Decizia civilă nr. 1063/2013. Anulare act. Litigiu de muncă

Decizii și sentințe litigii de muncă - Curtea de Apel Cluj (2013)

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr. _

DECIZIA CIVILĂ NR. 1063/R/2013

Ședința publică din data de 6 martie 2013 Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: I. -R. M. JUDECĂTORI: C. M.

S. -C. B. GREFIER: G. C.

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul T. D. J. împotriva sentinței civile nr. 1667 din 12 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul B. -N. în dosar nr._, privind și pe pârâții intimați P.

J. B. -N. și A. N. A F. P., având ca obiect anulare act.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reclamantul recurent și reprezentanta pârâtului intimat P. J. B. -N., consilier juridic Rotaru Alecsandra, lipsă fiind reprezentantul pârâtei intimate.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 21 februarie 2013, prin serviciul de registratură al instanței, s-a depus la dosar din partea pârâtei intimate ANFP întâmpinare prin care solicită scoaterea instituției din cauză, motivat pe faptul că niciunul din petitele invocate de recurent în cererea de recurs nu fac referire la aceasta.

Reclamantul recurent solicită comunicarea unui exemplar al întâmpinării formulate de pârâtul intimat, având în vedere că la dosar există trei exemplare.

Instanța, constatând că pârâtul intimat a depus la dosarul cauzei întâmpinarea în trei exemplare, respectiv, unul prin fax, unul prin poștă și unul prin e-mail, procedează la desprinderea din dosar a unui exemplar pe care îl comunică reclamantului recurent și dispune renumerotarea dosarului.

Reclamantul recurent arată că nu dorește termen pentru studierea

întâmpinării. Depune la dosar, în copie, încheierea prin care s-a încuviințat executarea silită a titlului executoriu - Sentința civilă nr. 1195/2011 a Tribunalului B. -N. pronunțată în dosar nr._ și Sentința civilă nr. 833/_ a Curții de Apel C., pronunțată în dosar nr._, prin care s-a soluționat un capăt de cerere disjuns din dosar nr._ al Tribunalului B.

-N., pe care o consideră relevantă în prezenta cauză. Nu are alte cereri de formulat.

Reprezentanta pârâtului intimat arată că are cunoștință despre hotărârile depuse de reclamantul recurent și nu are alte cereri de formulat.

Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.

Reclamantul recurent solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat în scris, arătând în motivare că în cauză sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7

și 9 C.pr.civ., hotărârea atacată fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și ale art. 3041C.pr.civ., respectiv instanța de fond a reținut o stare de fapt care nu corespunde adevărului și a ignorat în mod nepermis sau a interpretat greșit probele din dosar. Pe fond instanța a făcut o apreciere greșită a stării de fapt și a probelor administrate în cauză, a ignorat faptul că prin decizia CEDO statul a fost obligat să repare toate consecințele încălcării dreptului său născut în_, stabilit de Tribunalul B. -N. și Curtea de Apel C. în dosar nr. 5181._ prin hotărâri judecătorești. Instanța de fond a pronunțat o soluție greșită apreciind în mod necorespunzător anumite stări de fapt, a ignorat faptul că Prefectura a utilizat un document fictiv, respectiv foaia colectivă de prezență, în care în dreptul său s-a comis o eroare constând în consemnarea neadevărată a

faptului că nu ar fi fost prezent la Prefectură în perioada_ -_, deși din proprie inițiativă a fost invitat să-și reia activitatea în data de_ de către Prefectură, fără să fi avut încheiat vreun contract de muncă. Prin ordinul prefectului emis la data de_ s-au modificat doar prevederile art. 4 alin. 2 nu și data de încadrare a reclamantului, cum greșit a reținut instanța de fond. Arată că și-a prezentat demisia datorită unor motive imputabile angajatorului care a întocmit un document fictiv și nu i-a plătit salariul aferent pentru perioada în care a fost invitat în mod expres la locul de muncă și pentru care a semnat condica de prezență. La dosar există un ordin de plată care dovedește clar că pârâta avea bani însă nu a dorit să-i plătească drepturile salariale. Imediat după depunea cererii de demisie pârâta și-a onorat unele datorii. Motivul principal pentru care a renunțat la demisie a fost dorința de a-și continua activitatea în instituție, având în vedere faptul că unul dintre principalele motive pentru care a demisionat s-a rezolvat, respectiv faptul că i s-au achitat o parte din sumele datorate. Timp de 12 ani a fost prejudiciat în fiecare lună prin neîndeplinirea obligațiilor care decurg din contractul de muncă, considerând că este îndreptățit la recalificarea încetării contractului de muncă într-o concediere nelegală, fără cauză reală și serioasă. În concluziile scrise depuse la instanța de fond, la fila 251, pct. 12, a aratat că a făcut un bilanț al faptelor ilicite constând în încălcări grave ale obligațiilor contractuale ale angajatorului pe care solicită instanței să le i-a în considerare. Mai precizează că a renunțat la cererea de demisie pentru că i s-a plătit salariul, chiar dacă celelalte drepturi obținute prin hotărâri

judecătorești nu i-au fost acordate. Nu solicită cheltuieli de judecată.

