Decizia civilă nr. 3477/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
Dosar nr. 1513.(...)*
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
D. CIVILĂ NR. 3477/R/2011
Ședința in data de 10 octombrie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. T.
JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: C. M.
GREFIER : A. B.
S-au luat în examinare, în vederea pronunțării, recursurile declarate de către pârâta SC I. SA și de către chemata în garanție A. N. DE A. F. B. împotriva sentinței civile nr. 1. din (...), a T. B. N., pronunțată în dosarul nr.
1513.(...)*, privind și pe reclamanta intimată I. T. L. și chemata în garanție intimată A. N. DE A. F. PRIN M. D. G. A F. P. B.-N., având ca obiect pretenții.
Mersul dezbaterilor a fost consemnat în încheierea de ședință din data de 04 octombrie 2011, când s-a dispus amânarea pronunțării asupra recursurilor pentru data de 07 octombrie 2011, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin sentința civila nr. 1. din (...), a T. B. N., pronunțată în dosarul nr.
1513.(...)*, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta I. T. L., împotriva pârâtei S. I. SA B., ca fiind întemeiată și, în consecință s-a constatat că pârâta a reținut și virat în mod nelegal impozitul, contribuția individuală de asigurări sociale și contribuția de asigurări sociale de sănătate calculate asupra sumei de 5.630 lei, cuvenită reclamantei cu titlu de plăți compensatorii;
Pârât a fost obligată să restituie reclamantei suma de 1658 lei reprezentând reținerile de mai sus.
S-a admis în parte cererea de chemare în garanție introdusă de pârâta S.
I. SA B. împotriva Agenției Naționale de A. F. B. și, în consecință a fost obligată chemata în garanție să restituie pârâtei sumele de 757 lei - impozit pe venit și
310 lei - contribuție la asigurări sociale de sănătate.
S-au respins restul pretențiilor din cererea de chemare în garanție.
Pârâta SC „. SA B. a fost obligată să plătească reclamantei suma de 300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că prin D. de concediere individuală nr.43/27 martie 2009 au încetat raporturile de muncă dintre S. I. SA B. și reclamanta I. T. L. C. se înscrie în cadrul Programului de concediere colectivă nr.638/10 martie 2009, aprobat prin H. C. de A. al pârâtei nr.02/12 februarie 2009 și prin D. D. G. al acesteia nr.61/(...). Actul stipulează la punctul 7 lit b că salariații concediați vor primi compensații sub formă de indemnizații, cuprinse în art.103 pct.5 din contractul colectiv de muncă 2..
Acesta din urmă, depus în copie la fila 21, în clauza indicată, fixează convenția părților că, la desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, salariații să primească o plată compensatorie în sensul prevederilor art. 55 alin.4 lit.j din C. fiscal.
Obligația asumată de angajator s-a îndeplinit în ceea ce o privește pe reclamantă. Secundei i-au revenit 5.630 lei, din care s-a reținut și s-a virat la bugetul consolidat al statului: impozit 16% - 757 lei, contribuția la asigurări sociale 10,5% - 591 lei; contribuția la asigurări sociale de sănătate 5,5% - 310 lei.
Starea de fapt este atestată de adeverința nr.649/(...) și de ordinele de plată depuse la dosar.
Cum s-a menționat mai sus, desprins din chiar înscrisurile exhibate de pârâtă (programul de concediere colectivă și contractul colectiv de muncă), plățile compensatorii s-au acordat reclamantei fundamentat și pe dispozițiile art.55 alin.4 lit.j din C. fiscal. Textul normei din art.55 stabilește în alineatul 1 categoria veniturilor din salarii, în alineatul 2 definește veniturile asimilate salariilor, ambele supuse impozitării, iar în alineatul 4, ca excepție, face referire la sumele care nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile, printre care, la litera j, le prevede pe cele reprezentând plăți compensatorii primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective.
Cauza de față se regăsește cu evidență în ipoteza de excepție a legii și orice aplicare sau interpretare contrară sensului clar și expres dedus din reglementarea legală nu poate fi în mod corect împărtășită.
Contribuția la asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj la nivelul cotei contribuției individuale de asigurări sociale (așadar este datorată), după cum dispune art.21 alineat 6 din L. 1., și nu se constituie în contribuții plătite în contul angajatei, deci în rețineri de la salariat din sumele ce i se cuvin cu titlul mai sus indicat, de plăți compensatorii, conform procedeului greșit adoptat de pârâtă.
Ca și în cazul impozitării, referitor la contribuția la asigurările sociale de sănătate există o dispoziție legală expresă de nedatorare, cuprinsă în art.257 alin.6 din L. 95/2000.
Rezolvarea pe fond a cererii de chemare în garanție nu prezintă caracter inadmisibil. Din examinarea articolului 117 din C. de procedură fiscală nu rezultă că procedura aici instituită are valențele celei înscrise în articolul 109 alineat 2 Cod procedură civilă, iar neexercitarea ei în prealabil să împiedice pe titularul unui drept să se adreseze instanței competente cu o cerere de chemare în judecată, după regula alineatului 1.
