Decizia civilă nr. 837/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 837/R/2011
Ședința publică din data de 3 martie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: C. M. JUDECĂTOR: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de pârâta S. E. S. F. împotriva sentinței civile nr. 1896 din (...) a T. C., pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe reclamanta intimată B. C. I., având ca obiect litigiu de muncă - contestație împotriva deciziei de concediere.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților prezente s-au consemnat în încheierea ședinței publice din data de 1 martie 2011, când s-a amânat pronunțarea, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
Pentru termenul de pronunțare părțile au formulat și depus la dosar concluzii scrise.
C U R T E A,
Asupra recursului civil de față.
Prin acțiunea înregistrată sub nr.2758 din (...) pe rolul T. C., reclamanta
B.-C. I. a chemat în judecată pe pârâta S. E. S. solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța în cauză, să dispună anularea deciziei de desfacere a contractului individual de muncă nr. 4., obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate, reactualizate și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat precum și a cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a fost angajata societății pârâte până la data de (...), când, prin decizia nr. 49/(...), i s-a desfăcut contractul individual de muncă, în temeiul art. 61 lit. a din C. muncii.
Această măsură este una abuzivă întrucât nu se face vinovată de nicio faptă care să constituie abatere disciplinară.
Reclamanta a mai arătat că a fost convocată pentru a da explicații referitoare la unele lipsuri în gestiune, motiv pentru care a formulat apărări doar în acest sens.
În nota explicativă reclamanta a arătat că la preluarea gestiunii inventarierea produselor a fost una deficitară, precum și faptul că au existat și alte persoane care, fără a avea calitatea de gestionari, aveau acces în depozit și se purtau ca adevărați gestionari în cadrul societății, manipulând produse care se găseau în depozitul societății, cu acordul organelor de conducere.
De asemenea, cu toate că au fost trei gestionari, pârâta a înțeles să îi sancționeze cu desfacerea contractului de muncă doar pe doi dintre ei. Această sancțiune a fost aplicată datorită faptului că cei doi gestionari nu și-aurecunoscut cupla și nu și-au însușit lipsa în gestiune, aspect care denotă o purtare abuzivă a angajatorului.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar înscrisuri și a solicitat probele cu interogatoriu și audierea martorilor: D. M. și H. E., probe încuviințate de către prima instanță și administrate în cauză.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, arătând că reclamanta a fost angajata societății în calitate de gestionar, îndeplinind atribuțiile specifice ale acestui post în conformitate cu fișa postului.
În ceea ce privește critica reclamantei referitoare la faptul că prin notificarea din data de (...) a fost convocată pentru a da informații cu privire la lipsa în gestiune, pârâta a considerat că aceasta nu poate fi reținută, deoarece în cadrul notificării se specifică în mod neechivoc faptul că această convocare este făcută în temeiul art. 267 al. 2 din C. muncii.
S-a mai susținut că nu se poate reține nici faptul că inventarierea de la data preluării gestiunii, respectiv (...), a fost una defectuoasă în condițiile în care reclamanta nu a făcut obiecțiuni față de procesu-verbal al comisiei de inventariere, ci chiar a recunoscut realitatea inventarului, și-a asumat responsabilitatea și a preluat gestiunea depozitului.
Reclamanta nu a efectuat nici o informare, reclamație ori notificare către departamentele ierarhic superioare ori cele cu care avea obligația de colaborare pe parcursul efectuării operațiunilor de gestiune prin care să fi reclamat faptul că terțe persoane aveau acces în depozit și se comportau ca niște gestionari, cu toate că nu aveau această calitate.
Pârâta a mai arătat că, celui de-al treilea gestionar nu i s-a fi desfăcut contractul individual de muncă, întrucât și-a recunoscut culpa în exercitarea atribuțiilor de serviciu, însă această împrejurare nu este de natură a demonstra netemeinicia deciziei de concediere, ci dimpotrivă, este de natură a proba temeinicia acesteia.
Pârâta a depus la dosar documentația ce a stat la baza emiterii deciziei contestate, solicitând și probele cu interogatoriul reclamantei și audierea martorilor: B. S. P. și S. A., dovezi încuviințate de către prima instanță și administrate în cauză.
Prin sentința civilă nr. 1896 din 27 mai 2010 a T. C. pronunțată în dosarul nr. (...), a fost admisă, cu majoritate de voturi, acțiunea formulată de către reclamanta B.-C. I. în contradictoriu cu pârâta S. E. S. și în consecință, a fost anulată decizia de concediere nr. 49/(...) emisă de către pârâtă în sarcina reclamantei. A fost obligată pârâta la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta, de la data emiterii deciziei și până la data pronunțării hotărârii, 27 mai 2010.
Pârâta a fost obligată la plata sumei de 1000 lei în favoarea reclamantei, reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu avocațial.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta a fost angajata societății pârâte, în calitate de gestionar, până la data desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă prin decizia nr. 49/(...).
Reclamantei i s-a desfăcut disciplinar contractul individual de muncă datorită lipsei în gestiune, lipsă constatată în urma operațiunilor de inventariere a produselor aflate în depozitul pârâtei.
Prin notificarea nr. 1498/(...), reclamanta a fost convocată pentru situația creată de lipsa în gestiunea depozitului de marfă al societății. Chiar dacă nu se menționează în această notificare că reclamanta este chemată pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile, rezultă din cuprinsul acesteia căaceastă convocare este făcută în temeiul art. 267 alin. 2 C. muncii, respectiv în vederea desfășurării cercetării disciplinare prealabile.
