Decizia civilă nr. 665/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 665/R/2011
Ședința publică din data de 22 februarie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: D. C. G. JUDECĂTORI: C. M. JUDECĂTOR: I. T. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta recurentă S. G. S. C. N. împotriva sentinței civile nr. 1957 din 31 mai 2010 a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe reclamanta intimată I. F. L., având ca obiect litigiu de muncă - obligație de a face.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reclamanta intimată personal și reprezentantul recurentei, domnul M. M., asociat unic al societății.
Procedura de citare este realizată.
S-a făcut referatul cauzei, după care reclamanta intimată depune la dosarul cauzei întâmpinare și rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Turda de neîncepere a urmăririi penale împotriva sa, dovada comunicării unei sentințe și citația emisă în dosarul penal.
Nefiind formulate alte cereri, instanța declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul societății recurente solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris, cu consecința respingerii acțiunii formulate de reclamantă. În esență arată că nu are nici o legătură cu intimata, nu o cunoaște, a văzut-o o singură dată, nu a lucrat în societate însă după spusele șefei de tură și a celorlalte vânzătoare lucra câteva ore în urma unei înțelegeri cu acestea, probabil pentru a învăța meserie, însă a fost surprinsă furând.
Reclamanta intimată solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea hotărârii date de instanța de fond ca fiind legală și temeinică. Este adevărat cu nu a luat legătura cu patronul societății însă doamna M. E. a fost cea cu care a luat legătura și aceasta s-a comportat ca și administrator al firmei. A lucrat 8 ore pe zi, de luni până duminica, timp de o lună și jumătate, iar pentru a fi angajată și-a depus actele la firmă.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A P rin sentința civilă nr. 1957 din 31 mai 2010 a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr. (...), a fost admisă acțiunea formulată și precizată de către reclamanta I. F. L. în contradictoriu cu pârâta S. G. S. T. și în consecință s-a constatat că între părți a existat un raport de muncă începând cu data de (...).
A fost obligată pârâta să încheie cu reclamanta un contract individual de muncă începând cu data de (...).
A fost obligat pârâta să plătească reclamantei drepturi salariale restante aferente perioadei (...) și până la încheierea în formă scrisă a contractului individual de muncă și să-i restituie acesteia suma de 180 lei.
A fost obligată pârâta să plătească pentru reclamantă sumele către bugetul asigurărilor sociale de stat aferente perioadei (...) la zi.
A fost obligată pârâta să plătească suma de 300 lei reprezentând cheltuielile de judecată, reprezentând onorariul avocatului din oficiu.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că din declarațiile de martor luate în cauză a reieșit faptul că reclamanta a lucrat la magazinul din stația de autobuz de pe str. C. V. f.n., programul de lucru fiind de 8 ore inclusiv sâmbătă și duminică. Deși colegele reclamantei arată că aceasta lucra doar maxim 4 ore pe zi, fiind în perioada de probă, celelalte două martore, respectiv B. A. M. și R. I., cliente ale magazinului, susțin că reclamanta lucra 8 ore pe zi, inclusiv sâmbăta și duminica.
Referitor la obligația angajatorului, instanța reține că potrivit prevederilor art. 16 din Codul muncii, acesta are obligația de a încheia contractul individual de muncă în formă scrisă anterior începerii raporturilor de muncă, angajatorul având obligația legală de a nu primi la locul de muncă angajați fără contract individual de muncă. Având în vedere aceste aspecte legale, instanța a reținut că angajatorul nu și-a respectat obligația de a încheia contractul individual de muncă al reclamantei anterior începerii lucrului.
În cazul în care contractul individual de muncă nu a fost încheiat în formă scrisă, se prezumă că a fost încheiat pe o durată nedeterminată, părțile putând face dovada prestațiilor contractuale și a prestațiilor efectuate prin orice mijloace de probă. Cum din declarațiile martorilor reiese cu certitudine existența raportului de muncă, instanța reține că contractul individual de muncă a fost încheiat pe o durată nedeterminată.
Referitor la salariul reclamantei instanța a reținut că potrivit prevederilor art. 161 alin. (1) din Codul muncii, salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz, iar plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit.
Angajatorul nu a depus la dosar statele de plată din care să rezulte cu exactitate sumele încasate de reclamantă cu titlu de drepturi salariale, orele suplimentare și venitul pentru care s-a plătit către bugetul de stat sumele aferente reclamantei.
