Decizia civilă nr. 595/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
DOSAR NR. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 595/R/2011
Ședința publică din data de 15 februarie 2011
PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: C. M. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții C. O., P. I. L., V. A., I. M., M. V., C. I., M. I., A. E. și intervenienții PALFI ZSOLT, NUNA M., KUN KINGA împotriva sentinței civile nr. 2990 din (...) a T. C. pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe pârâta S. OMV P. SA, având ca obiect litigiu de muncă - drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta intimatei - avocat P. A.-E. din cadrul Baroului C., lipsind reclamanții.
Procedura de citare este realizată.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că la data de 10 februarie 2011 pârâta intimată a formulat întâmpinare, la aceeași dată și reclamanții depunând la dosar note de ședință.
Reprezentanta intimatei declară că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nefiind formulate cereri prealabile sau de altă natură, Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată, declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului formulat.
Reprezentanta pârâtei intimate solicită respingerea recursului ca nefondat, susținând concluziile expuse în cuprinsul întâmpinării, fără cheltuieli de judecată. Cu privire la reclamantul M. I. arată că acesta nu a declarat recurs.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin acțiunea înregistrată sub nr. (...) pe rolul T. C., reclamanții C. O., P. I. L., V. A., C. I., I. M., M. V., M. I., A. E. au solicitat obligarea pârâtei S. OMV P. S. la plata cotei părți din profitul realizat de societate pe anii 2005 și 2006.
Au formulat cereri de intervenție în interes propriu, cu același petit, intervenienții PALFI ZSOLT, NUNA M. și KUN KINGA.
Prin sentința civilă nr. 2990 din 23 septembrie 2010, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de pârâta S. P. S. B.
A fost respinsă acțiunea formulată precum și cererile de intervenție în interes propriu.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că în conformitate cu copiei carnetelor de muncă, reclamanții și intervenienții au fost salariații pârâtei în funcțiile de pompagiu, electrician de întreținere și reparații, sudor autogen, sef stație, lucrător comercial, laborant petrolist și vânzător.
Potrivit dispozițiilor art. 139 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate încheiat pe anii 2005-2007, salariații aveau dreptul la o cotă de participare la profitul anual al societății, modalitatea concretă de acordare precum si condițiile de diferențiere urmând a fi stabilite prin negociere cu F. P.
Așa cum rezultă din dispozițiile art. 41 alin.1 lit.a si art. 42 alin.2 lit.a din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2005-2006, respectiv 2007-2010 „. parte din profit ce se repartizează salariaților este de până la 10% în cazul societăților comerciale si de până la 5% în cazul regiilor autonome";.
Chiar din acțiunea formulată de către reclamanți rezultă că nu există nici un document care să ateste vreo negociere referitoare la cota de participare la profitul ce li s-ar fi cuvenit, situație în care acțiunea acestuia nu poate fi primită.
Aprecierea asupra cotei de participare la profit cuvenit fiecărui angajat este atributul exclusiv al angajatorului rezultată în urma unor negocieri cu organizația sindicală reprezentativă.
Din probele administrate în cauză a rezultat că între părți nu a existat pe parcursul executării contractului individual de muncă vreun acord cu privire la modul de distribuire a cotei de participare la profit între salariații care participau la încheierea contractului. Părțile nu au negociat asupra acestei cote, de participare pentru anii 2005,2006 si 2007, contractele colective de muncă încheiate pentru acești ani prevedeau doar posibilitatea societății pârâte de a o acorda si acordarea acestuia urma să se facă într-un cuantum de până la 10% în situația în care activitatea era profitabilă.
Tribunalul a reținut de asemenea că atât timp cât în contractele individuale de muncă ale reclamanților nu s-a prevăzut un cuantum anual al cotei de participare la profit și nu s-a făcut dovada unor înțelegeri ulterioare intre părți sub acest aspect nu se poate retine că neachitarea acestora le-ar fi adus prejudicii salariale.