În baza articolului 60 alin.1 Cod procedură civilă, partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții, cu o cerere în garanție sau în despăgubire. Prin urmare, cererea de chemare în garanție este privită ca o nouă acțiune care se grefează pe cea principală. Soluția ce se va da celei dintâi depinde de aceea ce se va da în acțiunea principală, adică măsura încuviințării pretenției introductive imprimă limitele maxime în care se poate admite chemarea în garanție.
Orice alte raporturi existente numai între pârâtă și chemata în garanție nu pot fi discutate în acest litigiu. Pentru aceste considerente de ordin procedural, cererea introdusă împotriva terțului va fi analizată numai pentru obligația la care pârâta este îndatorată prin prezenta hotărâre judecătorească, circumscrisă subsidiarului ei.
Din perspectiva soluției date acțiunii introductive, chemarea în garanție se va rezolva prin admiterea obligației de restituire pentru sumele virate de pârâtă cu titlu de impozit (757 lei) și de contribuție la asigurări sociale de sănătate (310 lei). În același timp se va respinge petitul cu obiect restituireacontribuției individuale de asigurări sociale (591 lei) deoarece aceasta este datorată. Particularitatea constând în bugetul din care se suportă nu atrage o soluție diferită.
S-a menționat că raportul juridic supus judecății prin cererea introductivă se supune jurisdicției muncii întrucât procesul are ca obiect soluționarea unui conflict de drepturi cu privire la încetarea contractului individual de muncă al reclamantei, cu observarea art.248 alin.3 și art.281 din C. muncii. Abilitatea aceluiași tribunal de a statua asupra cererii de chemare în garanție derivă din prorogarea legală statornicită în art.17 Cod procedură civilă.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâta SC I. SA și chemata îngaranție A. N. DE A. F. B..
Pârâta SC I. SA a solicitat casarea hotărârii pentru lipsa de competență a secției civile, modificarea sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind nelegală pentru lipsa calității procesuale pasive a angajatorului, prematuritatea inadmisibilitatea acțiunii introductive.
Referitor la chemarea în garanție, solicită obligarea A. la despăgubirea societății cu contribuția reclamantei la pensie, cu contribuțiile proprii ale angajatorului și cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului a arătat că secția civilă a tribunalului nu era competentă să soluționeze cauza, instanța calificând greșit ca litigiul este un conflict de drepturi cu privire la încetarea contractului de muncă, având în vedere disp.art.248 alin.3, art.281 C.muncii. În realitate, fiind vorba de impozitarea sumei primite cu ocazia concedierii, în speță sunt aplicabile prevederile C. fiscal, astfel că se impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre soluționare secției contencios administrativ și fiscal.
Mai arată că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluția de respingere a excepțiilor invocate fiind pronunțată și cu încălcarea/aplicarea greșită a legii.
Societatea (mandatar bugetar) nu are calitate procesuală pasivă.
Poziția exprimată de A. este aceea că mandatarul bugetar a procedat corect la stabilirea și plata impozitelor (contribuțiilor) aferente compensațiilor bănești acordate reclamantei. A. poziție reprezintă o ratificare expresă a operațiunilor de impozitare realizate din perspectiva art.1546 alin.2 C.civ.
Actele juridice de impozitare încheiate de către I. în calitate de mandatar bugetar privitoare la plata contribuțiilor aferente compensației bănești acordate reclamantei produc efecte juridice direct în persoana mandantului A..
În realitate, raportul juridic privind impozitarea compensațiilor bănești s- a realizat direct între contribuabil (reclamanta) și mandantul A. (creditor) așa încât mandantul va suporta în mod direct consecințele juridice ale operațiunii de impozitare, astfel că I. nu are calitate procesuală pasivă.
Pentru restituirea impozitelor și contribuțiilor aferente compensațiilor bănești reținute de angajator și virate la A. reclamantul era obligat să utilizeze, în prealabil, sesizării instanței de judecată procedurile speciale prevăzute de OMF nr.1899/2004 sau L. contenciosului ad-tiv 554/2004, însă reclamanta nu a formulat o cerere de restituire, astfel că acțiunea formulată este prematură.
Instanța de fond a reținut greșit că reclamanta a încasat plăți compensatorii, deoarece aceasta a beneficiat de compensații bănești, cele două noțiuni beneficiind de efecte juridice fiscale diferite.
OUG nr.98/1999, la art.42 alin.1 prevede că „societățile comerciale pot acorda persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul desalarii, compensații bănești individuale, în condițiile și cuantumurile prevăzute în contractele colective de muncă.
Reclamanta a fost concediată de la unitate în baza unei concedieri colective, în baza contractului colectiv de muncă și a programului de concediere colectivă aceasta beneficiind de suma de 5630 lei brut, suma fiind finanțată din fondul de salarii al angajatorului, această fiind definită, o compensație bănească.
