Decizia nr. 4661/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 4661/R/2012
Ședința publică din data de 13 noiembrie 2012
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I.A T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: G.-L. T. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S. C. M. - S. M. împotriva sentinței civile nr. 8. din 11 mai 2012 pronunțate de T. B.-N. în dosar nr. (...), privind și pe intimatul reclamant C. A. I. și pe intimatele pârâte S. N. DE T. F. DE M. C. M. SA și S. C. M. SA - S. T., având ca obiect drepturi bănești
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că la data de 8 noiembrie
2012 reclamantul intimat a înregistrat la dosar întâmpinare.
Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și, având în vedere și solicitarea părților de judecată în lipsă, o reține în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
C U R T E A
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 8./(...), pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud îndosar nr. (...), s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Societății
Naționale de T. F. de M. „. M. "; SA - S. T.
S-a respins ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat invocată de S. N. de T. F. de M. „. M. "; SA - S. M.
S-a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta S. N. de T. F. de M. „. M. SA.
S-a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul C. A. I., împotriva pârâtelor S. N. de T. F. de M. „. M. SA B. și S. N. de T. F. de M. „. M. "; SA - S. M.
și în consecință, au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului suma ce reprezintă echivalentul a 6 (șase) salarii de bază brute negociate, sumă actualizată cu rata inflației, pe perioada cuprinsă între data concedierii ((...)) și data plății efective, cu titlu de plată compensatorie.
S-a respins acțiunea formulată de reclamantul C. A. împotriva Societății Naționale de T. F. de M. „. M. "; SA - S. T., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Au fost obligate pârâtele S. N. de T. F. de M. „. M. SA B. și S. N. de T. F. de M. ,,C. M. "; SA - S. M. să plătească reclamantului suma de 150 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut următoarele:
1. Excepția lipsei calității procesuale pasive a Societății Naționale de T. F. de M. ,,C. M. "; SA - S. T. apare ca fiind întemeiată având în vedere faptul că din actele dosarului rezultă că între această pârâtă și reclamantul C. A. I. nu au existat la nici un moment dat raporturi de muncă. Angajatorul este în cazul acestuia S. N. de T. F. de M. ,,C. M. "; SA - S. M., în acest sens, prin precizarea de acțiune a fost introdusă în cauză și această din urmă pârâtă.
2. Excepția autorității de lucru judecat invocată de S. N. de T. F. de M. ,,C. M. "; SA - S. M. raportat la sentința civilă pronunțată în dosarul nr. (...) este neîntemeiată. Este adevărat că reclamantul C. A. I. a fost inițial parte în dosarul nr. (...), dar prin încheierea din data de (...) s-a dispus disjungerea cererii formulate de acest reclamant și formarea prezentului dosar și astfel sentința civilă nr. 226/(...) pronunțată în dosar nr. (...) nu îl privește pe reclamant.
3. Excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta S. N. de T.
F. de M. ,,C. M. "; SA este de asemenea neîntemeiată, pentru următoarele motive:
Obiectul acțiunii îl constituie plățile compensatorii constând în 6 salarii brute, ce trebuiau acordate conform susținerii reclamantului cu ocazia desfacerii contractului individual de muncă.
Pârâta a susținut faptul că aceste drepturi nu ar avea o natură salarială și având în vedere că se invocă nerespectarea contractului colectiv de muncă, termenul de prescripție ar fi conform art. 268 alin 1 punctul e din C. muncii de 6 luni.
În aprecierea naturii pretențiilor, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 55 alin. 1 din C. fiscal, conform cărora sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani și/sau în natură obținute de o persoană fizică ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă.
Din interpretarea dispozițiilor legale de mai sus și a prevederilor contractului colectiv de muncă, este evident că aceste drepturi (intitulate salariu suplimentar) sunt de natură salarială, și astfel devin incidente dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c din C. muncii cu privire la termenul de 3 ani de prescripție a dreptului la acțiune.
Termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. e din C. muncii, invocat prin întâmpinare, a fost instituit pentru a asigura restabilirea, cu celeritate, a situației de legalitate în care trebuie să se desfășoare raporturile de muncă, având în vedere natura specifică a acestora. Contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții diverse, referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 283 alin. (1) lit. a) - d) din C. muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție. D. s-ar accepta susținerile pârâtei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Față de cele arătate, instanța a concluzionat că prevederile art. 268 alin. 1 lit. e din C. muncii sunt aplicabile numai în situația neexecutării unor clauze ale contractului colectiv de muncă, altele decât cele privitoare la drepturi salariale neacordate.