Reprezentanta pârâtului intimat solicită respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate. Cu privire la disjungere arată că la data demisiei, exista un contract de muncă încheiat între părți. Prin acțiune s-a solicitat și numirea în funcția publică, instanța de fond corect a dispus și a trimis cauza la secția de contencios administrativ pentru soluționare, nepronunțându-se asupra acestui capăt de cerere. Referitor la demisia reclamantului recurent arată că prin sentința prin care s-a dispus reintegrarea, se impunea a fi încheiat contractul individual de muncă conform Legii nr. 53/2003, în caz contrar angajatorul fiind pasibil de amendă. Din motivele invocate de reclamantul recurent nu rezultă care au fost articolele de lege încălcate de Prefect și care l-au determinat să-și de-a demisia. Numirea în funcția publică implică îndeplinirea unor condiții, respectiv obținerea unor avize de la ANFP, despre care reclamantul susține că există încă din anul 2000, însă atunci nu avea calitatea de angajat al Prefecturii, astfel că nu putea fi numit în funcție. Cu privire la neplata salariului arată că a fost încheiat contractul nr. 43/_, existând o perioadă între data reintegrării și data semnării contractului, diferența de 7 zile, respectiv din 4 până în 10 august 2010, perioadă pentru care i s-au

plătit despăgubiri reclamantului, rezultând astfel că nu au fost încălcare drepturile salariale ale recurentului. Demisia acestuia a fost un act impulsiv, nefiind determinat de un act sau fapt al instituției, nici instanța de fond nu a putut reține vreun astfel de motiv. Reclamantului i s-au plătit salariile, a beneficiat de concediu, astfel că nu se poate reține nerespectarea obligației financiare, fiindu-i achitate drepturile în termen de 3 zile după ce banii au fost virați în contul Prefecturii. Nu solicită cheltuieli de judecată.

Cauza fiind în stare de judecată rămâne în pronunțare.

C U R T E A

Prin Sentința civilă nr. 1667 din_ a Tribunalului B. -N. pronunțată în dosarul nr._, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea civilă formulată de reclamantul T. D. J. în contradictoriu cu pârâta I.

P. ui J. B. -N. .

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut,

ca urmare a disjungerii diferitelor capete de cerere prin încheierea din data de_ și raportat la precizarea de acțiune, că a rămas investită cu soluționarea următoarelor petite: să se anuleze ca nelegal Ordinul P. ui de B. -N. nr. 192/_, prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă nr. 43/2011, al reclamantului, în cadrul prefecturii, începând cu data de_ ; în principal să se constate nulitatea absolută a demisiei fără preaviz a reclamantului, înregistrată la prefectura sub nr. IC 15855/_ ; în secundar să se anuleze demisia fără preaviz a recurentului, înregistrată la prefectură sub nr. IC 15855/_ ; să se dispună repunerea reclamantului în situația anterioară înregistrării demisiei sale fără preaviz din data de_, cu scopul exclusiv al obligării pârâtei la numirea reclamantului în funcția publică de consilier grad I.

Prin Sentința civilă nr. 1195/2011 pronunțată de Tribunalul B. -N. în dosarul nr._, s-a constatat nulitatea absolută a Ordinului P. ui nr. 220/_, s-a dispus repunerea contestatorului (T. D. J. ) în situația anterioară emiterii actului de concediere. Totodată a fost obligată I. P. ui

- J. B. -N. la plată către contestator a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care a fost lipsit contestatorul începând cu data de_ până la data reintegrării efective, la plata contribuțiilor datorate de angajat și angajator, a majorărilor de întârziere și a penalităților de întârziere calculate începând cu data de_ până la data reintegrării efective și la întocmirea declarațiilor lunare de buget, a fișelor fiscale și a completării carnetului de muncă.

Punerea în executare a acestei sentințe a început prin emiterea Ordinului nr. 158/_, dispunându-se reintegrarea și reîncadrarea reclamantului T.

D. -J. pe postul contractual de consilier IA gradația 5, clasa de salarizare 57 în cadrul Serviciului Afaceri Europene, Dezvoltare Economică și Conducerea Serviciilor P. e Deconcentrate. Așa cum rezultă din susținerile reclamantului și din cuprinsul înscrisului înregistrat sub nr. 26791/189/_ T. D. J. a refuzat semnarea înscrisurilor de mai sus, având obiecțiuni cu privire la data întocmirii actului și la persoana care a semnat ca reprezentant al Instituției P. ui, respectiv domnul I. C. Păun, care nu avea calitatea de angajat al instituției la data de_ .

Raportat la aceste obiecțiuni, s-a procedat la încheierea între părți a contractului de muncă nr. 43/_ . Totodată s-a dispus modificarea

corespunzătoare a Ordinului nr. 158/_, cu stabilirea datei de reîncadrare la_ .

Instanța a apreciat că, contractul individual de muncă nr. 43/_ a fost valabil încheiat între angajatul T. D. J. și angajatoarea I. P. ui

B. - N., conținând toate elementele impuse de prevederile Codului muncii și a fost asumat prin semnătură de ambele părți arătate mai sus.

Reclamantul a invocat faptul că pârâta nu și-a executat toate obligațiile, care îi reveneau în baza contractului individual de muncă, respectiv că nu s-a îndeplinit procedura în vederea transformării postului ocupat de el din post de personal contractual în cel de funcționar public, că nu i s-ar fi achitat salariul aferent perioadei de_ -_ și că nu s-au achitat despăgubirile stabilite prin Sentința civilă nr. 1195/2011 a Tribunalului B. -N. în favoarea reclamantului.