Pentru angajarea răspunderii disciplinare este necesară existența cumulată a unor elemente esențiale, calitatea de salariat, existența unei fapte ilicite, săvârșirea faptei cu vinovăție, rezultatul dăunător, precum și legătura de cauzalitate dintre faptă și rezultat. În ce privește fapta ilicită, este unanim apreciat că ea reprezintă o încălcare a obligaților asumate prin contractul individual ori cel colectiv de muncă, alte acte normative, regulament de organizare și funcționare, regulament intern, ordine și dispoziții ale șefilor ierarhici, obligații care, ca regulă generală, sunt înscrise în fișa postului.
Prima instanță a mai reținut că, în ceea ce privește vinovăția, ca element al angajării răspunderii disciplinare, aceasta nu poate fi reținută, chiar și în condițiile în care reclamanta avea calitate de gestionar, existând o prezumție relativă de culpă.
Din probatoriul administrat în cauză a rezultat că la nivelul societății existau considerabile inadvertențe legate de organizarea internă, respectiv accesul mai multor persoane în depozitul gestionat de către reclamantă. Martorii audiați în cauză au învederat că vânzătorii din magazin luau adesea produse din depozit pe care le returnau, însă existau situații când nu făceau acest demers, reclamanta fiind nevoită să caute produsele lipsă din depozit, prin magazin.
De asemenea, s-a mai învederat că personalul service, pentru a avea acces în încăperea acestui departament, trebuia să treacă prin depozit, având chiar și cheia ușii de acces.
Din depozițiile martorilor a mai rezultat că reclamanta a adus la cunoștința conducerii societății aceste deficiențe, însă nu s-a luat nicio măsură în vederea remedierii situației.
S-a mai reținut că aceste deficiențe nu trebuie aduse în scris la cunoștința conducerii societății, iar reclamanta a făcut dovada cu martori că a solicitat remedierea situației.
Mai mult, obligația de a lua măsuri pentru paza bunurilor și pentru a asigura condiții corespunzătoare de muncă pentru păstrarea integrității bunurilor gestionate revine angajatorului și nu salariatului, potrivit art. 12 din
H.C.M. nr. 2230/1969.
În condițiile în care existau mai multe uși la depozit, iar cheile de la aceste uși erau deținute și de alte persoane, persoane care nu aveau calitatea de gestionari, prima instanță a reținut că angajatorul nu a asigurat condiții corespunzătoare pentru păstrarea gestiunii de către gestionari.
S-a mai reținut, din declarațiile martorilor, că ușa de la depozit era uneori închisă de cei de la service, alteori de cei de la magazin, că erau luate produse din depozit în timp ce gestionarii descărcau marfă, astfel încât gestionarii nu erau singurii care aveau acces în depozit, motiv pentru care nu poate fi reținută culpa acestora.
Mai mult, din probatoriul administrat în cauză a rezultat chiar și faptul că alte persoane decât reclamanta aveau acces la programul de gestiune.
Instanța de fond a reținut astfel că, în aceste condiții, prezumția relativă de culpă este răsturnată, mai mult chiar, angajatorul fiind cel care nu a îndeplinit condițiile prevăzute de L. nr.2., coroborate cu prevederile art. 12 și 16 din H.C.M. nr. 2230/1969, privind asigurarea condițiilor optime de exercitare a funcției. Neasigurând condiții de gestionare exclusivă reclamantei, în condițiile nesecurizării perimetrului unde se afla marfa de gestionat, pârâta a înlăturat în mod indirect două din elementele esențiale ale răspunderii disciplinare, respectiv vinovăția și raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
Pentru toate aceste motive, față de considerentele anterior enunțate, instanța a admis contestația formulată.
În temeiul art. 274 Cod.proc.civilă, instanța a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 1000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.
Prin opinia separată formulată în cauză, s-a considerat că se impunea respingerea acțiunii, întrucât din procesul-verbal nr.2044 din (...) rezultă o lipsă în gestiune de 30146,10 lei, astfel încât angajatorul, în temeiul disp.art.287 C. muncii, a dovedit prejudiciul cauzat de către reclamantă în îndeplinirea atribuțiilor de gestionar, iar salariata nu a reușit, cu probele administrate în cauză, să răstoarne prezumția privind culpa sa dedusă de practica judiciară din disp.art.24 și 25 din L. nr.2..
S-a apreciat în acest sens că gestionarei îi revenea obligația de a solicita în scris angajatorului luarea măsurilor pentru dotarea spațiilor de depozitare cu sisteme de siguranță și pază a bunurilor și de a interzice intrarea persoanelor străine în depozit, precum și de a întocmi documentele legale pentru scoaterea bunurilor din depozit.