Trebuie de avut de asemenea în vedere faptul că aceasta, cota de participare la profit, nu făcea parte din salariu, fapt care rezultă din înscrierile in carnetele de muncă ale reclamanților, posibilitatea acordării acestora fiind stipulate distinct de către prevederile art. 139 din Contractul colectiv de muncă încheiat pe anul 2005, 2006 si 2007. Interes în speța de față prezintă convenția părților în ceea ce privește natura acestei cote de participare și care nu a fost în sensul că aceste venituri ar fi parte a drepturilor salariale, neprezentând relevanță dispozițiile art. 165 și art. 166 din C. Muncii.
Nu s-a putut reține de asemenea, că prin neplata acestor sume solicitate s-ar fi modificat unilateral contractul individual de muncă întrucât părțile nu au negociat și constituit în anexe la contractul individual de muncă un acord asupra cotei de participare la profit fiecărui salariat la încheierea exercițiului financiar aferent perioadei anilor 2005-2007.
Față de cele ce preced, instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții și intervenienții C. O., P. I. L., V. A., I. M., M. V., A. E., PALFI ZSOLT, NUNA M., KUN KINGA, solicitând modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii, cu obligarea intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată la fond și în recurs.
În motivarea recursului, s-a făcut trimitere la dispozițiile art. 139 din
Contractul Colectiv de M. încheiat pe anul 2005 și menținut fără nici omodificare și în contractele pe anii 2006 și 2007, cu sublinierea că obligația derivă din reglementarea cuprinsă în art. 41 (2) lit. a și art.42 (2) lit. a din CCM Unic la nivel național pe anii 2005-2006 și respectiv 2007-2010. Sunt invocate prevederile cuprinse în art. 41 alin. 3 pentru anii 2006 respectiv art. 42 alin. 3 pentru anii 2007-2010. Potrivit art. 139 din CCM la nivel de unitate din anii
2005-2007 (articole care fac parte din capitolul salarizare) părțile NU au hotărât diminuarea sau anularea participării la profit, deși erau liberi să o facă, încât rezulta că acest drept de natură salarială a fost recunoscut salariaților.
Din cele trei variante prevăzute de CCM la nivel național - diferențiere, diminuarea cotei sau anularea participării la profit - părțile s-au oprit în mod limitativ numai la cea a diferențierii, precizând că doar această chestiune punctuală, împreună cu modalitatea concretă de acordare, vor fi stabilite prin negocieri separate, deci prin act adițional.
Existența dreptului la cota parte din profit este garantată de art. 30 din L. 130/1996 raportate la art. 41 alin 5 din Constituție. Aceste prevederi fiind incluse în CCM constituie o obligație imperativă iar neîndeplinirea unei asemenea obligații expres asumate, atrage răspunderea juridică, inclusiv patrimonială, a societății pârâte. P. invocă și instanța a reținut că în speța nu s-au purtat negocieri pentru stabilirea cuantumului acestui drept. Aceste susțineri sunt răsturnate de actul adițional la CCM /. înregistrat sub nr.
15928/(...) prin care se prevede la art. 139 „. de participare a salariaților P. la profitul anual este de 10%". În aceste condiții intimata pârâtă își invocă propria pasivitate pentru a se exonera de răspunderea legală. Principiul forței obligatorii a contractelor este aplicabil în aceasta materie, conform art. 7 alin 2 din L. 130/1996, art. 295 alin 1 din C muncii, raportate la art. 961 alin 1 C civil.
În al treilea rând, art. 139 din CCM /. nu poate fi interpretat greșit, considerându-se că dreptul salarial ar fi supus unei condiții pur potestative din partea pârâtei, prohibită de art. 295 alin 1 din C. muncii, raportat la art. 1010 din C civil, fiind astfel caducă și inopozabilă salariaților. Nu este un drept eventual sau o simplă vocație ci un drept determinat și numit, a cărui existență și întindere nu poate depinde de un element aleatoriu - voința pârâtei.