Cu privire la prima susținere formulată, instanța a reținut că potrivit art. 11 din Legea nr. 188/1999 autoritățile și instituțiile publice care au prevăzute în statele de funcții posturi de natură contractuală, care presupun exercitarea unor atribuții dintre cele prevăzute la art. 2 alin. (3), au obligația de a stabili funcții publice în condițiile art. 107. Persoanele încadrate cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată în posturi de natură contractuală care au fost stabilite și avizate ca funcții publice vor fi numite în funcții publice de execuție dacă îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 54 și condițiile de vechime în specialitatea studiilor corespunzătoare clasei și gradului profesional ale funcției publice. Iar conform art. 107 din același act normativ autoritățile și instituțiile publice au obligația de a solicita Agenției Naționale a F. P. avizul privind funcțiile publice în oricare dintre următoarele situații: a) stabilirea sau modificarea structurii de funcții publice pentru fiecare autoritate și instituție publică, în parte, de către conducătorul acesteia ori prin hotărâre a consiliului județean sau, după caz, a consiliului local, pe baza activităților prevăzute la art. 2 alin. (3); b) modificarea calității posturilor, potrivit art. 111 alin. (1) sau (5).

Din cuprinsul acestor dispoziții legale rezultă fără nici un dubiu că în vederea transformării unui post de natură contractuală într-unul de funcționar public, se impune în mod obligatoriu obținerea avizului de la A. N. a F.

P., dar nu se stabilește nici un termen maxim în care autoritatea sau instituția publică să formuleze această solicitare. Desigur angajatul vizat de această modificare, în măsura în care ar aprecia că se tergiversează de către angajator demararea procedurilor, are posibilitatea de a formula o acțiune în contencios administrativ în acest sens.

În cazul de față trebuie observat că reclamantul a fost reîncadrat în cadrul Instituției P. ui B. -N. începând cu data de_, iar la data de_ s-a întocmit solicitarea nr. 1500/_, prin care s-a solicitat avizul pentru modificarea calității postului ocupat de reclamant. Pe parcursul procesului reclamantul a vehiculat ideea că de fapt această solicitare nu a fost întocmită la data indicată în cuprinsul acesteia, ci ulterior demisiei sale, dar nu a înțeles să se înscrie în fals cu privire la acest înscris. Instanța a reținut astfel că actul respectiv este valabil și în ceea ce privește data înscrisă pe acesta (_ ), dar a fost transmis Agenției Naționale a F. P. doar la data de_ (f.212), iar această din urmă instituție a emis avizul nr. 9. /_ (f.115). Raportat la cele arătate, nu se poate reține vreo culpă a pârâtei I. P. ui B. -N. în derularea procedurii de modificare a calității postului, astfel încât nu se justifică teza vehiculată de reclamant că prin această presupusă omisiune a fost provocat de către pârâtă să demisioneze.

În ceea ce privește remunerația care i se cuvenea reclamantului pentru perioada_ -_, instanța a observat că potrivit condicii de prezență reclamantul T. D. J. într-adevăr a prestat activitate în folosul pârâtei în zilele de 4, 5, 8,9,10 August 2011 (f.151-155), dar raportat la aspectul reținut mai sus, respectiv că din cauza neînțelegerilor dintre părți, reintegrarea efectivă a avut loc abia la data de_, pentru perioada anterioară nu exista temei contractual sau legal ca reclamantul să încaseze salariul. Totuși pârâta a achitat reclamantului sume de bani și aferente acestei perioade, odată cu plata despăgubirilor stabilite prin Sentința civilă nr. 1195/2011 a Tribunalului B. -

N. . Se poate lesne observa că reclamantul apreciază că plata despăgubirilor stabilite prin această hotărâre ar constitui o obligație contractuală a angajatorului, or această obligație, deși se află în legătură cu raporturile de muncă și concedierea care a avut loc între părți, nu a fost asumată prin noul contract de muncă încheiat și își are izvorul în dispozițiile hotărârii judecătorești menționate. Această plată a avut loc la data de_, ulterior demisiei reclamantului, dar nici această perioadă (de la data pronunțării hotărârii_, comunicarea având loc la sfârșitul lunii iulie 2011) nu poate fi apreciată ca fiind excesivă, mai ales raportat la constrângerile economice existente în societate - în mod special la autoritățile și instituțiile publice și la dispozițiile art. 2 alin. 2 și 3 din Legea nr. 340/2004, I. P. ui B. -N. fiind finanțată de la bugetul de stat, iar P. este ordonator terțiar de credite.

Ulterior reîncadrării reclamantului, acesta a beneficiat de concediu de odihnă în perioada_ -_, s-a aflat în concediu medical între_ -_ și i s-a încuviințat exercitarea unui concediu fără plată în perioada_ -_ . La sfârșitul acestei perioade, reclamantul formulează o nouă cerere de acordarea a concediului fără plată, solicitând acordarea concediului pentru rezolvarea unor probleme personale în perioada cuprinsă între data de_ și data executării efective a obligațiilor pe care prefectura le are față de el (executarea Sentinței civile nr. 1195/2001 a Tribunalului B. -N., încheierea contractului de muncă în forma scrisă în baza sentinței civile nr. 4734/_ a Tribunalului B.

-N., obligația numirii în funcție publică), singurul motiv de ordin personal pentru care ar avea nevoie de zile de concediu fără plată amintit de reclamant în cerere, este că are pe rolul instanțelor judecătorești un număr mare de dosar, pentru care trebuie să se pregătească și să se prezinte în ședințele de judecată.