În cazul de față termenul de prescripție de 3 ani, care a început să curgă la data de (...) pentru reclamant și nu era încă împlinit la momentul înregistrării acțiunii, (...), astfel încât instanța a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că reclamantul a fost concediat în luna martie 2010, în cadrul unei proceduri de concediere colectivă, fiind emisă decizia de concediere individuală din data de 05 martie 2010, în drept, concedierea fiind motivată pe dispozițiile art.58, 65 și 68 din C. muncii.
Totodată, în decizia de concediere s-a făcut mențiunea că reclamantul beneficiază de drepturile prevăzute în OG nr.9., respectiv: o sumă egală cu de două ori salariul net pe economie din luna ianuarie a anului 2010; indemnizație de șomaj; un venit lunar în completare. Rezultă astfel că reclamanții au fost concediați din inițiativa angajatorului, pentru motive care nu țin de persoana lor, urmare a desființării locului de muncă determinată de restructurarea și reorganizarea angajatorului. Sumele necesare pentru acordarea acestor drepturi se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj și din dispozițiile art.21, coroborat cu cele ale art.8 din OG nr. 9., rezultă că aceste drepturi sunt plătite de A. de ocupare și formare profesională și nu din fondurile proprii ale fostului angajator.
S-a invocat prin întâmpinare că plata compensatorie prevăzută în CCM, solicitată de reclamant nu poate fi cumulată cu drepturile de care acesta a beneficiat în temeiul OG nr.9., dar aceste argumente au fost înlăturate de instanță.
Dispozițiile art. 67 din C. muncii instituie, în favoarea salariaților concediați din motive care nu țin de persoana salariatului, dreptul de a beneficia de măsuri active de combatere a șomajului și de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă, angajatorului revenindu-i obligația corelativă de a lua măsuri de protecție față de acești angajați, potrivit art. 69 lit. b) din același cod. Chiar dacă această măsură de protecție este prevăzută și în contractul colectiv de muncă, ea nu are caracterul unei clauze, rezultat al negocierii părților contractante, întrucât obligația angajatorului este una izvorâtă din lege, prin contractele colective de muncă, încheiate anual ori pe alte perioade de timp, la nivel de ramură și nivel de unitate, părțile contractante negociind numai condițiile și cuantumurile acestora, scopul fundamental al unor astfel de clauze fiind acela de a stipula drepturi la un nivel superior față de cel prevăzut în normele legale, pentru a fi atenuate consecințele concedierilor individuale sau colective pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
Rezultă astfel că salariatul concediat din motive care nu țin de persoana sa,poate beneficia cumulativ atât de compensațiile prevăzute de lege, cât și de cele prevăzute în CCM, în speță, pe lângă măsurile de protecție conferite de lege, care este OG nr.9. și suportate din bugetul asigurărilor de șomaj, reclamantul esteîndreptățit să beneficieze și de compensații bănești individuale din partea angajatorului, din resursele financiare ale acestuia, dacă astfel de compensații sunt prevăzute în CCM aplicabil. În cazul de față prin CCM la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, nr.722/2008, contract care se aplică și la nivelul S. C. M. SA, pârâtă în cauză, potrivit anexei 5 a contractului și care, în art.80 alin.1, se prevede că la desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, salariații vor primi, pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată și o plată compensatorie în valoare deminimum 6 salarii de bază brute negociate, în alin.2 fiind stipulate situațiile în care se aplică alin.1, la litera „a"; fiind prevăzută desfacerea contractului de muncă a intervenit urmare a faptului că unitatea își reduce personalul prin desființarea unor posturi de natura celui ocupat de cel în cauză, ca urmare a reorganizării.
Față de cele arătate mai sus și având în vedere aspectul că plățile compensatorii nu au fost achitate de pârâte, instanța a admis acțiunea conform dispozitivului, iar în baza art. 274 alin.1 C.pr.civ., a obligat pârâtele să plătească reclamantului suma de 150 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta S. N. de T. F. de M. "C." M.
S. - S. M., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii T.ui B.
N., admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond, respingerea cererii ca fiind neîntemeiata si nelegala, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
În motivarea recursului recurenta critică hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând următoarele:
1. In ceea ce privește respingerea prescripției dreptului material la acțiune, apreciază că instanța de fond ar fi trebuit sa cerceteze atât natura dreptului solicitat cat si temeiul de acordare a drepturilor.
Recurenta solicită a se avea în vedere cele 3 componente de bază ale contractelor individuale de munca: munca depusa, plata muncii si subordonarea salariatului fata ce cel ce plătește munca.
Astfel, dreptul de natura salariala este definit ca fiind răsplata muncii iar salariul potrivit art. 159 alin. 1 C. muncii reprezintă: "contraprestația muncii depuse de salariat in baza contractului individual de munca."