Cu privire la petitul privind contribuțiile către bugetul asigurărilor sociale de stat, instanța a reținut că potrivit prevederilor art. 5 din Legea nr. 19 din 17 martie 2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurărisociale, în sistemul public sunt asigurate obligatoriu, prin efectul legii, persoanele care desfășoară activități pe bază de contract individual de muncă. La art. 6 se precizează că persoanele juridice sau fizice la care își desfășoară activitatea asigurații prevăzuți la art. 5 alin. (1) pct. I, II și VI, denumite în continuare angajatori, precum și instituțiile care efectuează plata drepturilor de șomaj pentru șomerii prevăzuți la art. 5 alin. (1) pct. III sunt obligate să depună în fiecare luna, la termenul stabilit de C., declarația privind evidența nominală a asiguraților și a obligațiilor de plată către bugetul asigurărilor sociale de stat. D. se depune la casa teritorială de pensii, în raza căreia se află sediul angajatorului.
Instanța a reținut că potrivit art. 31 din Legea nr. 19 din 17 martie 2000, neplata contribuției de asigurări sociale la termenele prevăzute la art. 29 generează plata unor majorări calculate pentru fiecare zi de întârziere, până la data achitării sumei datorate inclusiv, iar în cazul lichidării administrative sau al falimentului angajatorului, sumele datorate de acesta bugetului asigurărilor sociale de stat vor fi recuperate conform procedurii prevăzute de lege, angajații neputând fi prejudiciați datorită neplății contribuției.
Referitor la suma de 180 lei reținută de pârâtă, instanța a constatat că acesta a fost reținută abuziv și ilegal. În conformitate cu prevederile art. 270, teza 1 din Codul muncii care stipulează că „salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor";, procedura recuperării prejudiciului produs angajatorului este diferită de procedura specială reglementată de vechiul cod al muncii, respectiv prin emiterea unei decizii de imputare.
Prevederile art. 164 teza 1, din Codul muncii, care stipulează că „nici o reținere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor și condițiilor prevăzute de lege";, sunt completate cu cele ale tezei 2 care explicitează:
„reținerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă și exigibilă și a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă";.
Se poate observa renunțarea la actul administrativ de dreptul muncii, când stabilirea și recuperarea prejudiciului se efectua în mod unilateral de către angajator, în noua reglementare titlul executoriu este doar hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă, apoi fiind aplicabilă procedura prevăzută de art. 273 tezele 1 și 2 și de art.275 din Codul muncii.
Având în vedere prevederile art. 78 alin. 1 din Codul muncii și faptul că i s-a interzis reclamantei accesul în punctul de lucru și prestarea muncii, fără ca raportul de muncă să înceteze în formele prevăzute de lege, respectiv fără emiterea unei decizii de desfacere a contractului individual de muncă, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei o despăgubire bănească egală cu salariul lunar pentru perioada (...) și până la încheierea în formă scrisă a contractului individual de muncă, acestea fiind considerate ca drepturi salariale restante.
Deoarece reclamanta a prestat muncă suplimentară, reclamanta este în drept să fie plătită pentru aceasta în temeiul art. 120 alin. 2 din Codul muncii, cu salariul aferent la care se adaugă un procent de 75% din salariul de bază.
În temeiul art. 274 C. proc. civ instanța a obligat-o pe pârâtă, fiind în culpă procesuală, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 300 lei, reprezentând onorariu avocațial din oficiu în favoarea reclamantei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S. G. S. C. N., solicitând modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii formulate și precizate, iar în subsidiar să se admită doar în parte acțiunea, în sensul de a obliga pârâta să plătească acesteia salariul restant doar pentru luna august
2009, corespunzător unui program de 4 ore/zi și salariului minim brut pe economia națională și contribuția la asigurările sociale raportat doar la această perioadă.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a arătat că la fond s-a reținut o stare de fapt nereală, prin interpretarea greșită a probelor și a articolului 16 alin. 1 din Codul muncii.
În mod greșit a reținut instanța de fond faptul că între părți s-a încheiat un contract de muncă, în fapt neexistând consimțământul părților, voința lor exprimată în mod valabil, neechivoc și în deplină cunoștință de cauză.