În al patrulea rând, prevederile CCM la nivel de unitate art. 9 și art. 145interzic orice limitări ale drepturilor salariale și obligă la interpretarea clauzelor contractuale în favoarea salariaților, reguli imperative statuate de art. 38 din C muncii.
În concluzie, dreptul de participare la profit nu poate fi negat salariaților, acestora li se cuvine aplicarea cotei de 10% din profit, cotă prevăzută de art. 41 alin 2 din CCM la nivel național, prioritar aplicabil conform art. 8 alin 2 din L.
130/1996.
În drept, a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., art. 9, 139, 145 din CCM/., art. 41(2) lit.a și art.42(2) lit.a din CCM unic la nivel național, art. 7 alin 2 din L. 130/1996, art. 30 și art. 295 alin 1 din C. muncii, art. 961 alin 1
C. civil, art. 1010 din C. civil, art. 41 alin 5 din Constituție, art. 274 C.pr.civ..
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 10 februarie 2011 pârâta S. OMV P . S. a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, pârâta invocă prevederile art. 304 pct.9 C.pr.civ.
Raportându-se la prevederile art. 41 alin. 2 lit. a) și alin. 3 din CCM
2005-2006, precum și la dispozițiile art. 139 din CCM la nivel de unitate pe anii 2005 și 2006, constată că această participare a salariaților la profit este condiționată de stabilirea prin negocieri la nivel de unitate a condițiilor de diferențiere, a modalității de acordare, a perioadei pentru care s-ar putea acorda cota profit.
Reclamanții recunosc că între pârâtă și reprezentanții sindicali nu au existat nici un fel de astfel de negocieri. Ori, art. 3 alin. 6 din L. nr. 130/1996 privind contractele colective de muncă, prevede că în situația în care negocierile nu sunt demarate de patronat, acestea au loc „la cererea organizației sindicale sau a reprezentanților salariaților, după caz, în termen de
15 zile de la formularea cererii";. Interesul major în eficientizarea prevederilor art. 139 din CCM la nivel de unitate pe anii 2005- 2006 îl aveau salariații.
Nu poate fi luată în considerare aplicabilitatea Actul adițional nr.
15928/(...) la CCM la nivel de unitate având în vedere că la nivelul pârâtei se încheie CCM anual, prevederile unui act adițional din 1998 nemaifiind aplicabile în anii 2005-2006.
Este adevărat că executarea CCM este obligatorie pentru părți, însă această obligativitate produce efecte în limitele și cu respectarea condițiilor contractuale. Instanța de judecată nu s-ar putea substitui ambelor părți în ceea ce privește aceste negocieri, pentru a stabili în mod unilateral dreptul reclamanților la cota profit, procentul de acordare și condițiile de diferențiere.
Prin urmare, art. 139 din CCM la nivel de unitate pe anul 2006 a fost încheiat sub condiție suspensivă, dreptul pretins de reclamanți fiind condiționat de îndeplinirea a 4 condiții suspensive și subsecvente: a) existența negocierilor între F. și pârâtă pentru a stabili cuantumul exact al acestui drept și condițiile de diferențiere sau diminuare - condiție prevăzuta de CCM la nivel național și reluată în CCM la nivel de unitate; b) existența unui acord între F. și pârâtă încheiat ca urmare a negocierilor; c) aprobarea Adunării Generale a Acționarilor pârâtei, acest organ fiind singurul organ abilitat de lege să decidă asupra distribuirii profitului , conform art. 1535 din L. nr. 31/1990 coroborat cu art. 111 din L. nr. 31/1990. d) existența profitului distribuibil/repartizabil, după deducerea din profitul brut a tuturor cheltuielile utile și a cotei destinate fondului de rezervă.
În plus subliniază că legiuitorul prin însăși reglementarea inițială a acestui drept (L. nr.31/1990, ulterior modificării prin L. nr.161/2003) a dorit să prevadă o opțiune a angajatorului (exprimată prin voința acționarilor în Actul Constitutiv/AGA) de a recompensa salariații/o parte din salariați prin distribuirea unei cote de profit către aceștia (evident în condițiile existenței profitului într-un anumit an) și, în nici un moment, nu a dorit să instituie o obligație în acest sens: în acest sens sunt dispozițiile art. 178.