Dreptul salarial este urmare a prestației muncii si se plătește numai cu respectarea singurei condiții, de a fi fost prestata munca in condițiile date si nu in baza altor criterii ce pot fi: sociale, organizatorice, pentru maximizarea profitului sau pentru cointeresarea materiala/disciplinara a salariaților ori condiții ce țin de politica salariala si care sunt de regula prevăzute in contractele colective de munca.
Nu se poate numi plata salariala prestarea unei activități extracontractuale ori in baza altui temei legal decât a contractului individual de munca.
Nu orice suma de bani plătita salariatului are caracter de drept salarial, ci numai cele definite de art. 160 din C. Muncii si anume:" salariul cuprinde salariul de baza, indemnizațiile, sporurile precum si alte adaosuri", cu mențiunea ca acele „. adaosuri"; se datorează in mod obligatoriu tot ca rezultat al muncii depuse efectiv.
Drept urmare, consideră că drepturile solicitate in temeiul contractelor colective de munca, nu pot fi confundate cu drepturi de natura salariala, așa cum sunt definite de C. muncii, astfel încât sa se aplice prescripția de 3 ani, pe considerentul ca drepturile de natura salariala izvorăsc numai din contractele individuale de munca.
Ele au la baza exclusiv munca depusa de acel salariat, ori prin contractele colective de munca se pot acorda drepturi bănești, dar nu in temeiul muncii prestate, ci doar exclusiv in baza altor drepturi si obligații ce decurg din raporturile de munca. S. acordării prin contractul colectiv de munca a unor sume bănești se face pentru cointeresarea salariaților, bonificarea acestora sau alte situații. Deci aceste drepturi nu sunt acordate pentru munca efectiv depusa in condițiile unui contract individual de munca.
Drepturile rezultate din contractele colective de munca si numai din ele, se prescriu in 6 luni, iar celelalte drepturi reieșite din alte prevederi (contracte individuale de munca sau alte norme privitoare la munca sau asigurări sociale)se prescriu in termen de 3 ani. Nu se pot considera ca toate drepturile salariale, indiferent de temeiul lor de acordare si oriunde ar fi ele prevăzute ar fi prescriptibile la modul universal, in termenul general de 3 ani, bazându-ne in mod nelegal pe asimilarea tuturor drepturilor ca fiind drepturi de natura salariala.
In sprijinul acestui raționament vine si cea mai recenta definiție a contractelor colective de munca, prevăzute de L. dialogului social nr.62 din 2011, care prevede la art. I lit. i din Contractul colectiv de munca - convenția încheiata in forma scrisa intre angajator sau organizația patronala si reprezentații angajaților, prin care se stabilesc clauze privind drepturi si obligații ce decurg din relațiile de munca.". Ori aceasta definiție elimina posibilitatea confuziei dintre termenii "salarizare" si "clauze privind drepturile ce decurg din relațiile de munca", fiind aici foarte clar diferențiate.
Astfel, coroborând acesta definiție cu cea data de prevederile art.268, al. l, lit. e) din C. Muncii, privind prescripția dreptului la acțiune: „.. e) in termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, in cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia" reiese indubitabil ca toate drepturile bănești prevăzute exclusiv prin clauze ale contractelor colective de munca se prescriu in termen de 6 luni.
Drept urmare, solicită admiterea recursului si pe cale de consecința admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune si respingerea acțiunii.
II. In ce privește fondul cauzei, recurenta arată că intimatul a fost salariatul său pana la (...), situație in care sunt aplicabile dispozițiile Contractul colectiv de munca încheiat la nivel de unitate C. din anul 2009-2010 si nu Contractul încheiat la nivel de ramura transporturi, motivat de faptul ca, atât timp cat unitatea la data concedierii reclamantului avea un contract colectiv de munca valabil, potrivit disp. art. 229 alin.4 din C. Muncii acesta constituie legea părților.
Contractul colectiv de munca la nivel de unitate, nu conține nici o clauza care sa oblige unitatea la acordarea a 6 salarii suplimentare, motiv pentru care considera ca in mod corect si legal unitatea a acordat reclamanților o suma egala cu de doua ori salariul net pe economie din luna ianuarie 2010.
Raportul de muncă dintre intimați și unitatea pârâtă a încetat prin concedierea colectiva ca urmare a dificultăților financiare întâmpinate de societate, motiv pentru care s-a impus restructurarea si reorganizarea activității.