Împotriva acestei sentințe civile a formulat recurs pârâta S. E. S.,considerând-o ca fiind nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:
În mod greșit prima instanță a reținut că în cauză nu sunt întrunite condițiile pentru antrenarea răspunderii disciplinare, nefiind dovedită vinovăția și raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
În ceea ce privește vinovăția, se arată că reclamanta a avut calitatea de gestionar, având înscrise în fișa postului, semnată de către aceasta, următoarele atribuții: aranjarea mărfii în depozit, expunerea în maxim 2 ore de la preluare a mărfii neexistente în stoc, prelucrarea și aplicarea notelor interne, recepționarea mărfii după transmiterea facturii furnizorului în vederea verificării ei pentru ca ea să corespundă cu ceea ce este scris în facturi, introducerea mărfii în programul de gestiune-întocmirea notei de recepție în ziua sosirii mărfii, pentru a se asigura o evidență clară a mărfurilor, întocmirea notei de recepția pentru a asigura o evidență clară a mărfurilor, după verificarea facturii, verificarea facturilor/notelor de recepție emise cu cele prelucrate în programul de gestiune, întocmirea avizelor pentru mărfurile date în custodie, întocmirea bonurilor de consum-se va face prealabil aviz-transfer ieșire din magazin în depozit, efectuarea periodică a inventarelor prin sondaj, odată pe săptămână.
Se mai arată că, din probatoriul administrat în cauză-înscrisuri, interogatoriu, probă testimonială, se poate observa că instanță de fond a extras doar aspectele favorabile reclamantei, că nu s-a făcut o apreciere coroborată și coordonată a dovezilor administrate, inclusiv răspunsul la interogatoriu al reclamantei conținând elemente de natură a lămuri cui aparține în realitate responsabilitatea pentru producerea prejudiciului.
Recurenta mai susține că prima instanță se referă la aspecte declarate de către martorii audiați care, în realitate, nu au fost relatate de către aceștia cu ocazia audierii lor. Statuarea instanței este greșită întrucât din interpretarea coroborată a declarațiilor martorilor reiese că lipsa din gestiune nu se putea datora decât neatenției sau exercitării defectuoase a atribuțiilor de serviciu de către gestionari.
Se subliniază în acest sens că una dintre atribuțiile fundamentale ale oricărui gestionar este aceea de a organiza gestiunea pe care o conduce și o supraveghează, stabilind aceste reguli de preluare/ predare a mărfurilor aflate în gestiune, de evidență a stocurilor și de acces a terțelor persoane în spațiul gestiunii.
Astfel, se apreciază că eventualele inadvertențe legate de organizarea internă reținute de către instanța de fond se datorau în realitate modalității de conducere a gestiunii în compartimentul pe care aceștia îl coordonau și supravegheau.
În acest sens, martorul B. S. a arătat că depozitul era prevăzut cu trei uși de intrare, dar în acest spațiu normal era să nu intre decât gestionarii, putând fi interzis accesul altor persoane în aceste spațiu.
Martora H. E., propusă chiar de către reclamantă, a declarat că existau chei la ușile de la depozit, iar cheile se aflau la gestionari, deci aceste uși se puteau închide, interzicându-se accesul persoanelor străine în gestiune.
De asemenea, martora D. M. confirmă declarațiile celorlalți martori, arătând că gestionarii din depozit puteau și trebuiau să interzică intrarea persoanelor străine în acea locație, însă nu s-a întâmplat așa.
Se mai arată că în mod greșit prima instanță ajunge la concluzia că vinovăția reclamantei este pe deplin înlăturată întrucât existau situații în care vânzătorii din magazin luau produse din depozit și nu le returnau, reclamanta fiind nevoită să caute produsele lipsă.
Recurenta consideră însă că, având în vedere că reclamanta avea atribuția de a ține evidența strictă pentru toate produsele, de a identifica exact produsele ce fac obiectul transferului și de a întocmi avize în acest sens, aceasta nu își poate invoca în cauză propria culpă reprezentată de permisiunea acordată altor persoane de a ridica mărfuri din gestiunea sa.
Martorul B. S. a arătat în acest sens că, „pentru produsele ce se scoteau din depozit, trebuiau făcute avize, lucru ce s-a întâmplat de cele mai multe ori, însă au existat și situații în care nu s-a făcut acest lucru";.
De asemenea, în depoziția sa, martora H. E. a arătat că „ cei care lucrau în magazinul de prezentare veneau în depozit pentru a lua diferite produse pentru a le prezenta clienților, însă datoria noastră ca gestionari era să facem acte pentru acestea, iar eu personal întotdeauna am făcut și fac acte când eliberez produse din depozit";.
Martora D. M. a declarat că atunci când se ducea să ia produse pentru a le prezenta clienților „ uneori în depozit era prezent un gestionar, iar alteori nu se găsea niciunul dintre aceștia, întrucât unii preluau marfa, alții erau la masă sau la alte departamente";.
Astfel, recurenta arată că din coroborarea probelor administrate în cauză rezultă cu certitudine că lipsurile de pe stoc și deci implicit din gestiune se datorau exclusiv gestionarilor, care nu-și îndeplineau cu exactitate și punctualitate atribuțiile trasate în fișa postului.
Se mai arată că în mod greșit prima instanță a reținut și faptul că intimata a semnalat deficiențele înregistrate și a solicitat conducerii remedierea situației.
Astfel, martora S. A. a arătat că nu a fost niciodată contactată de către reclamantă pentru a i se reproșa că ar fi fost modificate datele din gestiune.
De asemenea, în opinia martorei H. E., cele constatate cu ocazia inventarierilor periodice nu au fost comunicate organelor de conducere, iar martora D. M. a arătat că gestionarii nu au semnalat verbal deficiențe în gestionarea bunurilor.
În ceea ce privește nerespectarea de către angajator a prevederilor art. 12 și 16 din H.C.M. nr. 2230/1969, recurenta arată că toți martorii audiați în cauză au declarat că gestionarii aveau asupra lor cheile de la ușile depozitului și că aceștia trebuiau și puteau să interzică accesul persoanelor străine în depozit.