În speță, din înscrisurile aflate la dosar, respectiv C. constatator nr.6914/0 (...), eliberat de ORC C. și anexa nr. 1 (date privind unitatea) rezultă că singurul reprezentant legal al pârâtei care putea să încheie un contract individual de muncă cu reclamanta era numitul M. M., în calitate de asociat unic, administrator și conducător de unitate.
Din declarațiile martorilor audiați nu rezultă că între reclamantă și reprezentantul legal al pârâtei s-a realizat un acord de voință în vederea încheierii unui contract de muncă.
Din răspunsurile la interogatoriu, conținutul acțiunii introductive și declarațiile martorilor, rezultă că reclamanta s-a adresat în vederea încheierii unui contract de muncă unei vânzătoare de la magazinul alimentar, persoana care nu avea competența legală de a încheia contracte de muncă.
Instanța de fond nu a motivat de ce nu a luat în considerare declarațiile martorelor audiate la propunerea pârâtei, care au arătat că reclamanta a lucrat doar 3-4 ore/zi. Martorele propuse de reclamantă erau cliente ale magazinului și veneau ocazional să facă cumpărături.
Instanța de fond a reținut în mod greșit faptul că pârâta i-a interzis reclamantei accesul în punctul de lucru și prestarea muncii, începând cu data de (...). Declarațiile martorelor J. B. M. și C. P. A. au infirmat această reținere.
Tot greșit a reținut faptul că pârâta a reținut abuziv și ilegal suma de 180 lei de la reclamantă, din acțiunea introductivă și depozițiile martorelor rezultând că în data de (...), reclamanta a fost surprinsă de către angajații magazinului furând din gestiunea unității suma de 180 lei.
Pârâta mai arată că instanța de fond a aplicat greșit prevederile art.16 alin.1, art.39 alin.1 lit.a și art.78 alin.1 din Codul muncii.
Cu privire la aplicarea greșită a art.78 alin. 1 din Codul muncii, arată că obligația de a plăti o despăgubire bănească egală cu salariul lunar se poate stabili doar în ipoteza în care pârâta ar fi concediat-o pe reclamantă în mod netemeinic și nelegal, iar instanța ar fi dispus anularea concedierii. În speță, nu exista o asemenea ipoteză.
Raportat la dispozițiile art.39 alin.1 lit.a din Codul muncii pârâta a fost obligată să plătească salariul reclamantei pentru o perioadă în care aceasta nu a prestat muncă în favoarea pârâtei, respectiv în perioada (...) și până la încheierea în formă scrisă a contractului individual de muncă, ori conform articolului de lege invocat, salariatul are dreptul la salariu doar pentru munca depusă.
Începând cu data de (...) și până în prezent așa-zisul contract de munca încheiat de părți trebuia considerat suspendat.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, reclamanta I. F. L. a solicitatrespingerea recursului ca nefondat.
În motivare, reclamanta a arătat că starea de fapt reținută de instanța de fond este conformă cu realitatea.
Motivele recursului sunt contradictorii, fie reclamanta nu a fost angajată și deci nu trebuia să fie plătită, fie a fost angajată și deci a avut acces la gestiunea unității.
Adevărul este că a fost angajată și i s-a refuzat plata diferenței de salariu pentru jumătatea de lună lucrată după luna iulie, pe de o parte, iar pe de altă parte, a muncit mult peste programul convenit.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Recursul este nefondat și urmează a fi respins ca atare.
1. Cu privire la invocata încălcare a dispozițiilor art. 16 alin. 1 Codul muncii, se reține că practic, recurenta consideră că prin inexistența unei probe cu privire la acordul reprezentantului legal al societății, ar deveni inaplicabil acest text de lege. Se invocă, astfel, că primirea la muncă a fost făcută de o persoană fără împuternicire în acest sens și fără știrea reprezentantului legal al societății.
Or, prin chiar recursul formulat, se ratifică practic mandatul aparent de care a uzat persoana cu care reclamanta intimată arată că a intrat în contact, anume, doamna M. G., arătându-se că în mod nereal a reținut prima instanță că pârâta i-ar fi interzis reclamantei accesul la punctul de lucru și prestarea muncii, prin aceasta afirmându-se practic, per a contrario, că în fapt, reclamanta a fost primită la muncă. În plus, se pledează în recurs pentru luarea în considerare a probei testimoniale cu martorele propuse de pârâta recurentă, care atestă prestarea unei activități zilnice de 3-4 ore, deci din nou se ratifică mandatul în baza căruia a fost primită la muncă reclamanta.