Acordarea concediului fără plată nu constituie o obligație a angajatorului în orice condiții, trebuind a fi îndeplinite în mod cumulativ 2 condiții: să fie solicitată/acordată pentru o perioadă determinată (în acest fel angajatorul poate să își organizeze activitatea și poate aprecia asupra posibilității de acordare a concediului fără plată) și să fie determinată de motive obiective și serioase.

În cazul de față, instanța a reținut că reclamantul T. D. J. a beneficiat în perioada_ -_ de concediu fără plată (f.19) pentru aceleași motive, respectiv pentru a avea posibilitatea să se prezinte în fața instanțelor de judecată în dosarele aflate pe rolul Judecătoriei B., Tribunalul B. -N., Curții de Apel C. . Cererea depusă în data de_ nu are menționată în mod clar perioada de timp pentru care se solicită concediul fără plată, reclamantul solicitând concediul până la executarea obligațiilor de către pârâtă, iar motivul invocat oricum nu justifică acordarea a două concedii fără plată într-un interval atât de scurt de timp. De altfel, dispozițiile Codului de procedură civilă prevăd posibilitatea desemnării unui mandatar sau angajării unui apărător în situația în care partea nu este în măsură să se reprezinte în fața instanțelor de judecată.

Prin demisie - reglementată de art. 81 Codul muncii - se înțelege actul unilateral de voință al salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz (în funcție de situație). Demisia fiind un act juridic unilateral, în principiu definitiv și care operează de drept și poate fi atacată doar ca și oricare altă manifestare unilaterală de voință care a fost viciată prin eroare, dol sau violență.

Reclamantul a invocat faptul că a fost indus în eroare de reprezentanții pârâtei, care nu i-au comunicat faptul că a fost declanșată procedura privind modificarea calității postului în funcție publică. Instanța a reținut că dolul este acel viciu de consimțământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic. În cazul de față nu pot fi identificate nici un fel de măsuri sau acțiuni ale reprezentanților instituției pârâte prin care să se fi urmărit determinarea demisiei reclamantului. T. D. J. a susținut că i s-a promis de către Prefect cu ocazia semnării contractului, că în cel mai scurt timp posibil urmează a se solicita avizul pentru funcția publică. Nu există nici o dispoziție legală care să oblige pârâta să îi aducă la cunoștință fiecare act sau demers întreprins în acest sens, iar după cum am arătat și mai sus, dacă reclamantul era nemulțumit de lipsa de măsuri din partea pârâtei, exista posibilitatea de a formula o acțiune împotriva acesteia, desigur cu respectarea dispozițiilor legale incidente.

Reclamantul susține că demisia sa reprezintă un act provocat de faptele ilicite ale prefecturii: refuzul acordării drepturilor salariale, refuzul acordării drepturilor izvorâte din Legea nr. 188/1999, încălcarea dreptului la demnitate în muncă, refuzul acordării concediului fără plată. Aceste presupuse fapte ilicite au fost analizate de instanță în cele ce preced și este evident că ele nu pot avea caracterul unor amenințări pentru a constitui violență-viciu de consimțământ.

În ceea ce privește nulitatea Ordinului P. ui nr. 192/_, (f.62-64) instanța a reținut că reclamantul a susținut că temeiul de drept al încetării raporturilor de muncă este greșit, întrucât alături de art. 55 lit. c Codul muncii s- a menționat art. 81 alin. 1, 2 și 7 Codul muncii, or, el și-a întemeiat cererea de demisie pe art. 81 alin. 8 din Codul muncii. Acest din urmă text legal prevede că salariatul poate demisiona fără preaviz dacă angajatorul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin contractul individual de muncă. Din întâmpinarea

formulată a rezultat că pârâta I. P. ui B. -N. nu se consideră a fi în culpă cu privire la derularea raporturilor de muncă și îndeplinirea obligațiilor sale, iar din cele arătate mai sus, se poate concluziona că și instanța de judecată a apreciat că nu a existat o neîndeplinire a obligațiilor contractuale din partea angajatorului, astfel că temeiul legal corect pentru încetarea raporturilor de muncă ca urmare a demisiei, este cel indicat în Ordin. Se menționează expres că pârâta a renunțat la perioada de preaviz, în cazul demisiei termenul de preaviz fiind prevăzut în beneficiul angajatorului, rămâne la latitudinea acestuia dacă insistă sau nu în respectarea acestui termen.

Reclamantul a mai susținut în subsidiar că înțelege să își revoce demisia, solicitând reîncadrarea cu scopul exclusiv al obligării pârâtei la numirea reclamantului în funcția publică de consilier grad I. Instanța a reținut că dată fiind natura juridica a demisiei de act juridic unilateral, aceasta nu mai poate fi revocată după ajungerea ei la cunoștința angajatorului, decât cu acordul expres, sau chiar tacit, dar neechivoc, al acestuia din urmă. Chiar în situația în care autorul demisiei ar repudia ulterior acest act, nu mai poate reveni asupra lui în mod unilateral, deoarece efectele sale s-au produs de la data înregistrării

demisiei. În speță, I. P. ui B. -N. a respins în mod expres (prin întâmpinare) această cererea a reclamantului, astfel încât cererea de demisie își produce efectele juridice.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul T. D. J.