Din interpretarea textelor reținute de către instanță rezultă că societății îi revenea obligația generală de a asigura paza bunurilor materiale, obligație ce a fost îndeplinită prin dotarea fiecărei uși de acces în depozit cu chei, însă gestionarilor le revenea, conform art.6 și 8 din același act normativ, îndatorirea de a interzice eliberarea bunurilor pe bază de dispoziție verbală sau provizorie și de a preveni sustragerea bunurilor și orice formă de risipă.
Recurenta mai arată că programul electronic de gestiune a mărfurilor utilizat de către gestionari era unul corespunzător, iar eventualele erori se datorau în principal acțiunii gestionarilor.
În acest sens sunt declarațiile martorilor B. S. și H. E. care au arătat că înscrierile eronate se datorau strict culpei gestionarilor care uneori se grăbeau sau nu indicau corect codul.
De asemenea, martora D. M. a arătat că existau preluări eronate, care erau remediate de serviciul de contabilitate.
Aceeași martoră a mai arătat că reclamanta se face vinovată de neefectuarea inventarierilor periodice, iar martora H. E. a declarat că a participat la un inventar periodic cu reclamanta, dar nu crede că cele constatate cu ocazia inventarierii ar fi fost comunicate organelor de conducere.
În consecință, recurenta arată că, analizând toate aceste aspecte, singura concluzie care se desprinde este aceea că reclamanta nu a fost în măsură să înfrângă prezumția relativă de culpă specifică gestionarilor, instituită în sarcina sa., astfel încât desfacerea contractului său de muncă este pe deplin justificată, cu atât mai mult cu aceasta nu este la prima abatere de acest fel, iar cuantumul prejudiciului este important.
Recurenta mai arată că, vinovăția reclamantei fiind dovedită, a fost probată și existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, fiind indubitabil că, la baza prejudiciului produs se află chiar acțiunile/ inacțiunile reclamantei, care, prin conduita sa ilicită, a produs societății pârâte un prejudiciu pecuniar deosebit de important.
Astfel, se arată că intimata nu a organizat gestiunea, nu a completat avize pentru orice bun material care a intrat sau a părăsit incinta depozitului, a efectuat preluări eronate în programul de gestiune, a efectuat un singur inventar periodic în toată perioada în care a fost gestionar, nu a urmărit periodic stocurile de marfă, nu și-a îndeplinit obligațiile continue de informare și colaborare cu celelalte departamente și cu conducerea societății, recunoscând lipsa la inventar, astfel încât decizia de concediere este legală și temeinică.
În drept, se invocă disp.art.3041 și 304 pct.9 Cod. proc. civilă.
Prin întâmpinarea formulată, intimata B.-C. I. a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.
În recurs s-au depus la dosar înscrisuri noi.
Analizând recursul declarat de S. „. S., în temeiul disp.art. 3041 Cod. proc.civilă, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, se reține că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Astfel, angajatorul-recurent S. S. a sintetizat în finalul recursului atribuțiile de serviciu pretins a fi încălcate sau nerespectate de către intimata B.-C. I., apreciind că se impune concedierea acesteia, pentru următoarele fapte: nu a organizat gestiunea, nu a completat avize pentru orice bun material care a intrat sau a părăsit incinta depozitului, a efectuat preluări eronate în programul de gestiune, a efectuat un singur inventar periodic în toată perioada în care a fost gestionar, nu a urmărit periodic stocurile de marfă, nu și-a îndeplinit obligațiile continue de informare și colaborare cu celelalte departamente și cu conducerea societății.
Prin întâmpinarea formulată la judecarea fondului cauzei, angajatorul a susținut că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute în fișa postului, de informare permanentă și colaborare cu departamentele ierarhic superioare și celelalte departamente, de urmărire periodică a stocurilor de marfă, prin sondaj, pe categorii de mărfuri, de calculare a vânzărilor zilnice scriptice pentru transmiterea lor la contabilitate, de verificare a intrărilor și ieșirilor de produse.
În speță, se reține însă că, prin decizia nr.49/(...), recurenta a aplicat intimatei B.-C. I. sancțiunea concedierii disciplinare pentru temeiurile indicate la art.2 din acest act, respectiv:
„ -lipsa în gestiunea produselor aflate în depozitul S. S. situat în F., str.Avram I. nr.502-504, jud.C., rezultată în urma definitivării operațiunilor de inventariere ce se ridică la suma totală de 30146, 10 lei, această sumă constituind prejudiciu cauzat angajatorului S. S., care urmează să fie recuperat de la angajații S. S. care au avut atribuțiile de gestionare a stocului de marfă;
- prin concluziile raportului de inventariere conducerea S. S. a fost încunoștințată despre lipsa din gestiune în depozitul societății a unor produse în valoare totală de 30.146,10 lei;
- lipsa în gestiune se referă la activitatea desfășurată de S. S. aferentă anului
2008;
-pe parcursul anului 2008 activitatea de gestiune a produselor din depozitul S.
S. situat în F., str.Avram I. nr.502-504, jud.C. a fost realizată de angajații B.-C. I., R. T.-C. și B. P.-S.
-prin declarațiile date în cursul cercetării disciplinare Dna B.-C. I. recunoaște existența unei lipse la inventar în sumă de 30.146,10 lei, însă nu consideră că această lipsă este determinată de activitatea desfășurată de dânsa";.