Această intenție a legiuitorului transpare și din prevederile Contractul colectiv de muncă unic la nivel național care prevede opțiunile angajatorului:
(i) de a acorda salariaților o cotă de până la 10% din profit
(ii) de a diminua procentul menționat mai sus și chiar
(iii) de a anula acest drept.
În caz contrar s-ar ajunge la o încălcare a dreptului de proprietate privată, profitul net fiind cuvenit exclusiv acționarilor, iar asupra destinației acestuia neputându-se dispune decât prin hotărâre AGA dată în condițiile respectării legislației privind dreptul acționarilor. L. nr. 31/1990 cere ca adunarea generală a acționarilor să hotărască asupra modului de repartizare a profitului net (art. 194 alin. 1 lit. a).
Atributul exclusiv al AGA de a decide asupra oportunității acordării acestui drept salariaților derivă inclusiv din caracterul preponderent comercial al acestuia; acest drept este specific economiei de piață având ca scop final creșterea profitului. Prin motivarea salariaților a căror activitate are un efect direct asupra producerii de profit (însuși Contractul colectiv de muncă la nivel național permite stabilirea „unor condiții de diferențiere";) se obținecointeresarea acestora la obținerea de profit și în final creșterea acestuia
(creștere care profită de fapt acționarilor).
Instanța de fond, prin considerentele sentinței atacate, a respins în mod corect aceste aspecte, interpretând și aplicând corect prevederile legale în materie, precum și prevederile CCM la nivel de unitate pe anii 2005-2006.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și aapărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Recursul este neîntemeiat și urmează a fi respins ca atare.
Curtea reține că analiza are ca punct de pornire interpretarea dispozițiilor art. 41 alin. 2 lit. a din Contractul Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2005-2006 și art.42 alin.2 lit. a din Contractul Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2007-2010, având conținut identic, conform cărora „alte venituri sunt … cota-parte de profit ce se repartizează salariaților care este de până la 10% în cazul societăților comerciale";.
De asemenea, potrivit alin.3 din aceleași dispoziții legale, „condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondul de stimulare din profit sau la fondul de premiere, precum și perioada pentru care se acordă cota de profit salariaților care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate";.
Or, potrivit art. 139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate pe anul 2005, 2006 și 2007, „. de participare a salariaților P. S. la profitul anual, modalitatea concretă de acordare, precum și condițiile de diferențiere vor fi stabilite prin negociere cu F. P..
Prin urmare, rezultă că acest venit pretins de salariat are caracterul unei facilități, a cărei acordare se stabilește în urma negocierilor ce constituie o condiție suspensivă, conform art. 1017 cod civil și de a căror realizare depinde însăși nașterea dreptului sau transformarea unei posibilități într-un drept pur și simplu, neafectat de modalități.
Curtea consideră că nu poate fi vorba în speță de o condiție pur potestativă din partea celui care se obligă, prohibită de dispozițiile art. 1010
Cod civil, având în vedere definiția pe care doctrina o dă unei atari condiții: acea condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința debitorului. În mod evident, în cazul dreptului ce face obiectul prezentului litigiu, nu se poate vorbi despre atârnarea nașterii dreptului de singură voința și placul debitorului, având în vedere că nașterea dreptului depinde în egală măsură de inițiativa pe care în egală măsură ar fi putut să o ia salariații prin sindicatul lor.
Se invocă de către reclamanții și intervenienții recurenți faptul că prin neacordarea acestei cote de participare la profit de către angajator, cu justificarea inexistenței negocierilor care să concretizeze detaliile de acordare, practic se invocă propria culpă a angajatorului. Curtea nu poate reține ca întemeiat acest motiv de recurs, dat fiind că art. 3 din L. nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă stabilește la alin. 5 faptul că inițiativa aparține patronului, iar la alin. 6 că în cazul în care patronul nu angajează negocierea, aceasta are lor la cererea organizației sindicale sau a reprezentanților salariaților, după caz, în termen de 15 zile de la formularea cererii.