Instanța de fond a reținut un tratament fiscal greșit de neimpozitare pentru compensațiile bănești acordate reclamantei cu ocazia concedierii acesteia. Instanța a considerat că sumele acordate reclamantei nu trebuiau impozitate în consens cu dispozițiile art.55 alin.4 lit.j din C.fiscal, deși aceste compensații au fost legal impozitate și tratamentul fiscal aplicabil era cel prevăzut de pct.68 lit.I din HGR nr.4..
Începând cu impozitul pe venit reglementat de OG nr.73/1999, compensațiile bănești individuale acordate salariaților cu ocazia concedierilor colective, finanțate de angajator, trebuie impozitate de angajatori.
Instanța de fond a admis cererea reclamantei pe baza unui text de lege care nu avea incidența legală pentru soluționarea pe fond a pricinii de față, și, deci, a înlăturat de la aplicare, nelegal dispozițiile legale aplicabile pct.68 lit.I din HGR nr.4..
În cazul în care instanța de recurs va considera că aceste compensații nu trebuiau impozitate, solicită obligarea A. la despăgubirea sumelor reprezentând contribuția reclamantei la pensie, contribuțiile angajatorului și cheltuieli de judecată, deoarece A. a beneficiat de plată nedatorată ce trebuie să restituie I., precum și la cheltuielile de judecată acordate reclamantei.
Chemata în garanție A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii iar în subsidiar modificarea sentinței cu respingerea cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată.
În motivarea recursului arată că obiectul acțiunii dedus judecații îl constituie restituirea sumei de bani ce i-a fost reținuta intimatei reclamante, din salariile compensatorii, cu titlu de impozit pe venit, contribuție individuala de asigurări sociale si contribuție de asigurări sociale de sănătate.
Cu toate ca L. nr. 1., in forma inițiala, reglementa ca litigiu de munca si asigurări sociale contestația privitoare la modul de calcul si de depunere a contribuțiilor de asigurări sociale de sănătate, după intrarea in vigoare a L. nr.5. privind C. Fiscal si a HG nr.1574/2003 privind organizarea si funcționarea M.ui F. P. si a Agenției Naționale de A. F., aceste litigii aparțin sferei dreptului fiscal, ce trebuie soluționate de instanța de contencios administrativ.
Având in vedere ca instanța de fond a calificat greșit litigiul dedus judecații, ca aparținând sferei asigurărilor sociale, fiind soluționat de un complet colegial compus din doi judecători si doi asistenți judiciari, in locul unui complet dintr-un singur judecător, consideră ca a fost încălcat principiul specializării, astfel că se impune casarea hotărârii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, primei instanțe, in speța T. B. N., in jurisdicția de contencios administrativ si fiscal .
Având în vedere ca A., este organ de specialitate al autorităților publice centrale, acest aspect evidențiază competenta materială a secției de contencios- administrativ și fiscal, in conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (1) din L. nr.
554/2004 privind contenciosul administrativ.
Prin admiterea acțiunii, instanța a respins, în mod nelegal, excepția inadmisibilității cererii de chemare in garanție formulata de A. N. de A. F., deși, in dispozitivul hotărârii, nu a precizat nimic despre aceasta.
Chemata in garanție - A. - a invocat, prin întâmpinarea formulate, excepția inadmisibilității cererii de chemare in garanție pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, susținând ca exista, in ceea ce privește instituția, o reglementare legala derogatorie de la dreptul comun care stabilește îndeplinirea unei proceduri speciale in materia restituirii sumelor de la buget, materializata in prevederile art.117 Cod proc.fiscala si in dispozițiile pct.2 din Anexa 1 la O. nr.1899/2004 pentru aprobarea procedurii de restituire si de rambursare a sumelor de la buget, coroborate cu prevederile art.33 din O.G. nr.92/2003, cu atât mai mult cu cat despăgubirile de care face vorbire norma procedural civila citata, sunt denumite in norma speciala restituiri.
Chemata in garanție, prin excepția invocata, a avut in vedere faptul ca, aceasta cerere de restituire trebuia făcuta cu respectarea prevederilor legale speciale, având situațiile stabilite de art.117 lit.a-h din O.G.nr.92/2003, raportat tocmai la obiectul restituirii.
Referitor la sumele reprezentând impozite si contribuții reținute de către societate de la angajați, învederează instanței de recurs ca cererea este inadmisibila, in condițiile in care legislația speciala prevede ca obligația restituirii acestor sume subzista numai in baza legii, or, in speța, temeiul restituirii îl reprezintă Programul de concediere colectiva.
Prin admiterea parțiala a cererii de chemare in garanție, considera ca, in mod greșit, instanța de fond a considerat ca A. este obligata sa restituie paratei se I. SA o suma de lei care reprezintă impozit pe venit si contribuții la asigurările sociale nedatorate.
Instanța de fond a reținut, in mod eronat, ca "P. art.55 alin.4 lit.j din L. nr.5. privind C. fiscal (in forma de la data emiterii deciziei de concediere individuala si efectuării plaților compensatorii către reclamant), nu sunt incluse in veniturile salariale si nu sunt impozabile sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de munca au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective.