Rezultă astfel că recurenta nu a menționat în decizia de concediere faptele ilicite sintetizate în finalul cererii de recurs, prezentate oricum la modul general, fără a fi concretizate, singurul temei reținut prin actul de sancționare fiind „. în gestiune";.
Art.263 alin.2 din C. muncii definește însă abaterea disciplinară ca fiind o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.
A.eatul 1 al aceluiași articol prevede că angajatorul își poate exercita dreptul de a aplica sancțiuni disciplinare salariaților săi doar în situația în care constată săvârșirea unei abateri disciplinare în sensul arătat mai sus, fiind obligat de prevederile imperativ prevăzute de disp.art.268 alin.2 din C. muncii, să precizeze expres, chiar în cuprinsul deciziei de sancționare, care sunt abaterile disciplinare reținute în sarcina salariatului, legiuitorul stabilind prin această reglementare o măsură de protecție a angajatului împotriva eventualelor abuzuri ale societății, față de care se află în raporturi de subordonare.
Prevederea concretă în decizia de concediere disciplinară a faptelor ilicite reținute în sarcina salariatului permite instanței judecătorești investite cu cenzurarea legalității și temeiniciei sancțiunii aplicate, verificarea măsurii în care faptele, astfel precizate și descrise, constituie abateri disciplinare în sensul codului, precum și îndeplinirea celorlalte condiții ale răspunderii disciplinare.
Astfel, întrucât abaterea disciplinară este condiția necesară și suficientă, unicul temei pentru declanșarea răspunderii disciplinare, pentru a se putea stabili dacă o faptă poate fi astfel calificată, instanța trebuie să aibă posibilitateade a analiza elementele constitutive ale acesteia, respectiv: obiectul (relațiile sociale de muncă, ordinea și disciplina la locul de muncă), l atur a ob iec tiv ă (fapta-acțiunea sau inacțiunea care înfrânge obligațiile izvorâte din raporturile de muncă); subiectul (care trebuie să fie unul calificat, respectiv să aibă calitatea de salariat) și latura subiectivă ( vinovăția).
Din acest motiv, nu întâmplător și fără a da dovadă de un formalism excesiv și nejustificat, legiuitorul a prevăzut ca decizia de sancționare disciplinară să cuprindă în mod obligatoriu descrierea faptei ilicite reținute în sarcina salariatului, întrucât în caz contrar instanța este pusă în imposibilitatea de a analiza elementele constitutive ale abaterii disciplinare.
Latura obiectivă este esențială în acest sens, neputându-se lăsa în sarcina instanței stabilirea faptelor ilicite pe care angajatorul le-a avut în vedere atunci când a dispus aplicarea sancțiunii, respectiv de a căuta în ansamblul atribuțiilor ce revin gestionarilor prin lege, regulamentul intern, contracte colective și individuale de muncă, fișa postului, îndatoririle concrete care au fost încălcate sau nerespectate de către salariat, cu atât mai mult cu cât, cel ce se bucură de prerogativă disciplinară trebuia să dețină probe, la momentul luării măsurii, cu privire la acțiunile sau inacțiunile ilicite concrete ale angajatului.
De altfel, noul Cod al muncii prevede expres, în art.77, că, în caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.
Se mai reține că art.3 din actul contestat de către reclamantă cuprinde mențiunile prevăzute de art.268 alin.1 lit.c) din C. muncii, respectiv motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de către salariat, iar art.4 din decizie cuprinde, conform lit. b) din același alineat, precizarea prevederilor din fișa postului și din regulamentul intern care au fost încălcate de către angajat.
Aceste mențiuni, care și ele au fost prevăzute de legiuitor sub sancțiunea nulității absolute, distinct de precizarea faptelor ilicite săvârșite, cerință a disp. art.268 alin.1 lit.a) din C. muncii, nu pot acoperi însă lipsa abaterilor disciplinare din cuprinsul deciziei, cu atât mai mult cu cât recurenta prevede la punctul 4 că: „. fapta comisă au fost încălcate prevederile:…";, fără a preciza însă, în prealabil, care a fost „fapta comisă";.
Curtea mai reține că nu se poate reține că „fapta comisă"; este chiar „. îngestiune";, întrucât legiuitorul a prevăzut că aceasta se stabilește, potrivit disp.art.270 din C. muncii, doar prin hotărâre judecătorească de stabilire a răspunderii patrimoniale a salariatului, ori recurenta a precizat, astfel cum s-a consemnat prin încheierea de ședință din (...), că nu a înțeles să formuleze o astfel de acțiune.
Se reține astfel că lipsa în gestiune imputabilă salariatului se stabilește de către instanța investită cu atragerea răspunderii patrimoniale, potrivit principiilor răspunderii civile contractuale, prin hotărâre judecătorească, inventarul efectuat de către angajator neputând constitui decât unul dintre mijloacele de probă într-o asemenea cauză.
Este cert că aceeași faptă ilicită poate atrage atât răspunderea patrimonială, cât și răspunderea disciplinară a salariatului, însă pentru aceasta instanța trebuie să aibă precizată „fapta comisă"; prin decizia de concediere, pe care să o poată analiza, faptă a cauzat un rezultat dăunător atât în sensul tulburării disciplinei muncii, cât și în privința diminuării patrimoniului, ori în cauză abaterile disciplinare nu au fost descrise, nici cel puțin indicate, iar
„cauzarea lipsurilor în gestiune"; de către un anumit salariat, într-un anumit cuantum ( care prezintă și el importanță în ceea ce privește individualizarea sancțiunii) nu poate fi stabilită decât de instanța de judecată investită conform disp.art.270 C. muncii.