, solicitând în principal admiterea acestuia, modificarea în parte a încheierii de ședința din data de_, în sensul de a anula dispoziția de disjungere a pețitului 5 din acțiunea introductiva și a petitelor 4, 5, 6 și 7 din precizarea de acțiune, modificarea în totalitate sentinței recurate în sensul de a admite petitele 1, 2, 3, 4 și 5 din acțiunea introductiva și petitele 4, 5, 6 și 7 din precizarea de acțiune și, pe cale de consecința, recalificând demisia recurentului provocata din culpa angajatorului în concediere nelegala fără o cauza reala și serioasa, să se dispună următoarele: anularea ca nelegală Ordinul P. ui nr. 192/2011 prin care s-a dispus încetarea contractului individual de munca nr. 43/2011 începând cu data de_ ; în principal să se constate nulitatea absoluta a demisiei fără preaviz a recurentului, înregistrata la prefectura sub nr. IC 15855/_ ; în secundar să se anuleze demisia fără preaviz a recurentului, înregistrata la prefectura sub nr. IC 15855/_ ; să se dispună repunerea recurentului în situația anterioara înregistrării demisiei fără preaviz din data de_, în baza art. 80 alin. (2) din Codul muncii; să se constate refuzul nejustificat al prefecturii privind transformarea postului contractual al recurentului în funcție publica; să fie obligată prefectura la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care as fi beneficiat daca nu era obligat sa demisioneze din culpa pârâtei și de care a fost lipsit în perioada_ (data desfacerii contractului de munca nr. 43/_ ) - până la data reintegrării în postul contractual sau, după caz, până la data numirii efective în funcția publica de consilier 1, grad I în cadrul prefecturii, actualizata cu rata inflației la data efectuării plății; să fie obligată prefectura la plata către bugetul consolidat al statului, a contribuțiilor datorate de către angajat și angajator, a majorărilor de întârziere și a penalităților de întârziere, calculate pentru perioada_ - până la data reintegrării în postul contractual sau, după caz, până la data numirii efective în funcția publica arătata, actualizate cu rata inflației la data efectuării plății; să fie obligată prefectura la întocmirea și depunerea declarațiilor lunare de buget, conform prevederilor legale, către toate instituțiile abilitate ale statului pentru perioada_ - până la data reintegrării în postul contractual sau, după caz, până la data numirii efective în funcția publica; să fie obligată prefectura la întocmirea fiselor fiscale pe numele recurentului pentru perioada_ - până la data reintegrării în postul contractual sau, după caz, până la data numirii efective în funcția publica.

În secundar - solicită admiterea recursului, modificarea în parte încheierii de ședința din data de_ în sensul de a se dispune motivarea măsurii disjungerii petitului 5 din acțiunea introductiva și a petitelor 4, 5, 6 și 7 din precizarea de acțiune, modificarea în parte încheierii de ședința din data de_ în sensul de a se dispune consemnarea depunerii concluziilor scrise ale recurentului din data de_, să se dispună consemnarea concluziilor scrise ale paratei din data de_, să se caseze în totalitate sentința recurata și să fie trimisă cauza spre rejudecare, la aceeași instanța.

În motivare recurentul a arătat că sentința recurată este criticabila pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 din C.pr.civ., fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită atât a legii interne cat și a art. 6.1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, privind dreptul recurentului la un

proces echitabil. Efectele acestor încălcări au condus, în mod nelegal, la respingerea ca neîntemeiata a acțiunii recurentului.

De asemenea, sentința recurată este criticabila și pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 3041C.pr.civ. deoarece instanța de fond a reținut o stare de fapt care nu corespunde adevărului și a ignorat în mod nepermis sau a interpretat greșit probele din dosar.

Referitor la anularea dispoziției de disjungere - recurentul apreciază ca judecarea petitului 5 din acțiunea introductiva și a petitelor 4, 5, 6, și 7 din precizarea de acțiune, trebuia sa se desfășoare în prezentul cadru procesual și că dispoziția disjungerii petitelor arătate este nelegala și netemeinica.

De altfel, solicită să se retină ca instanța însăși și-a încălcat propria ei dispoziție, în condițiile în care, deși a dispus (nemotivat) disjungerea petitului 5 din acțiunea introductiva, totuși a judecat pe fond acest petit și s-a pronunțat ferm în sensul respingerii lui, statuând greșit ca "nu se poate retine vreo culpa a paratei instituția prefectului în derularea procedurii de modificare a calității postului contractual în funcție publica".

În opinia recurentului, petitul 5 nu mai putea face nicidecum obiectul analizei instanței de fond, în condițiile în care tribunalul a dispus disjungerea lui din acțiunea introductiva. Pe cale de consecința, acesta apreciază ca hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, fiind pronunțata cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 din C.pr.civ..

Obiectul petitului 5, dedus judecații, nu este nicidecum de competenta instanței de contencios administrativ.

Precizează recurentul că pârâta în mod constant a refuzat să procedeze la transformarea postului său contractual în funcție publică deși acest drept i-a fost recunoscut încă începând cu data de_, fiind incidente prevederile legale referitoare la funcția publică care erau în vigoare la data primei sale concedieri în anul 2000.

Prin urmare, instanța de fond în mod greșit a apreciat că dreptul său de a ocupa o funcție publică s-a născut doar la data de_ iar referitor la solicitarea de către pârâtă a avizului pentru modificarea postului, instanța greșit a apreciat ca fiind valabilă această solicitare raportat la data înscrisă_, data corectă a sesizării fiind_ .