Pentru diminuarea consecințelor concedierii colective Guvernul României a adoptat Ordonanța nr.9. privind masuri pentru diminuarea consecințelor restructurării si reorganizării unei societăți naționale, companii naționale si societăți comerciale cu capital majoritar de stat din domeniul feroviar, printre care se afla si unitatea pârâtă, potrivit H. 155/(...).
Contrar celor reținute de către instanța de fond, potrivit disp. art.7 din O. nr. 9., persoanele concediate in condițiile acestei ordonanțe, beneficiază la data încetării contractelor individuale de munca ca urmare a concedierii colective, de o suma egala cu de doua ori salariul mediu net pe economie din luna ianuarie a anului in care s-a efectuat concedierea, precum si de indemnizația de șomaj stabilita potrivit reglementarilor in vigoare si de un venit lunar de completare acordat după expirarea perioadei de acordare a indemnizației de șomaj, calculate potrivit art.8 al.3 din același act normative.
Ordonanța de G. nr. 9. cuprinde masuri complete de protecție sociala.
Normele instituite de acest act normativ au caracter derogator de la prevederile generale ale C. colectiv de munca la nivel de ramura transporturi, conform principiului "speciali generalibus derogant" fiind inadmisibila cumulareaprevederilor O. 9. cu cele ale art.80 din C. colectiv de munca la nivel de ramura transporturi.
Recurenta indică și faptul că în sensul susținerilor sale s-au pronunțat si instanțele din tara, sens în care a anexat practică judiciară.
Reclamantul a beneficiat de masuri de protecție sociala cu ocazia concedierii. Acesta a încasat la data încetării contractului individual de munca o suma egala cu de doua ori salariul mediu net pe economie din luna ianuarie. Drept urmare, atât timp cât legiuitorul a instituit prin O. nr. 9. si H. nr. 1. norme speciale obligatorii in situația concedierilor colective, aplicabile inclusiv pârâtei, reclamantul nu poate beneficia concomitent atât de dispozițiile C. colectiv de munca la nivel de ramura transporturi, cât și de O. nr. 9., cum în mod eronat și nelegal s-a reținut de către instanța de fond.
Prin întâmpinare, reclamantul a solicitat respingerea recursului caneîntemeiat, arătând în esență, că în ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond în mod corect a respins-o ca neîntemeiata deoarece potrivit art. 38 alin. (1) CCM, prin salariu se înțelege retribuția muncii depuse de salariat în baza contractului individual de munca, iar potrivit alin. (2) prin salariu se înțelege salariu de baza, precum și orice indemnizație, spor sau adaos. Aceleași elemente ale salariului sunt cuprinse și în CIM. Mai departe, art.
43 alin. (1) CCM definește adaosurile la salariul de baza brut negociat al salariatului, astfel: a) adaosul de acord; b) premiile acordate din fondul de premiere, calculate într-o proporție de minimum 3,0% din fondul de salarii realizat brut lunar sau cumulat pe o perioada de maxim 6 luni; c) alte adaosuri, cuvenite la nivelul unităților și instituțiilor.
Astfel, nu doar salariul plătit lunar de societate către salariat se încadrează în categoria drepturilor salariale, ci și sumele primite cu titlu de salarii compensatorii, intimatul evocând și dispozițiile art. 55 alin. (1) Cod Fiscal.
Pe fondul cauzei, precizează faptul că, chiar dacă a beneficiat de masuri compensatorii din partea statului, prevăzute de O. nr. 9., art. 7, astfel de compensații trebuie cumulate cu cele prevăzute de CCM, care se acorda din fondurile angajatorului, sens în care stipulează art. 67 și art. 69 lit. b) C. muncii.
Aceasta măsura de protecție este prevăzuta și în CCM, dar nu are caracterul unei clauze, rezultat al negocierii părților, întrucât obligația angajatorului este izvorâta din lege, părțile negociind doar condițiile și cuantumurile, scopul fundamental al acestor clauze fiind de a stipula drepturi la un nivel superior față de cel prevăzut în normele legale, pentru a fi atenuate consecințele concedierilor colective pentru motive ce nu țin de persoana salariatului.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilorlegale incidente Curtea de A. constată că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Sub aspectul excepției prescripției dreptului la acțiune, Curtea apreciazăcorectă interpretarea primei instanțe, care a considerat că drepturile solicitate se subsumează categoriei de drepturi de natură salarială, prin raportare la prevederile art. 55 alin. 1 din codul fiscal. Dincolo de denumirea dată dreptului bănesc prevăzut în contractul colectiv este de reținut că acesta este acordat în considerarea calității de angajat, astfel că nu poate reprezenta decât un drept de natură salarială acordat în considerarea activității prestate de salariat în beneficiul angajatorului. De altfel, chiar recurenta acceptă calificarea acestor drepturi ca atare, în condițiile în care, în cuprinsul recursului, arată că „nu se pot considera că toate drepturile salariale, indiferent de temeiul lor de acordare și oriunde ar fi ele prevăzute ar fi prescriptibile la modul universal, în termenul general de 3 ani de zile";.