Astfel, chiar dacă angajatorul a constatat existența unor lipsuri în gestiunea sa, prin inventarul efectuat, pentru a se reține aceste lipsuri în sarcina unui anumit salariat trebuia stabilită răspunderea patrimonială a acestuia, cu atât mai mult cu cât, în speță, prin nota explicativă înregistrată sub nr.1494/(...), reclamanta a declarat următoarele: „ -în ce privește deficitul în sumă de 30.146, 10 lei, susțin că nu a fost cauzat de activitatea mea ca și gestionar pentru că această activitate am desfășurat-o cu bună-credință, respectând întocmai legile din România, regulamentul de ordine interioară al societății, cu prevederile din atribuțiunile din fița postului…."; și că, „raportat la acest deficit mai declar că nu cunosc motivele care au dus la înregistrarea acestui deficit în valoare de 30.146, 10 lei, dar menționez că au fost patru gestionari și nu numai eu iar pe lângă noi au mai fost 2 persoane ( H. E. și S. S.) care au fost(H. E.-iunie 2008 și S. S.-noiembrie 2008) și sunt fără a avea calitatea de gestionar și au avut acordul societății.";
Curtea mai reține că și din referatul înregistrat sub nr.1153/(...), întocmit de către directorul de vânzări al societății, rezultă că procesul-verbal de inventariere nr.4660/(...) a fost întocmit pentru a se constata rezultatele preliminare al inventarului, rezultate care urmau să fie definitivate în urma reverificărilor efectuate de către comisia de inventariere împreună cu cei trei gestionari, respectiv R. T. C., B.-C. I. și B. P.-S., care au motivat că sunt de părere că „. și minusurile nu sunt reale";.
De altfel, în acest sens, „. în gestiunea produselor aflate în depozitul S. S. situat în F.";, în sumă totală de 30146,10 lei astfel cum s-a reținut prin decizia contestată, nu poate constitui chiar fapta disciplinară reținută în sarcina reclamantei, având în vedere că răspunderea disciplinară poate fi atrasă doar pentru fapte proprii săvârșite de către salariat în legătură cu serviciul.
Din cuprinsul aceluiași proces-verbal mai rezultă că doamna B.-C. I. a refuzat să semneze procesul-verbal de inventariere nr.4660/(...) și listele finale de inventariere, liste care derivă din listele parțiale după care s-a lucrat în timpul inventarierii (semnate de către aceasta), motivând că nu recunoaște realitateainventarului și nu își asumă responsabilitatea acestuia.
De al tf el, Cur te a reț ine c ă nu ar f i log ic c a o s imp l ă reț inere d in s al ar iul g es tion arulu i, pen tru l ipsur ile în ges tiun e, s ă se po ată f ace do ar în cond iț iil e r es tr ic tive prev ăzu te de d isp. ar t.164 al in.2 d in C. munc ii, respec tiv „. d ator ia s al ar iatulu i es te sc aden tă, l ich id ă ș i ex ig ib il ă ș i a f ost cons tatată c a atare pr in h o tăr âre judec ătore asc ă def in itiv ă ș i irev oc ab il ă";, dec i n ic i în b az a une i ho tăr âr i definitive, care în conflictele de drepturi este execu tor ie, în timp ce l ips ire a to tal ă a a ces tu ia de s al ar iu, pr in conced iere, s ă se po ată f ace în b az a unu i s imp lu i nven tar ce ar doved i „. în ges tiune";c auz ată de c ătre ang ajat, a c ăru i re al itate, în s peț ă, n ic i nu es te re cunoscu tă de c ătre aces ta.
Se mai reține că, tocmai în lipsa precizării faptelor ilicite ce constituie abateri disciplinare, prima instanță a analizat în cauză de fapt elemente ce țin de stabilirea răspunderii patrimoniale a salariatei, fără a fi investită cu o acțiune în acest sens, analizând dacă a fost sau nu răsturnată prezumția simplă de culpă a gestionarului în cauzarea prejudiciului, ceea ce, pe lângă faptul că depășește cadrul procesual stabilit în cauză, poate aduce prejudicii ambelor părți litigante, legând instanța ce ar fi investită cu o acțiune în răspundere privind diminuarea patrimoniului societății, de soluția pronunțată în disciplinar, ce a analizat totuși cauzarea „lipsei în gestiune"; de către salariat, pe baza unui probatoriu insuficient în acest sens, specific disciplinarului.
Astfel, Curtea reține că soluția primei instanțe, de admitere a contestației formulate de către reclamantă și de anulare a deciziei de concediere, cu repunerea părților în situația anterioară, conform prevederilor art.78 alin.1 din C . muncii, este una legală, impunându-se a fi menținută, cu substituirea însă în întregime a considerentelor avute în vedere la pronunțarea acesteia.
În consecință, în temeiul disp.art.312 alin.1 Cod. proc. civilă, se va respingeca nefondat recursul declarat de S. E. S. și se va menține sentința pronunțată de către prima instanță.
În temeiul disp.art.274 Cod. proc. civilă, recurenta, aflată în culpă procesuală, va fi obligată să plătească intimatei B. C. I. suma de 4000 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de S. E. S. împotriva sentinței civile nr. 1896 din 27 mai 2010 a T. C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
Obligă pe numita recurentă să plătească intimatei B.- C. I. suma de 4000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică, azi, 3 martie 2011.