Această persoană, M. G., în mod evident, acționând ca un angajator, prin deciziile pe care le-a luat și prin modul în care a acționat în raporturile cu reclamanta, primind-o la muncă, remunerând-o, controlând activitatea acesteia inclusiv sub aspectul existenței unor sustrageri din casa de bani, prin controlul genții reclamantei, a putut lăsa impresia reclamantei că acționează în calitate de reprezentantă a societății, deci în baza unui mandat de reprezentare.
Intervine, prin urmare, ideea unui mandat aparent, față de împrejurarea că, așa cum s-a dovedit prin depunerea certificatului constatator emis de O. R. C. (fila 31 dosar fond), în realitate, singura persoană împuternicită, în calitate de administrator, a încheia contracte individuale de muncă, era domnul M. M..
Or, așa cum în mod constant s-a considerat în literatura de specialitate, mandatul aparent produce efecte ca și cum mandatarul aparent ar fi avut puteri de reprezentare.
Dacă în speță nu este cazul unui mandat aparent de felul celui propus ca exemplu în literatură, acela rezultat în urma revocării mandatului, neadusă la cunoștința terților, există în schimb întrunite condițiile esențiale ale mandatului aparent, definit prin credința scuzabilă și legitimă a terților că mandatarul aparent are puteri de reprezentare.
Or, în speță, martorele propuse chiar de societatea pârâtă, vânzătoare și ele în cadrul magazinului societății, au atestat că au lucrat împreună cu reclamanta cam o lună de zile, că patronul (administratorul) a fost la magazin o singură dată în perioada cât a lucrat reclamanta. Prin urmare, dată fiind atitudinea tuturor angajaților societății, care acceptau că persoana cu care reclamanta a intrat în contact reprezenta societatea și care au privit ca pe o muncă desfășurată în favoarea societății și sub autoritatea ei munca reclamantei, apare ca legitimă și scuzabilă atitudinea mentală a reclamantei, care a considerat că a încheiat acordul asupra muncii cu reprezentantul societății.
Practic, chiar administratorul a fost în magazin, deci a constatat derularea unei activități profesionale de către reclamantă în magazinul de a cărui coordonare răspundea, prin urmare, doar invocându-și propria turpitudine poate susține că nu a existat un mandat, sau cel puțin o gestiune de afaceri ratificată de el tacit, din partea persoanei care în ochii angajaților deținea chiar ea un mandat de reprezentare, anume, doamna M. G. Or, nemo propriam turpitudinem allegans (nimeni nu își poate invoca propria turpitudine).
În concluzie, faptul că acordul de voință din partea societății nu a fost exprimat chiar de reprezentantul legal al acesteia nu are semnificația lipsei acestui acord, el existând exprimat de mandatarul aparent și fiind în plus ratificat de către reprezentantul legal al societății.
Se mai remarcă, în același registru, faptul că împotriva reclamantei, societatea, prin reprezentantul său legal, a formulat o sesizare penală sub aspectul săvârșirii infracțiunii de gestiune frauduloasă, pentru fapta de a fi sustras o sumă de bani din gestiune, în perioada în care desfășura activități specifice de vânzare în magazin, fără forme legale (fila 21 dosar recurs). Chestiunea are aceeași relevanță, anume, de recunoaștere a prestării muncii în favoarea societății de către reprezentantul acesteia, care astfel ratifică mandatul exercitat de numita M. G.
2. Cu privire la programul de lucru pe care l-a desfășurat reclamanta, se susține în recurs că acesta ar fi corespuns unei jumătăți de normă, conform depozițiilor martorelor propuse de pârâtă.
Se constată însă că aceste depoziții sunt în contradicție cu atestările martorei reclamantei R. I., care afirmă un program de 8 ore, astfel încât în aprecierea probelor, prima instanță în mod corect a statuat în sensul credibilității superioare acordate depoziției martorei care nu se afla în raporturi de subordonare față de societatea pârâtă, fiind firesc să existe din partea martorilor angajați în cadrul societății pârâte o anumită părtinire față de angajator, dat fiind raportul de subordonare în care se află față de acesta și importanța pe care locul de muncă o are, mai cu seamă într-o localitate relativ mică și în condițiile crizei economice care a determinat o restrângere a pieței muncii.