In prezenta cauza, prevederile legale sus menționate nu au aplicabilitate, deoarece prin programul de concediere colectiva nr.1571/(...). elaborat de către
I. SA. s-a stabilit ca indemnizațiile acordate cu titlu de plăți compensatorii se vor calcula raportându-se la salariul tarifar si nu la salariul mediu net pe unitate așa cum este prevăzut în art.55 alin.4 lit.i din L. nr.5. privind C. fiscal.
Instanța de judecata a refuzat aplicarea unei legi in vigoare, in speța, a dispozițiilor art.55 alin.2 lit.k) din C. fiscal coroborate cu dispozițiile punctului
68, lit 1) din Normele Metodologice de aplicare a L. nr. 5. privind C. fiscal, aprobate prin H. nr. 4., cu modificările si completările ulterioare, care prevăd ca sumele acordate cu titlu de compensații bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă, sunt considerate venituri asimilate salariilor si, in consecința, sunt supuse impozitării.
Invederează că în speța fiind vorba de compensații bănești achitate in virtutea punctului 68 lit.1 din Normele de aplicare ale C. fiscal, aprobate prin
HG. 4., fiind considerate venituri asimilate salariilor si ca atare fiind impozitate.
Prin programul de concediere colectiva nr.1571/(...).elaborat de către SC I. SA. s-a stabilit ca indemnizațiile acordate cu titlu de compensații bănești se vor calcula raportându-se la salariul tarifar.
A. SC I. S.A a acordat compensații bănești individuale către personalul disponibilizat din fonduri proprii. in conformitate cu prevederile Contractuluicolectiv de munca aceste plăți fiind considerate venituri asimilate salariilor si in consecința fiind supuse impozitării.
Având in vedere dispozițiile legale invocate este evident faptul ca nu se justifica restituirea sumelor solicitate cu titlu de impozit pe salariu, intrucat s- a procedat corect la calcularea. reținerea si virarea impozitului pe veniturile asimilate salariilor, in speța, impozitarea compensațiilor bănești individuale fiind in concordanta cu dispozițiile legale menționate mai sus.
In ceea ce privește contribuția de asigurări sociale de sănătate, contribuția lunara a persoanei asigurate se stabilește sub forma unei cote de
5,5%, care se aplica asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit. A., angajatorii la care asigurații își desfășoară activitatea au obligația sa calculeze si sa vireze aceasta contribuție asupra fondului de salarii, datorata pentru asigurarea sănătății personalului din unitatea respectiva, astfel cum este prevăzut la art.2S8 alin. (1) din L. nr.95/2006 privind reforma in domeniul sănătății.
Prin urmare, obligația calculării contribuției individuale de asigurări sociale de sănătate rezida din faptul ca, compensațiile bănești sunt drepturi primite de personalul disponibilizat, potrivit contractului colectiv de munca, datorită fostei calități de salariat a acestora.
Referitor la contribuția plătita de angajator pentru concedii si indemnizații, considera ca angajatorul datorează aceasta contribuție, deoarece, in virtutea dispozițiilor punctului 68, lit e) din Normele Metodologice de aplicare a legii nr 5. privind C. fiscal, aprobate prin H. nr 4., cu modificările si completările ulterioare, plățile compensatorii sunt venituri de natura salariala si compun fondul de salarii la care se raportează prezenta contribuție.
Din interpretarea dispozițiilor punctului 68, lit (l) din Normele
Metodologice de aplicare a legii nr 5. privind C. fiscal, aprobate prin H. nr
4412004, cu modificările si completările ulterioare, menționat la capitolul privind stabilirea impozitului pe venit, se poate observa fara echivoc ca plățile compensatorii sunt veniturile asimilate salariilor, si ca atare, angajatorului îi revine obligația de a retine si achita cota de contribuție privind concediile si indemnizațiile.
A., in conformitate cu dispozițiile art.4 alin.2 din O.U.G. nr.158/2005 privind concediile si indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate, începând cu data de (...), cota de contribuție pentru concedii si indemnizații este de
0,85% si se aplica la fondul de salarii sau după caz, asupra veniturilor supuse impozitului pe venit.
Referitor la despăgubirea SC I. SA cu suma de 1528 lei, arată că în situația în care disponibilizările au fost făcute urmare acordului de voință dintre angajator și angajat, exprimat prin contractul colectiv de muncă, este obligatorie calcularea și virarea contribuțiilor de asigurări sociale și a contribuțiilor de asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale, asupra sumelor plătite potrivit dispozițiilor legale în cazul încetării raportului de muncă, plățile compensatorii reprezentând drepturi plătite potrivit dispozițiilor legale ci fiind acordate în baza contractului colectiv de muncă.
Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate, Curtea, deliberând, reține următoarele:
Excepția lipsei calității procesule pasive a pârâtei nu este fondată, pentru că reclamantul a acționat în calitate de fost salariat a pârâtei angajator, a invocat expres prevederile art. 281-283 C. muncii ce reglementează scopul jurisdicției muncii, părțile conflictului de muncă și termenul pentru formularea cererilor în materie dintre salariați și angajatori, fără a opta pentru chemarea în judecată a A. ca pârâtă, în baza principiului disponibilității procesuale,reclamantul fiind cel care stabilește cadrul procesual cu privire la părți, obiect și cauză a acțiunii.
O atare opțiune a reclamantului pentru chemarea în judecată a fostului angajator în baza jurisdicției muncii (art. 281-283 C. muncii) pentru restituirea unor sume reținute în opinia sa în mod nelegal, determină calificarea litigiului dedus judecății ca un conflict de muncă, neavând caracter fiscal, ceea ce justifică sub acest aspect competența secției civile de a se pronunța în materia conflictelor de muncă.
Excepția prematurității acțiunii, invocată de pârâtă,este întemeiată:
Reclamantul a chemat în judecată fostul angajator solicitând obligareaacestuia să restituie suma reținută cu titlu de impozite și contribuții la asigurări sociale, apreciind că pârâta a reținut și virat nelegal și aceste sume la bugetul de stat în lipsa unui titlu de creanță, aceste argumente invocate de reclamantă neavând natura juridică a unui capăt de cerere distinct, ci reprezentând motive pentru care s-ar impune în opinia reclamantei restituirea sumelor reținute de angajator cu titlu de impozite și taxe contribuții din plățile compensatorii acordate cu ocazia concedierii colective.
P. art.117 Cod procedură fiscală și Ordinului MFP nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, persoanele interesate pentru restituirea unor sume de bani reținute cu titlu de impozite și contribuții la buget, trebuie să formuleze o cerere adresată organului fiscal competent, în cauză unitatea A. de la domiciliul contribuabilului, iar acest organ urmează a admite or respinge cererea prin act administrativ fiscal, în funcție de prevederile legale incidente. În cazul respingerii cererii de restituire prin act administrativ fiscal ce se comunică celui ce a făcut cererea, acesta poate să introducă contestație la tribunal la secția de contencios administrativ și fiscal, ocazie cu care în acel cadru procesual, instanța competentă pentru aplicarea legislației fiscale, sesizată legal, în contradictoriu cu organul fiscal, urmează să analizeze dacă în mod corect și legal s-a realizat reținerea și virarea sumei de bani cu titlu de impozit și contribuții de asigurări sociale de către angajator din plățile compensatorii acordate salariatului cu ocazia concedierii colective. De asemenea, în situația în care cererea de restituire formulată nu este soluționată, cel interesat este îndreptățit să acționeze organul administrativ pentru refuzul de rezolvare a cererii, în condițiile legii contenciosului administrativ.
Or, reclamantul nu a urmat aceste prevederi legale ce instituie o procedurăspecifică de restituire, astfel încât dreptul subiectiv dedus judecății nu este încă actual, iar acțiunea civilă formulată de către fostul salariat împotriva angajatorului este prematur formulată, deoarece reclamantul are posibilitatea de a se adresa pe cale administrativă organului fiscal competent să-i solicite restituirea sumei de bani solicitate prin acțiune. În condițiile în care reclamantul va urma procedura administrativă specială reglementată de normele procesual fiscale evocate și în acel cadru se va constata că pârâta a reținut nelegal suma solicitată ori că nu le-a virat la bugetul de stat, va puteaformula o altă acțiune în acest sens împotriva pârâtei dacă suma respectivă nu i-a fost restituită, în condițiile în care s-a stabilit că acestea au fost nelegal reținute, nefiind aplicabil principiul autorității de lucru judecat întrucât acțiunea civilă nu a fost analizată în acest cadru procesual pe fond de către această instanță.
Așadar, reținând că reclamantul pentru a obține restituirea unor sume de bani reținute cu titlu de impozite și contribuții trebuie să apeleze în principal la procedura legală specială instituită în acest sens prin normele procesual fiscale, iar aceasta nu a făcut acest lucru, dreptul dedus judecățiiîmpotriva pârâtei nu este încă actual, motiv pentru care va fi admisă excepția prematurității acțiunii și în consecință, va fi respinsă acțiunea ca prematur formulată.
O atare soluție de respingere a acțiunii determină în mod automat respingerea cererii de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva A. , conform art. 61-63 C.pr.civ., a cărei recurs va fi admis ca efect al soluției date recursului principal, având în vedere caracterul accesoriu al cererii de chemare în garanție, fără a mai fi necesară examinarea criticilor asemănătoare formulate de chematul în garanție.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de A. va admite recursurile în baza art. 312 alin. 3 raportat la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., va modifica sentința în sensul celor ce urmează.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L. DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâta SC I. SA, respectiv de chematul în garanție A. împotriva sentinței civile numărul 1. din (...) a T. B. N. pronunțată în dosarul numărul 1513.(...), pe care modifică în tot în sensul că respinge ca prematură acțiunea formulată de reclamanta I. T. L. în contradictoriu cu SC I. SA.