PREȘEDINTE, JUDECATORI, C. M. I. T. D. C. G.
N. N.
GREFIER,
Red./Tehnored.: C.M.;
2 ex.- (...);
Jud.fond.:- Tribunalul Cluj:- P. U.;
-G. G.;
-E. B..
MOT.EA OPINIEI CONCORD.TE
Apreciez oportună respingerea recursului, însă față de alte considerente.
1. Astfel, consider că în cauză, decizia de desfacere a contractului individual de muncă al reclamantei este legal întocmită, cuprinzând descrierea îndestulătoare a faptei sancționate ca abatere disciplinară și de asemenea, că fapta reținută poate avea caracterul unei abateri disciplinare, în schimb, apreciind că nu s-a probat vinovăția reclamantei cât privește faptele reținute.
În acest sens, rețin că deși la punctul 2 din decizia de concediere s-au trecut ca temeiuri ale concedierii lipsa în gestiune, raportată la concluziile raportului de inventariere, la punctul 3, în care se analizează apărările angajatului, se cuprind referiri la „. raportului de inventariere precum șideclarațiile d-lui B. P. S. care „relevă efectuarea defectuoasă a activităților specifice de gestionare a stocurilor de mărfuri ca urmare a prelucrărilor eronate efectuate în programul de gestiune, expediția mărfurilor fără întocmirea documentelor de gestiune aferente ori întocmirea defectuoasă a acestora";.
Consider că nu se poate afirma că descrierea faptei ar fi doar cea cuprinsă la punctul 2 din decizia atacată, în condițiile în care procedura legală privitoare la modalitatea de întocmire a unor atari decizii și dispozițiile relevante pentru cuprinsul imperativ al deciziei de concediere nu impun o anumită segmentare, împărțire a deciziei de concediere, fiind doar imperativ ca în cuprinsul acesteia să se regăsească elementele enumerate de art. 74 C. muncii
(printre care și motivele care determină concedierea) și art. 268 alin. 2 C. muncii (printre care și descrierea faptei care constituie abatere disciplinară).
Or, consider că ar fi o sarcină prea împovărătoare și nerealistă să i se ceară angajatorului a cuprinde în decizia de sancționare faptele concrete prin care un gestionar a produs lipsă în gestiune de-a lungul unei perioade mai lungi, cum sunt cele ce se intercalează între inventarele ce se efectuează periodic. Practic, de îndată ce s-a întocmit un inventar care relevă lipsuri în gestiune, pentru care gestionarul este prezumat legal a fi în culpă (art. 25 din L. nr. 2. și statuările doctrinare și jurisprudențiale constante în materie), și de îndată ce în cuprinsul deciziei de concediere ca sancțiune disciplinară se face trimitere expresă la acest inventar, deci la un act incontestabil, existent la data emiterii deciziei de concediere și opozabil angajatului, în mod evident, fapta este descrisă, prin trimiterile la faptele generic indicate prin care s-au încălcat dispozițiile legale și contractuale ce trasează obligațiile de serviciu ale gestionarului (în speță, s-a făcut referire la prelucrările eronate efectuate în programul de gestiune, expediția mărfurilor fără întocmirea documentelor de gestiune aferente ori întocmirea defectuoasă a acestora). Regăsirea faptelor ce constituie abatere disciplinară, generic indicate, la un alt punct din decizia de concediere decât punctul intitulat „temeiurile concedierii"; nu poate avea ca efect considerarea ca nescrise a acestor mențiuni.
Faptul că nu s-au enumerat cazurile concrete de prelucrări eronate în programul de gestiune, de expediție a mărfurilor fără întocmirea documentelor de gestiune aferente ori de întocmire defectuoasă a acestora nu poate fi privită ca o nedescriere a faptei, întrucât toate aceste cazuri se regăsesc reflectate în datele inventarului întocmit și la care decizia atacată face trimitere.
Practic, acest inventar face corp comun cu decizia de concediere, cuprinzând detalierea faptelor la care decizia face trimitere la modul generic.
Or, s-a arătat că reclamanta recunoaște listele parțiale de inventariere, iar faptul nesemnării și neînsușirii inventarului final nu poate fi imputat societății pârâte, care a acordat un termen pentru finalizarea inventarului tocmai ca o măsură de favoare acordată gestionarilor, pentru a le da răgazul să justifice lipsurile în gestiune, ceea ce nu s-a dovedit a se fi realizat.
În plus, trebuie observat că prin modul de formulare a acțiunii, reclamanta nu a invocat nedescrierea faptei, acesteia, ca și societății pârâte, fiindu-le clare faptele pentru care s-a aplicat sancțiunea și necontestând legalitatea deciziei de concediere sub acest aspect.
Cât privește caracterul de abatere disciplinară a faptelor reținute în sarcina reclamantei, consider că acesta este incontestabil, față de dispozițiile L. nr. 2. privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanții și răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenților economici, autorităților sau instituțiilor publice, precum și cele din art. III lit. A pct. 2 și art. III lit. B secțiunea a) pct.3 și secțiunea b) pct. 2, 5 și 6 din fișa postului reclamantei, ce privesc transmiterea în timp util a facturilor de la furnizorii de marfă la productmanager, introducerea mărfii în programul de gestiune, verificarea facturilor și notelor de recepție emise cu cele prelucrate în programul de gestiune etc.