Culpa este deci comună, atât a patronului, cât și a salariaților, în primul rând raportat la modul în care, prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, s-a ignorat rolul acestei negocieri (soldate cu încheierea contractului colectiv de muncă), acela de a concretiza, printre altele, drepturile pe care contractul colectiv de muncă la nivel național le prevede într-o formă prea generală pentru a se putea vorbi despre un drept concret, format, născut.
Astfel, așa cum se observă, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate preia formularea din contractul colectiv de muncă la nivel național, încondițiile în care ar fi trebuit să stabilească (așa cum stipulează art. 41 alin. 3 din Contractul Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2005-2006 și art.42 alin.3 din Contractul Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2007-2010) condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondul de stimulare din profit sau la fondul de premiere, precum și perioada pentru care se acordă cota de profit salariaților (Hic Rhodus, hic salta!). Prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, se trimite la o altă negociere cu F. P., prin care să se detalieze aceste condiții de acordare.
Caracterul deficitar a redactării contractului la nivel de unitate este în egală măsură imputabil părților ce îl semnează.
În al doilea rând, chiar pornind de la modul de prevedere a dreptului în cuprinsul acestui contract, se constată, necontestată, pasivitatea angajaților, care nu au apelat la instrumentul furnizat de prevederile art. 3 alin. 6 din L. nr. 130/1996 citate mai sus, astfel încât nu se poate sancționa angajatorul pentru culpa egală cu a reclamanților/intervenienților, de a nu iniția negocieri în vederea concretizării dreptului la cota de participare la profit. R. în egală măsură își invocă propria culpă, situație în care nu se poate aplica sancțiunea solicitată indirect de aceștia, de a se considera efectuate negocierile de care textul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate condiționează practic nașterea dreptului.
Chiar dacă acest text nu indică modul condițional la adresa dreptului în sine (dreptul de a participa la profit), ci doar la adresa cotei în care se va face această participare, a condițiilor de diferențiere și a modalității de acordare, dat fiind caracterul esențial al stabilirii acestor detalii, fără de care punerea în aplicare a dreptului este practic imposibilă, chiar dreptul devine unul condițional. Prin urmare, sunt ineficiente în speță dispozițiile art. 30 din L. nr.
130/1996 ce reiterează în materia contractelor colective de muncă principiul forței obligatorii a contractului, ca și cele ale art. 41 alin. 5 din Constituție, cu același conținut, întrucât obligativitatea este restrânsă la drepturile născute în baza contractului, neputând fi atașată unor drepturi care nu s-au născut. Cât privește dreptul de a cere o nouă negociere pentru stabilirea detaliilor necesare nașterii dreptului la cota de profit, acesta a existat în favoarea salariaților reprezentați de sindicat, dar nu a fost solicitat pe durata existenței contractelor și nu face obiectul prezentului litigiu o astfel de cerere.
Nu se poate substitui voinței părților contractante nici instanța, nici reclamanții/intervenienții prin fixarea aleatorie a unei anume cote de participare la profit și fără a se distinge între diferitele categorii de salariați (în funcție de vechime, profesie, competențe profesionale sau alte criterii pe care, de asemenea, părțile trebuia să le negocieze).
Prin instituirea tuturor normelor de protecție față de angajați în cuprinsul C.ui muncii și al celorlalte acte normative ce reglementează derularea acestor raporturi juridice, s-au furnizat pârghiile prin care angajații se pot proteja de abuzul de putere din partea angajatorului, astfel încât în speță, Curtea nu poate constata o încălcare a drepturilor angajatului prin abuzul angajatorului de poziția sa dominantă, raportat la considerentele ce preced.