Respinge cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC I. SA împotriva A.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din (...).
PREȘEDINTE JUDECĂTORI I . T. D. C. G. C. M.
Cu opinie separată G REFIER A. B.
Red.DCG Dact.SzM/3ex.
Motivarea opiniei separate a judecătorului C. M.
Consider, în primul rând, ca fiind fondate motivele de recurs invocate de c ătre A. N. DE A. F. și S. „. S. B., privind greșita calificare a prezentului litigiu c a fiind conflict de muncă și soluționarea eronată a acestuia de către prima i nstanță în cadrul jurisdicției muncii.
A., se constată, în primul rând, că acțiunea formulată de reclamanta I. T.
L., la data de (...), întemeiată în drept de către aceasta atât pe dispozițiile C.
muncii, cât și pe dispozițiile C. fiscal, a figurat inițial pe rolul S. civile a T. B.-N.
Atât reclamanta, prin notele de ședință din data de (...), cât și pârâta S. „.
S. B., prin întâmpinarea formulată, își exprimă poziția față de natura litigiului
și competența de soluționare a acestuia.
A., reclamanta susține că, deși a invocat dispoziții de drept fiscal, voința sa a fost să se judece în cadrul unui conflict de muncă cu angajatorul, care nu i-a plătit integral drepturile bănești cuvenite în temeiul raporturilor de muncă ce au existat între părți până la data de (...).
Pârâta S. „. S. B., prin întâmpinarea din data de (...), invocă faptul că în cauză competența de soluționare revine S. comerciale și de contencios administrativ a T. B.-N., litigiul având o natură fiscală.
La data de (...), instanța constată că litigiul are o natură fiscală și transpune cauza S. de contencios administrativ.
La data de (...), la aproape un an de la data introducerii acțiunii, T. B. -N.,deliberând asupra excepției de necompetență materială a S. comerciale și de c ontencios administrativ, trimite cauza la Secția civilă, com plet specializat în l itigii de muncă, cu toate că reprezentantul reclamantei apreciază că se impune s esizarea Curții de A. C. cu soluționarea conflictului negativ de competență.
Abia la termenul de judecată din data de (...) se pronunță în cauză sentința civilă nr.1./2011, prin care este admisă acțiunea reclamantei, se
constată că pârâta a reț inut și virat în mod nelegal imp ozitul, contribuția i ndividuală de asigurări sociale și contribuția de asigurări sociale de sănătate
și în consecință, obligă pârâta să restituie reclamantei suma de 1658 lei . Primainstanță a admis și cererea de chemare în garanție introdusă de S. „. S. B.,
obligând chemata în garanție A. N. de A. F. să restituie pârâtei sumele de 757
lei cu titlu de impozit pe venit și suma de 310 lei cu titlu de contribuție la a sigurări sociale de sănătate.
Prin recursurile formulate, nu numai a ngajatorul, ci și A. N. DE A. F., organ de specialitate în materie fiscală la nivel național, susțin că prezentul l itigiu reprezintă o pricină de contencios fiscal, fiind astfel soluționat în mod g reșit de către prima instanță într -o jurisdicție de dreptul muncii.
Obiectul acțiunii dedus judecății îl constituie restituirea sumei de bani ce i-a fost reținută reclamantei din salariile compensatorii primite la data concedierii, cu titlu de impozit pe venit și contribuții sociale.
A., consider că, în primul rând, în mod greșit prima instanță nu a investit în timp util instanța ierarhic superioară cu pronunțarea unui regulator de competență în cauză, deși aspectele privind competența instanței se impun a fi soluționate în mod prioritar și cu deosebită celeritate, interesul părților fiind ca instanța competentă să ajungă cât mai repede la analiza pe fond a pretențiilor deduse judecății.
Este adevărat că se impunea în acest sens o consacrare legislativă expresă a posibilității investirii instanței ierarhic superioare cu pronunțarea unui regulator de competență în situațiile menționate anterior, aceasta fiind absolut necesară pentru a nu aduce atingere dreptului părților la un proces echitabil.
În lipsa unor asemenea prevederi procedurale, în numeroase litigii, astfel cum s-a întâmplat și în speță, se ajunge ca problema competenței să fie tranșată abia în recurs, după parcurgerea unui grad de jurisdicție pe fondul cauzei.
Având în vedere faptul că există reglementat un cadru procesual special privind situația în care două sau mai multe „instanțe"; s-au declarat necompetente de a judeca aceeași pricină, cel al conflictelor de competență, care prevede o procedură necontencioasă și urgentă, această cale este desigurde preferat căii de atac a recursului împotriva unei încheieri prin care s-a întrerupt cursul judecății.
De altfel, întrucât în primul rând instanța este cea obligată să-și verifice competența, ajungându-se la conflict de competență nu numai în urma susținerilor părților, ci tocmai potrivit convingerii a două „instanțe"; că sunt necompetente a judeca pricina, este normal ca acest incident procedural să fie soluționat întotdeauna printr-o procedură special și clar reglementată între acestea, fără a fi necesară în acest stadiu intervenția părților, care, deși au un interes în stabilirea competenței, nu trebuie să fie obligate să promoveze o cale de atac și în situațiile în care „conflictele"; instanțelor ar putea fi soluționate pe cale necontencioasă.