În opinia mea, nu lipsa în gestiune constituie fapta descrisă în decizia atacată și față de care s-a dispus măsura concedierii, ci „prelucrările eronate efectuate în programul de gestiune, expediția mărfurilor fără întocmirea documentelor de gestiune aferente ori întocmirea defectuoasă a acestora"; care au condus la formarea acestui prejudiciu și care sunt astfel enumerate în decizia de concediere.
2. Pe de altă parte, consider că nu se poate condiționa exercitarea atribuției disciplinare împotriva gestionarului de către angajator, de promovarea în prealabil a unei acțiuni în răspundere patrimonială, întrucât textele legale incidente nu implică o atare condiționare.
În plus, o astfel de condiționare ar atrage automat depășirea termenelor scurte, imperative, stabilite de legiuitor pentru antrenarea răspunderii disciplinare (art. 268 alin. 1 C. muncii).
Apoi, angajatorul dispune de acțiunea patrimonială, după cum dispune de atributul disciplinar, fiind liber a alege pe care dintre acestea să le exercite, după cum poate să le exercite cumulat. În ipoteza în care nu ar dori să se îndrepte în patrimonial împotriva angajatului, nu se poate nega dreptul de a exercita atributul disciplinar, pentru fapte care au relevanță în ambele direcții.
Totodată, în lipsa unei hotărâri judecătorești care să tranșeze existența prejudiciului și celelalte elemente ale răspunderii patrimoniale care ar avea relevanță în cadrul procesului declanșat în materie disciplinară, pentru abateri care au condus la crearea unei lipse în gestiune, consider că în cadrul acestui litigiu, în disciplinar, se va impune cercetarea, prin administrarea probatoriului adecvat, a elementelor specifice răspunderii disciplinare, fără a considera ca un fine de neprimire lipsa unei hotărâri judecătorești care să constate prejudiciul în cadrul răspunderii patrimoniale.
3. Recursul, în opinia mea, rămâne nefondat, dar față de următoarele considerente:
Vinovăția gestionarilor, așa cum am arătat și cum constant s-a susținut în practică și în doctrină, este prezumată, raportat la crearea unor lipsuri în gestiune, prezumția fiind una simplă, deci posibil a fi răsturnată prin proba contrarie. Practic, se prezumă că lipsa în gestiune se datorează deficiențelor în modul de îndeplinire a sarcinilor profesionale ale acestora, cu sublinierea că în linii generale, aceste atribuții sunt stabilite prin L. nr. 2. „. și eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosința sau deținerea, chiar temporară, a unui agent economic (…)";.
Decizia atacată enumeră o serie de lipsuri în derularea activității profesionale a reclamantei (prelucrările eronate efectuate în programul de gestiune, expediția mărfurilor fără întocmirea documentelor de gestiune aferente ori întocmirea defectuoasă a acestora), coroborate cu inventarul care reflectă punctual situațiile în care aceste scăpări în activitatea reclamantei au determinat lipsuri în gestiune.
Or, s-a probat în cauză faptul că gestiunea era ținută practic într-o încăpere de trecere, având uși de comunicare cu celelalte departamente, uși care nu se închideau în timpul orelor de serviciu; că un set de chei de la depozit se afla la administratorul clădirii; că și directoarea economică putea opera în programul de gestiune, a cărei parolă era cunoscută și de economistă, care putea astfel opera în program, chiar făcând unele corecturi; că uneori produsele din depozit se regăseau în magazin, pe stand, trebuind aduse de acolo șirămânând acolo chiar mai multe zile; că angajații din magazinul de prezentare veneau în depozit pentru a lua diferite produse pentru a le prezenta clienților, sens în care gestionarii trebuia să încheie acte; că la service exista un stand unde erau expuse produse din depozit, duse acolo de gestionari.
Consider că în aceste condiții, practic, societatea angajatoare își invocă propria culpă, având în vedere că nu a asigurat gestionarilor condițiile proprii pentru desfășurarea activității specifice, situație în care se răstoarnă prezumția de culpă existentă în sarcina gestionarului. Intrarea liberă a oricărui angajat în depozit, pe mai multe uși, deservirea în acest mod a celorlalte compartimente ale societății, fără a da posibilitatea gestionarilor să controleze efectiv și cert orice ieșire din depozit, face incertă responsabilitatea gestionarilor, cel puțin în parte, or în acest caz, al culpei comune prezumate a angajatului și a angajatorului, în mod incontestabil, este înlăturată răspunderea angajatului.
Practic, se verifică în speță un caz de risc nenormat acceptat de angajator, prin modul în care a înțeles să își organizeze activitatea, acceptând posibilitatea apariției de lipsuri în gestiune. Or, art. 270 alin. 2 C. muncii enumeră printre cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei situația pagubelor care se încadrează în riscul normal al serviciului.
Consider că nu poate fi reținută depoziția martorei D. M., care atestând că gestionarii puteau și trebuia să interzică intrarea persoanelor străine în acea locație, întrucât depoziția sa reflectă doar o opinie personală, care este contrarie practicii tolerate de societate și probate prin celelalte depoziții de martori și care contrazice chiar faptele, date de recunoașterea de către societate că depozitul avea mai multe uși, spre celelalte departamente, care trebuia să rămână deschise pe durata programului de muncă.
Față de aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 și art. 304 ind. 1 C.proc.civ., consider recursul nefondat.
JUDECĂTOR,
I. T.
Red., dact. I.T. (...)
| ← Decizia civilă nr. 1613/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 4386/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
