii.
Pr in ur mare, cons ide r c ă în prezen t, pen tr u toț i s al ar iaț ii d in s ec torul publ ic
s au pr iv at se apl ic ă, în cee a ce pr iveș te s tab il ire a inde mn iz aț ie i de conced iu de
od ihn ă, preveder ile C.u i munc ii, as tf el cu m acestea au fost modificate în anul
2005, cu excepț ia acelor r apor tur i jur id ice de munc ă în c ar e au f ost adop tate
regle men tăr i spec iale dup ă ace as tă d ată.
De altfel, potrivit art.13 din L. nr.24/2000, o regle men tare spec ial ă,
derog ator ie, în acee aș i mater ie, ar treb u i prev ăzu tă pr in tru -un act normativ de
acel aș i n ivel cu regle me n tare a gener al ă î n mater ie.
Î n concordanță cu art.238 din C. muncii, ce prevede că la încheierea c ontractului colectiv de muncă prevederile legale privind drepturile salariați lorau caracter minimal, Contractul Colectiv de M. U. la N. N. pe anii 2007-2010 a
mo d if ic at, corespunz ător d ispoz iț iilor mai sus menț ion ate ale noulu i Cod al
mu nc ii, preveder ile c on tr ac tulu i colec tiv d e munc ă l a n ivel n aț ion al an ter ior.
Astfel, art.59 alin.1 din Contractul Colectiv de M. U. La N. N. pe anii 2007-
2010 prevede c ă, pe dur ata conced iu lu i de od ihn ă, s al ar iaț ii vor pr imi o
inde mn iz aț ie ce rep rez in tă med ia z iln ic ă a ven itur ilor d in ul time le tre i lun i
anterioare lunii în care este efectuat concediul, mul tipl ic ată cu nu mărul de z ile de
conced iu. I. de conced iu nu po ate f i mai mic ă dec ât s al ar iul de b az ă, sporul de
vech ime ș i inde mn iz aț ia pen tru f uncț ie de conducere, lu ate î mpreun ă,
corespunz ător nu măr ulu i de z ile de conce d iu.
Având în vedere faptul c ă, de l a d ata înre g is tr ăr ii aces tu ia l a M. M., S. S. ș i
F., respec tiv de l a d ata de (...), aces t con tr ac t colec tiv de mu nc ă ș i -a produs
ef ectele ș i c ă aces ta, conf or m ar t.3 al in.1 l it. a),se apl ic ă p en tru to ț i s al ar iaț ii
înc adr aț i l a un ităț ile d in ț ar ă, i ndiferent de forma de capital (de stat sau privat,
ro mân s au s tr ăin/ mix t) , în s itu aț ia în c are mai ex is ta vreun dub iu, neîn te me iat
des igur dup ă mod if ic are a leg isl ativ ă d in anul 2005, cu priv ire l a modul de
s tab il ire a inde mn iz aț ie i de conced iu de o d ihn ă a personalului bugetar, acesta a
f ost înl ătur at pr in pre veder ile con tr ac tu ale conven ite de c ătre p ar tener ii soc ial i.
Potrivit art.56 alin.1 din același contract colectiv de muncă, salariații au dreptul, în fiecare an calendaristic la un concediu de odihnă plătit, de minimum 21 de zile lucrătoare.
Conform art.145 alin.3 din C. muncii, indemnizația de concediu deodihnă trebuia plătită cu 5 zile înainte de plecarea în concediu.
Potrivit art.59 alin.4 din Contractul Colectiv de M. U. la N. N. pe anii
2007-2010, indemnizația de concediu se plătește înainte de plecarea în concediu.
Î n consecință, consider că instanța de rejudecare trebuia să aibă în v edere că L. nr.1., intrată în vigoare abia la data de (...), după ce începuse p entru mulți dintre salariați efectua rea concediului de odihnă, nu putea r etroactiva și afecta, prin diminuare, cuantumul indemnizației de concediu de o dihnă la care era u îndreptățiți aceștia pentru anul res pectiv, ce trebuia s tabilit conform con siderentelor expuse anterior și plătit an ticipa t plecării în concediu.
Din moment ce toate aceste acte normative sau convenționale, dar cu p utere de lege, stabilesc că indemnizația de concediu se plătește întotdeauna î nainte de plecarea efectivă în concediu, ca o măsură de protecție socială a salariatului, chiar și în ipoteza în care i ndemnizația de con cediu s -ar fi plătit s alariaților în fapt, la o dată ulterioar ă, culpa angajatoru lui în acest sens,
pentru nerespectarea drepturilor angajat ului, nu poate să a g raveze și mai mult s ituația creată acest uia, contribuind la d iminuarea indemniz ației cuvenite prin aplicarea unei legi intrate în vigoare ulterior datei la care aceste drepturi b ănești erau datorate/scadente.
Pentru toate aceste considerente, opinez în sensul că se impunea admiterea în parte a recursului formulat de reclamanți, cu casarea în parte a sentinței primei instanțe.
Judecător ,
C. M.
Red./Tehnored.: C.M.;
| ← Decizia civilă nr. 2754/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 859/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