Luând în considerare că de fapt competența materială nu trebuie să fie raportată doar la instanța de judecată, ci la jurisdicția în sfera căreia cade litigiul, atât doctrina, cât și jurisprudența au invocat în mod repetat această lacună legislativă.
Trebuie subliniat în acest sens că nici L. privind unele măsuri pentru accelerarea judecăților nu a oferit o soluție procedurală dorită acestei probleme.
Pe de altă parte, consider că, având în vedere faptul că art.158
Cod.proc.civilă face referire la „. de judecată"; în sens de complet investit cu soluționarea cauzei, art.20 din același cod poate fi aplicat și în situația în care conflictul de competența există între două completuri de judecată specializate din cadrul aceleiași instanțe, investirea instanței ierarhic superioară cu pronunțarea unui regulator de competență, chiar în condițiile prevederilor legale în vigoare, fiind de preferat situației în care părțile să fie puse în situația de a aștepta timp de un an de zile soluționarea divergențelor instanțelor cu privire la competență.
În al doilea rând, apreciez că, nu există nici un argument juridic care să atragă în cauză competența instanțelor de dreptul muncii în această cauză, care presupune în mod necesar, conform intenției reclamantei exprimate prin acțiune, stabilirea dacă sumele de bani reclamate prin acțiune erau sau nu datorate bugetului de stat, presupunând în acest sens aplicarea legislației materiale și procedurale fiscale.
În acest sens, poziția reclamantei, care consideră că acțiunea sa este una supusă jurisdicției muncii, deși invocă dispoziții fiscale, nu poate fi hotărâtoare în calificarea prezentului litigiu și în stabilirea jurisdicției competente, deci și a compunerii completului de judecată ce ar avea căderea să soluționeze această pricină, având în vedere faptul că instanța de judecată este cea care califică în drept acțiunea formulată și care, în raport cu aceasta, este obligată să-și verifice competența.
Prezentul litigiu este unul fiscal, pentru următoarele considerente:
P. art.1 alin.1 din C. fiscal, acest cod stabilește cadrul legal pentru impozitele și taxele prevăzute la art. 2, care constituie venituri la bugetul de stat și bugetele locale, precizează contribuabilii care trebuie să plătească aceste impozite și taxe, precum și modul de calcul și de plată al acestora.
Conform alin.3 din același cod, în materie fiscală, dispozițiile codului prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispozițiile C. fiscal.
Art.7 alin.1 pct. 2 definește ca fiind activitate dependentă, orice activitate desfășurată de o persoană fizică într-o relație de angajare, veniturile obținute în cadrul acestei activități dependente fiind supuse impozitării și plății contribuțiilor sociale potrivit prevederilor legislației fiscale.
Art.1 din C. de procedură fiscală prevede că acesta reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de C. fiscal.
Prin administrarea impozitelor și taxelor se înțelege ansamblul activităților desfășurate de organele fiscale în legătură cu: a) înregistrarea fiscală; b) declararea, stabilirea, verificarea și colectarea impozitelor și taxelor; c) soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale.
Art.22 din același Cod definește ca fiind obl ig aț ii f isc ale , obligațiile de a
calcula și înregistra în evidențele contabile și fiscale impozitele, taxele,
con tr ibuț iile ș i al te s u me d ator ate buge tu lu i gener al consol id ate ș i de a pl ăti l a t er menele leg ale ace s te imp oz ite, taxe, co n tr ibuț ii.
P. disp.art.24 din Cod, plătitor al obligației fiscale este debitorul sau persoana care, în numele debitorului, conform legii, are obligația de a plăti sau de a reține și de a plăti, după caz, impozite, taxe, contribuții, amenzi și alte venituri bugetare.
Începând cu data de (...), A. N. de A. F., conform H. nr.1574/2003
colectează veniturile datorate bugetul ui de stat cu titlu de impozite și c ontribuții sociale.
Apreciez astfel că, după intrarea în vigoare a L. nr.5. și a
H.nr.1574/2003 privind organizarea și funcționarea M.ui F. P. și a Agenției Naționale de A. F., litigiile privind impozitele, contribuțiile sociale și alte venituri bugetare aparțin sferei dreptului fiscal și trebuie soluționate de către instanțele de contencios administrativ-fiscal.
Plata salariului și reținerea impozitului și a contribuțiilor sociale obligatorii din salariu sunt două operațiuni distincte care coincid în timp, dar în timp ce plata retribuției și a altor drepturi bănești ce își au izvorul în contractul de muncă, are loc în temeiul unui raport juridic direct între unitate și persoana încadrată în muncă, reținerea impozitului este o operațiune pe care unitatea o efectuează în calitate de mandatară a S.