Dreptul său de a ocupa o funcție publică i-a fost recunoscut de către instanțele interne, recurentul înțelegând să facă trimitere la Sentința civilă nr. 1014/2011 pronunțată de Tribunalul B. -N. în dosarul nr. 5181._ modificată prin Decizia civilă nr. 3244/2012 a Curții de Apel C., precizează totodată că i s-a produs o vătămare gravă a dreptului său de a ocupa o funcție publică în cadrul instituției prefectului, începând cu data de_, și aceasta reprezintă o consecință încă nereparată a încălcării art. 6 paragraf 1 din CEDO, pârâta producându-i un prejudiciu financiar lunar prin refuzul timp de 12 ani de a-l numi în funcție publică.

Prefectura a solicitat nejustificat 3 avize pentru transformarea postului contractual în funcție publică, în loc de un singur aviz, iar instanța în mod greșit a exonerat pârâta de răspundere apreciind că nu există un termen maxim pentru obținerea acestui aviz, încălcând astfel prevederile art. 6 paragraf 1 din CEDO datorită depășirii termenului rezonabil.

Precizează recurentul că pârâta a încălcat prevederile art. M alin. 1 lit. a din CIM nr. 43/2011 prin aceea că nu i-a acordat salarizarea corespunzătoare pentru munca depusă, în sensul că nu i-a acordat salariul aferent activității prestate în perioada_ -_, instanța reținând în mod greșit că data

reintegrării sale a fost_ în loc de_, și prin aceea că nu i-a recunoscut nivelul legal de clasificare și salarizare incident funcției publice, în mod greșit susținându-se de către pârâtă că activitatea sa nu implică exercitarea prerogativelor de putere publică.

Pe de altă parte, se arată de către recurent că pârâta a refuzat să-i achite despăgubirile stabilite prin Sentința civilă nr. 1195/2011, refuzând astfel acordarea unui drept izvorât din lege, iar instanța de fond în mod greșit a apreciat că aceste despăgubiri nu au fost asumate prin noul contract de muncă încheiat.

De asemenea, apreciază ca fiind părtinitor raționamentul instanței potrivit căruia perioada de 120 de zile, dintre data la care s-a născut obligația achitării despăgubirilor -_ și data plății acestora -_, nu poate fi apreciată ca excesivă datorită constrângerilor economice existente în societate, instanța încălcând astfel principiul egalității armelor.

Consideră recurentul că reprezintă o adevărată circumstanță agravantă faptul că, deși pârâta avea la dispoziție fondurile bănești necesare efectuării plății, totuși a refuzat nejustificat executarea de bunăvoie a acestei obligații, aspect ce rezultă din Încheierea nr. 7970/CC/2011 a Judecătoriei B. prin care s-a încuviințat executarea silită a titlului executoriu Sentința civilă nr. 1195/2011.

Apreciază că autoritățile nu pot invoca lipsa de fonduri pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătorești.

Totodată, se mai arată de către recurent faptul că pârâta a refuzat, din culpa ei exclusivă, încheierea contractului de muncă în baza Sentinței civile nr. 4734/F/2010, ignorând astfel principiul fundamental al continuității în muncă ce guvernează instituția reintegrării.

De asemenea, pârâta a refuzat să-i răspundă la cele două cereri de concediu fără plată, ceea ce reprezintă o încălcare a art. M pct. 1 lit. e din CIM 43/2011, privind dreptul său la demnitate în muncă.

Referitor la nelegalitatea OP nr. 192/_ privind încetarea contractului de muncă nr. 43/2011, se arată de către recurent faptul că instanța de fond, fără a analiza în mod temeinic motivele de nelegalitate invocate, a apreciat greșit că nu a existat o neîndeplinire a obligațiilor contractuale din partea angajatorului, considerând recurentul ca fiind incidente dispozițiile art. 81 alin. 8 din C.muncii.

Ordinul nr. 192/2011 este nelegal și datorită faptului că Ordinul nr. 158/2011 privind "reintegrarea"; sa nu a fost abrogat, nefiind posibil ca acesta din urmă să existe simultan cu un ordin privind concedierea aceluiași salariat.

Se mai precizează faptul că în OP nr. 192/2011 sunt menționate două temeiuri de drept, demisia în baza art. 81 alin. 8 și art. 55 lit. c, temeiuri care se exclud reciproc, acesta fiind un alt motiv de nelegalitate a ordinului menționat.

Un alt motiv de nelegalitate a OP nr. 192/2011 îl constituie refuzul pârâtei de a-i comunica toate actele invocate în preambulul acestui ordin, pârâta încălcându-i astfel dreptul la apărare.

Recurentul mai invocă și alte motive de nelegalitate a sentinței atacate, arătând faptul că prin cercetarea judecătorească instanța de fond a depășit solicitările cu care a fost investită prin aceea că a analizat demersurile pârâtei ulterioare demisiei reclamantului.

De asemenea instanța a făcut o greșită apreciere a stării de fapt din data de_ și, de asemenea, a ignorat actele medicale depuse la dosarul cauzei atunci când a evaluat climatul de sănătate în muncă pe care i l-a "asigurat"; pârâta.

Conduita ilicită a pârâtei i-a produs un prejudiciu moral grav ce constă mai ales în sentimentul de gravă insecuritate și înstrăinare civică din cauza atitudinii de desconsiderare a angajatorului-autoritate publică ce i-a încălcat în formă continuă dreptul fundamental la muncă.