Potrivit art. 171 alin. 1 și art. 268 alin. 1 lit. c) C. muncii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune este de 3 ani de la data nașterii acestui drept, în cazul în care obiectul conflictului individual de muncă este plata unor drepturi salariale neacordate.
Art. 268 alin. 1 lit. e) C. muncii stipulează termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, însă acest text de lege are caracter de normă generală, reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 268 alin. 1 lit. c) C. muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, astfel încât se va aplica norma specială, în conformitate cu dictonul specialia generalibus derogant, deci dispozițiile de la litera c), atunci când drepturile salariale neplătite sunt reglementate într-un contract colectiv de muncă.
Nu se poate accepta interpretarea făcută în sens invers de către recurenta pârâtă, care susține că dintre cele două, textul special este dat de lit. e). E adevărat că și acesta reprezintă o reglementare cu caracter special, dar în comparație cu stipulațiile art. 268 alin. 2 C. muncii, care prevede un termen de 3 ani de prescripție pentru toate celelalte situații care nu au fost detaliate la alin. 1 din text. În schimb, prin compararea textului lit. c) cu cel de la lit. e) din alin. 1 al art. 268 C. muncii, textul special rămâne cel de la lit. c), acesta distingând din multitudinea de drepturi ce pot fi reglementate în cuprinsul unui contract colectiv de muncă, pe cele salariale, care se bucură de un termen de prescripție mai îndelungat.
În mod evident, definiția dată prin dispozițiile L. nr. 6. contractului colectiv de muncă nu are relevanța scontată de recurentă în conturarea extensiei sintagmei de „. salariale";, întrucât drepturile salariale pot fi reglementate atât prin contractul individual de muncă, cât și prin contractele colective de muncă, neexistând în legislație condiția pe care recurenta încearcă a o impune calificării unui drept ca fiind salarial, anume, ca acesta să fie reglementat prin contractul individual de muncă. În egală măsură, un contract colectiv de muncă poate stabili drepturi salariale, față de dispozițiile art. 160 C. muncii.
Cât privește motivele de recurs referitoare la fondul cauzei Curtea reține următoarele:
Recurenta a susținut că prin O. nr. 9. s-au instituit norme speciale cu caracter derogator de la prevederile generale ale C. Colectiv de M. la nivel de R. T.
Curtea apreciază, așa cum corect a reținut tribunalul, ca fiind nefondate aceste susțineri ale pârâtei, având în vedere că potrivit prevederilor art. 67 din C. muncii salariații concediați din motive care nu țin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a șomajului și de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă, angajatorului revenindu-i obligația corelativă de a lua măsuri de protecție față de acești angajați, potrivit art. 69 lit. b) din același cod.
Cum prin OG nr. 9. nu s-a instituit nici o derogare expresă de la aceste prevederi legale, Curtea nu poate reține interpretarea pârâtei în sensul că acest act normativ ar cuprinde exhaustiv măsurile de protecție socială de care puteau beneficia reclamanții ca urmare a concedierii și ar înlătura de la aplicare prevederile contractului colectiv de muncă menționat prin care se instituie dreptul acestora la o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate din resursele financiare ale angajatorului.
Nu poate fi acceptată nici apărarea formulată de pârâtă, privitor la aplicarea cu prioritate a contractului colectiv de muncă la nivel de societate, iar nu a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi,fiind aplicabile prevederile art. 8 alin. 2 din L. nr. 130/1996 (în vigoare la data concedierii, în condițiile în care doar prin L. nr. 6. a fost abrogată această lege), conform cărora contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin C. colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de ramură (în speță).
În consecință, Curtea constată că deși reclamanții au beneficiat de drepturile prevăzute de art. 7 din OG nr. 9., aceștia sunt îndreptățiți și la compensațiile prevăzute de contractul colectiv de muncă menționat.
Pentru considerentele expuse,în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 cod procedură civilă Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S. N. de T. F. de M. C. M. S. - S. M.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S. N. DE T. F. DE M. C. M. S. - S. M. împotriva sentinței civile nr. 8. din (...) a T.ui B. N., pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 13 noiembrie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
I.A T. D. C. G. G.-L. T.
Red.GLT/dact.MS/2 ex./(...) Jud.fond: B.I.S.
GREFIER
N. N.
| ← Decizia nr. 44/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 4946/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