Așadar, obligația angajatorului, impusă imperativ de lege, de a calcula și reține lunar impozitul și contribuțiile sociale obligatorii din salariul lucrătorului nu se execută în cadrul unui raport juridic de muncă, ci a unui raport juridic de drept fiscal.
Acesta este de altfel și motivul pentru care angajatorul este îndreptățit prin legea fiscală să facă aceste rețineri și este chiar obligat să rețină și să plătească impozite și contribuții, în temeiul disp.art.40 alin.2 lit.f ) din C. muncii republicat, fiind vorba despre o reținere din salariu p revăzută de lege, în sensul prevederilor art.169 alin.1 din C. muncii.
De altfel, potrivit art.10 din L. nr.554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.
De altfel, și prima instanță, deși a constatat în final că este competentă să soluționeze această acțiune în temeiul disp.art.248 alin.3 și 281 C. muncii, reținând că am fi în prezența unui litigiu în legătură cu încetarea contractuluiindividual de muncă al reclamantei, nu a obligat angajatorul la plata unor despăgubiri pentru fapte ilicite săvârșite la data concedierii salariatei, ci a judecat în contencios fiscal, constatând că pârâta a reținut și virat în mod nelegal impozitul, contribuția individuală de asigurări sociale și contribuția de asigurări sociale de sănătate și, mai mult, a obligat A. N. de A. F. să restituie angajatorului contribuțiile și impozitele în privința cărora a constatat că au fost virate la bugetul de stat în mod nelegal.
Pentru toate aceste considerente, apreciez că prezentul litigiu este de competența instanței de contencios fiscal.
Cum litigiul dedus judecății a fost greșit calificat ca aparținând sferei conflictelor de muncă, fiind soluționat de un complet colegial compus dintr-un judecător și doi asistenți judiciari, în locul unui complet dintr-un singur judecător, și cu încălcarea principiului specializării, consider că se impunea admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre competentă soluționare la T. B.-N., în jurisdicție de contencios administrativ-fiscal.
Mai consider că , și în situația în care s -ar trece peste această problemă a c ompetenței invocată atât la judecarea fondului cauzei, cât și prin motivele de r ecurs, și s -ar rețin e că suntem în prez ența unui conflict d e muncă, singura calificare ce s-ar putea da acestei acțiuni ar fi cea a une i acțiuni în daune f ormulată de către s alariat împotriva angajatorului, întemeiată pe disp.art.269
din C. muncii, în care răspunderea unității poate fi angajată în condițiile î ntrunirii elementelor răspunderii civile contractuale.
Î n cadrul acestei acțiuni se verifică doar dacă aceste elemente ale r ăspunderii, respectiv fapta ilici tă a angajatorului, p rejudiciul, precum și r aportul de cauzali tate dintre faptă ș i prejudiciu sunt î ntrunite la data i ntroducerii acțiunii, culpa fiind prezum ată în condițiile în c are acesta nu și -a î ndeplinit obligațiile legale sau convenționale.
În situația în care nu se probează în cauză săvârșirea unei fapte ilicite de către angajator, ce ar fi în speță calcularea și reținerea nelegală a unor sume reprezentând impozit și contribuții sociale din salariul lucrătorilor, soluția instanțelor de judecată a fost întotdeauna cea de respingere a acțiunii ca nefondată, constatându-se că nu poate fi antrenată în cauză răspunderea patrimonială a angajatorului.
Mai mult, în cauză a figurat ca parte, atrasă de către angajator în proces
și A. Naționale de A. F., autoritate centrală competentă în domeniul fiscal și care și-a exprimat în cauză poziția în sensul că pârâta a calculat și a reținut în mod corect impozitul și contribuțiile sociale din compensațiile plătite reclamantului, clarificând astfel că recurenta-pârâtă nu a săvârșit în cauză o faptă ilicită care să cauzeze salariatului un prejudiciu.
Până la proba contrară, angajatorul, potrivit disp.art.40 alin.2 lit.f ) și art.169 alin.1 din C. muncii republicat, a efectuat o reținere din salariu (dacă apreciem că și salariile compensatorii trebuie asimilate acestei noțiuni), prevăzută de lege, nedovedindu-se în speță încălcări ale prevederilor legale sau convenționale.
Prin urmare, consider că, în situația în care s-ar reține că prezentul litigiu este unul de dreptul muncii, având în vedere faptul că legiuitorul nu a prevăzut nicio condiție extrinsecă pentru exercițiul dreptului la acțiune în răspundere patrimonială de către salariat împotriva angajatorului, chiar și în cazul în care s-ar constata că doar organele fiscale puteau stabili caracterul ilicit al faptelor angajatorului, precum și prejudiciul cert, real și actual al salariatului, pe calea unei proceduri administrativ-fiscale, nefiind suficientă poziția A. exprimată în cauză, acțiunea reclamantului nu putea fi respinsă prematur introdusă, ci ca fiind nefondată.
C. M.
Judecător,
Red./Tehnored.: C.M.;
2 ex.-(...)
| ← Decizia civilă nr. 1397/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 5397/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