În plus, conform dispozițiilor art. 102 alin. 2 Codul muncii, în situația în care într-un contract individual de muncă cu timp parțial nu sunt precizare elementele prevăzute la alin. 1 (durata muncii, repartizarea programului de lucru, condițiile în care se poate modifica programul de lucru, interdicția de a efectua ore suplimentare, cu anumite excepții), contractul se consideră a fi încheiat pe normă întreagă. Or, în mod evident, într-un contract încheiat verbal, fără constituirea unui înscris constatator, nu se poate considera că s-arfi precizat elementele menționate mai sus, în lipsa unor probe decisive sub acest aspect.
3. Raportat la motivul de recurs privitor la soluția pronunțată cu privire la reținerea sumei de 180 lei de către angajator, se subliniază că depozițiile martorelor ar fi în sensul sustragerii sumei de către reclamantă.
Or, în lipsa unui petit formulat sub acest aspect de către societatea pârâtă, printr-o cerere reconvențională, la fond, în mod legal a procedat prima instanță prin constatarea neurmării căii legale pentru a proceda la o reținere a vreunei sume aflate în posesia reclamantei.
Practic, în speță, reținerea nu s-a făcut din salariu, ci din suma avută în poșetă de reclamantă, reținându-se practic o sumă aflată în proprietatea reclamantei, fără a se urma vreo procedură legală pentru constatarea eventualei pagube a societății și repararea ei, ceea ce nu se poate accepta într- un stat de drept.
4. Cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 78 alin. 1 Codul muncii, deși este corectă susținerea că aceste prevederi vizează situația repunerii părților în situația anterioară concedierii nelegale, ca urmare a anulării concedierii, nu se poate contesta că rațiunea este aceeași în cauza de față.
Practic, se invocă prin cererea de recurs culpa reclamantei, care solicită plata drepturilor salariale pentru o perioadă în care din proprie inițiativă nu s- ar mai fi prezentat la locul de muncă (după ce tot prin recurs, cu incosecvență, se invocă neîncheierea unui astfel de contract cu reclamanta).
Or, și în acest punct se verifică contradictorialitatea probelor testimoniale, una din martorele propuse de societate arătând că după câte știe, patronul societății nu i-a interzis reclamantei să vină la lucru (fila 42 dosar fond), în timp ce una din martorele propuse de reclamantă atestă că aceasta a fost dată afară (fila 4 dosar fond).
Pentru considerentele arătate mai sus, urmează a se da prioritate depoziției martorei reclamantei, raportat la care nu există date că ar avea motive să fie subiectivă. În plus, teza acesteia este credibilă prin raportare la împrejurările de fapt necontestate, anume, că reclamantei i s-a reținut suma de
180 lei considerată de societate ca sustrasă din gestiunea ei, sumă găsită cu ocazia controlului efectuat asupra poșetei reclamantei, fiind greu de admis că ulterior unei măsuri atât de drastice, reclamanta a mai fost primită la muncă.
Ca urmare, solicitarea de a nu se dispune plata drepturilor salariale pentru perioada dintre data de (...) și până la încheierea în formă scrisă a contractului individual de muncă nu poate fi admisă, fiind formulată tot prin invocarea propriei culpe, în sensul că se invocă neprezentarea la muncă a reclamantei, în condițiile în care chiar societatea este cea care a determinat această situație. În fapt, nerecunoscându-se încheierea contractului individual de muncă de către pârâtă, s-a procedat la o „. faptică, în același fel în care s-a procedat la angajare, situație în care apare pe deplin legală aplicarea prevederilor art. 78 alin. 1 Codul muncii, chiar în condițiile în care nu există un act de concediere scris care să poată fi contestat. Prin dispunerea plății drepturilor salariale pentru această perioadă, se anulează practic efectele acestei „concedieri"; faptice, nelegale.
Aceleași sunt considerentele pentru care nu se poate reține nici încălcarea prevederilor art. 39 alin. 1 lit. a) Codul muncii.
În drept, se reține incidența prevederilor art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 și art. 304 ind. 1 C.proc.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S. G. S. C. N. împotriva sentinței civile nr. 1957 din 31 mai 2010 a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr. (...) pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică din 22 februarie 2011.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
D. C. G. C. M. I. T.
GREFIER, N. N.
Red.I.T./S.M.
2 ex./(...)
Jud.fond. M.F.B. și F.S.B.
| ← Decizia civilă nr. 2990/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 4617/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