Solicită recurentul să se aibă n vedere ostilitatea și reaua credință a pârâtei, observate și reținute și în cauza T. împotriva României, întrucât, în decurs de 12 ani, singurul scop real al pârâtei a fost acela de a-l îndepărta din instituție prin orice metodă.

Recurentul consideră că a fost îndreptățit să demisioneze în baza art. 81 alin. 8 din C.muncii, solicitând să se aibă în vedere starea sa sufletească precum și situația inechitabilă și disperată în care se regăsea la data de_, din culpa pârâtei care a refuzat în mod constant să-și îndeplinească obligația de a-i achita drepturile salariale pe care i le datorează și în prezent, deși se afla după 12 luni de concediere abuzivă, a refuzat să-i achite creanța în cuantum de peste 100.000 lei, iar toate indiciile la acea dată erau în sensul că pârâta nici nu intenționa să i le mai plătească vreodată, dimpotrivă urmărea să-l hărțuiască în continuare până la obținerea rezultatului mult dorit de a-l epura din instituție.

Apreciază recurentul că refuzul intenționat și în formă continuată a angajatorului de a-și respecta obligațiile contractuale prezintă un grad de gravitate suficient de ridicat pentru ca încetarea raporturilor de muncă prin demisie să fie considerată o concediere fără cauză reală și serioasă.

Referito la solicitarea secundară, recurentul apreciază că prin dispoziția de disjungere de la termenul din data de_, instanța a nesocotit dispozițiile art. 304 pct. 5 C.pr.civ., referitoare la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității.

În drept s-au invocat dispozițiile art. 299, art. 304 pct. 5, 7, 9, art. 3041,

art. 312, art. 105 alin. 2, art. 261 pct. 5 C.pr.civ..

Intimata I. P. ui J. B. -N., prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, a solicitat respingerea recursului declarat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea reține, cu opinie majoritară, că recursul este nefondat, având în vedere considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici "Prezenta lege reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre funcționarii publici și stat sau administrația publică locală, prin autoritățile administrative autonome ori prin autoritățile și instituțiile publice ale administrației publice centrale și locale…"; iar potrivit art. 4 alin. 1 "Raporturile de serviciu se nasc și se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condițiile legii.";

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999 "Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe.";

Față de prevederile legale enunțate, se constată că instanța de fond în mod corect a procedat prin Încheierea de ședință din data de_ la disjungerea capetelor de cerere nr. 5 și 6 din acțiunea introductivă precum și a petitelor nr. 3, 4, 5, 6, 7 din precizarea de acțiune, referitoare la solicitarea reclamantului de transformare a postului în funcție publică.

Competența instanței de contencios administrativ este atrasă nu doar in situația în care litigiul vizează raportul de serviciu al unui angajat care ocupă efectiv o funcție publică ci și în situația în care acest litigiu este în legătură cu solicitarea de încadrare într-o funcție publică, cum este situația în prezenta cauză dedusă judecății.

Prin urmare, dispoziția instanței de fond de disjungere a capetelor de cerere menționate și sesizarea instanței de contencios potrivit Încheierii de ședință din data de_ este corectă, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.pr.civ..

Recurentul a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ., potrivit căruia modificarea hotărârii se poate dispune atunci "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii";.

Analizând considerentele sentinței atacată cu prezentul recurs, Curtea constată că prima instanță a analizat în mod complet fiecare pretenție în parte a reclamantului arătând motivele care au condus la adoptarea soluției de respingere a acțiunii, prin prisma capetelor de cerere cu care a rămas investită în urma dispoziției de disjungere, neputându-se susține că aceste motive ar fi contradictorii sau străine de natura pricinii.

Contrar susținerilor recurentului, prima instanță nu a procedat la analizarea în fond a capetelor de cerere disjunse, în sensul de a statua asupra temeiniciei pretențiilor reclamantului de transformare a postului în funcție publică, ci, a făcut aprecieri cu privire la îndeplinirea de către pârâtă a obligației de diligență, de a întreprinde demersurile necesare în vederea obținerii avizului de la A. N. a F. P., în condițiile în care s-a susținut de către reclamant că neîndeplinirea acestei obligații a constituit unul din motivele care au condus la demisia sa.

De asemenea, aprecierile pe care instanța de fond le-a făcut cu privire la conduita pârâtei ulterior datei de_, dată la care reclamantul și-a prezentat demisia, sunt în legătură cu îndeplinirea obligațiilor pârâtei a căror neîndeplinire a fost invocată de reclamant ca motiv al demisiei sale.

Prin urmare nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ..

Referitor la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct.

9 C.pr.civ., se constată de asemenea că acestea nu pot fi primite.

Recurentul reclamant solicită anularea Ordinului P. ui nr. 192/2011 prin care s-a luat act de încetarea contractului individual de muncă nr. 43/2011, ca urmare a demisiei reclamantului, începând cu data de_ . De asemenea solicită, în principal, constatarea nulității iar, în subsidiar, anularea demisiei fără preaviz înregistrată sub nr. IC 15855/_, precum și repunerea părților în situația anterioară înregistrării demisiei în sensul reintegrării reclamantului și a plății despăgubirilor privind drepturile de natură salarială cuvenite de la data demisiei și până la reintegrare.

Prin motivele de recurs s-a mai solicitat să se constate că recurentul înțelege să-și revoce demisia din data de_ și, de asemenea, să se constate că încetarea contractului individual de muncă, determinat de refuzul pârâtei intenționat și în formă continuată, de a-și îndeplini obligațiile, echivalează cu o concediere fără cauză reală și serioasă.