Nu se verifică în speță nici încălcarea dispozițiilor art. 165 C. muncii, ce instituie inadmisibilitatea renunțării la drepturile salariale, având în vedere că, așa cum s-a arătat în cele de mai sus, practic nu se poate vorbi despre un drept născut, nefiind îndeplinită condiția prevăzută în textul incident pentru nașterea dreptului. Oricât de largă ar fi interpretarea pe care am agrea-o în ce privește sintagma „drepturi salariale";, în opinia Curții, aceasta nu poate include situațiile similare celei de față, în care dreptul este afectat de o condiție suspensivă. Totodată, în opinia Curții, nu se poate considera incompatibilă cuprevederile art. 165 C. muncii reglementarea unor drepturi bănești condiționale în favoarea salariaților, fiind chiar anumite drepturi salariale cărora caracterul condițional le este de esență (e.g., premiile de merit).
Sensul interdicției aduse de art. 165 C. muncii este de a nu se permite renunțarea la drepturile salariale a căror existență este neîndoielnică, pentru a nu da loc abuzurilor din partea angajatorului, care prevalându-se de poziția sa dominantă economic, să impună, prin anumite constrângeri obscure, renunțarea la drept din partea angajatului vulnerabil.
Nici motivul de recurs prin care se invocă principiul de interpretare în favoarea salariaților a prevederilor ambigui, dedus din interpretarea sensului pe care legiuitorul l-a atașat dispozițiilor art. 38 C. muncii (privitor la interdicția renunțării la drepturile recunoscute salariatului) și ale art. 287 C. muncii (prin care se răstoarnă sarcina probei, aceasta revenind angajatorului) nu poate fi reținut, întrucât după cum rezultă din dispozițiile de drept comun în materia interpretării (răsturnate, ca sens în care se impune favorizarea, în materia dreptului muncii), anume, art. 983 Cod civil, pentru a se face interpretarea unor clauze în favoarea uneia sau alteia din părți, trebuie să existe îndoială. Or, în opinia Curții, în speță nu există nici o îndoială cât privește calitatea de drept condițional nenăscut datorită neîndeplinirii evenimentului condiție a celui dedus judecății.
Nici argumentul referitor la aplicarea prioritară a prevederilor art. 41 alin. 2 din CCM la nivel național nu poate fi reținut, față de împrejurarea că nici acest contract colectiv de muncă nu prevede un drept pur și simplu al salariaților de participare la cota de profit, ci doar un drept condițional, fiind valabile în continuare considerentele similare referitoare la prevederile identice ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.
De asemenea, nu se va putea aplica actul adițional prin care la nivelul anului 1998 s-a stabilit cota de participare a salariaților P. la profitul anual la procentul de 10 %, fiind vorba, în mod evident, de un act adițional la contractul colectiv de muncă aferent acelui an, cu care actul adițional a făcut corp comun, încetându-și aplicabilitatea, conform dispozițiilor art. 33 alin. 1 lit. a) din L. nr. 130/1996, la împlinirea termenului.
Față de aceste considerente, Curtea apreciază recursul nefondat, fără a mai fi nevoie a se analiza celelalte motive de recurs invocate, anume, cele privitoare la existența sau nu a aprobării adunării generale a acționarilor pârâtei; existența profitului distribuibil/repartizabil; natura dreptului solicitat de drept salarial sau alt venit ce nu are legătură cu salariul.
Pentru considerentele expuse anterior, care, în aprecierea Curții, răspund tuturor motivelor de recurs în mod sintetic, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții C. O., P. I. L., V. A., I. M., M. V., A. E. și intervenienții PALFI ZSOLT, NUNA M., KUN KINGA împotriva sentinței civile nr. 2990 din 23 septembrie 2010 a T. C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică din 15 februarie 2011.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, I. T. D. C. G. C. M.
GREFIER, N. N.
Red.I.T./S.M.
2 ex./(...) Jud.fond.E.B. și I.P.
| ← Decizia civilă nr. 4183/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 437/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