Prin OP nr. 192/_ s-a constatat încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, ca urmare a demisiei acestuia, cu alte cuvinte s-a luat act pur și simplu de demisia angajatului, neprezentând relevanță, din punct de

vedere al valabilității acestui ordin, dacă angajatorul și-a îndeplinit sau nu obligațiile contractuale.

Neîndeplinirea obligațiilor contractuale din partea angajatorului prezintă relevanță, raportat la prevederile art. 81 alin. 8 C.muncii, din perspectiva obligației salariatului de a respecta termenul de preaviz cu ocazia demisionării sale, obligație care, în situația dedusă judecății, oricum nu exista întrucât pârâta a renunțat la termenul de preaviz, în cazul demisiei obligativitatea respectării termenului de preaviz fiind în favoarea angajatorului.

Ordinul P. ui nr. 192/_ constată încetarea raporturilor de muncă ale reclamantului, prin urmare, nu se poate susține că acesta coexistă în același timp cu ordinul anterior, nr. 158/_, prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a reclamantului în baza Sentinței civile nr. 1195/2011 a Tribunalului B.

-N. . Ordinul atacat în prezenta cauză constată tocmai încetarea raporturilor de muncă existente în baza contractului individual de muncă nr. 43/2011 ce a fost încheiat ca urmare a emiterii OP nr. 158/2011.

Nu pot fi primite criticile recurentului în sensul că în conținutul ordinului atacat au fost indicate două temeiuri de drept ce se exclud reciproc. Pârâta a luat act de demisia fără preaviz a reclamantului întemeiată pe prevederile art. 81 alin.

8 C.muncii, inserând în conținutul ordinului emis prevederile art. 55 lit. c C.muncii, potrivit cărora contractul individual de muncă încetează ca urmare a voinței unilaterale a uneia dintre părți, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege, or, demisia reprezintă tocmai manifestarea unilaterală, prevăzută de lege, la care face referire textul legal.

Având în vedere faptul că prin OP nr. 192/2011 s-a luat pur și simplu act de demisia reclamantului, nu exista o obligație din partea angajatorului de a-i comunica acestuia actele menționate în preambulul ordinului atacat.

Încetarea contractului individual de muncă al recurentului reclamant, ca urmare a demisiei acestuia, nu poate fi în niciun caz considerată ca fiind o concediere fără cauză reală și serioasă. Demisia reprezintă un caz de încetarea a contractului individual de muncă din inițiativa salariatului, pe când cauza reală și serioasă, invocată de recurent, prezintă relevanță în situația concedierii întemeiată pe prevederile art. 65 C.muncii, respectiv pentru desființarea postului ocupat de salariat, concedierea pentru acest motiv fiind un caz de încetare a contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului.

Demisia reprezintă, potrivit dispozițiilor art. 81 alin. 1 C.muncii, actul unilateral de voință al salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă.

Prin urmare, demisia reprezintă un act lăsat la libera apreciere a salariatului, nu este supusă aprobării din partea angajatorului și nu trebuie motivată. Angajatorul poate doar să ia act de demisia salariatului fără să poată cenzura manifestarea de voință a acestuia în sensul de a pune capăt raporturilor de muncă existente.

Fiind un act unilateral, demisia este supusă regulilor generale din materia actului juridic unilateral, astfel că ea nu mai poate fi revocată din momentul în care a produs efecte, adică consecințe juridice. Prin urmare, solicitarea recurentului de a se constata că înțelege să-și revoce demisia nu poate avea nicio o semnificație juridică.

Demisia, fiind un act juridic unilateral este supusă cerințelor de valabilitate ale acestuia iar dacă acestea sunt respectate, demisia este considerată ca fiind un act valabil care produce consecințe definitive.

În cauza dedusă judecății s-a invocat de către recurent, ca motiv de anulare a demisiei, starea emoțională în care se afla la data de_, data prezentării demisiei, determinată de situația disperată în care se afla din cauza neîndeplinirii de către pârâtă, în calitate de angajator, a unui set de obligații, existând indicii care îl determinau să considere că pârâta nici nu intenționa să le mai îndeplinească vreodată, considerând că aceasta îl hărțuiește în permanență urmărind îndepărtarea sa din instituție.

În concret, se invocă de către recurent neîndeplinrea de către pârâtă a următoarelor obligații: refuzul de a proceda la transformarea postului său contractual în funcție publică, neacordarea salarizării corespunzătoare aferentă activității prestate în perioada_ -_, refuzul de a-i achita despăgubirile stabilite prin Sentința civilă nr. 1195/2011, refuzul de a încheia contractul individual de muncă în baza Sentinței civile nr. 4734/F/2010, refuzul pârâtei de a-i răspunde la cele două cereri de concediu fără plată formulate de recurent.

Neexecutarea obligațiilor contractuale din partea angajatorului, chiar reală dacă ar fi și oricât de gravă ar fi, nu justifică anularea actului unilateral al demisiei salariatului, pentru neîndeplinirea obligațiilor din partea angajatorului salariatul având la dispoziție alte mijloace procesuale de care poate uza pentru a- l constrânge pe angajator.

Din modul de redactare al motivelor cuprinse în cererea de chemare în judecată și în recursul declarat, pentru care reclamantul recurent solicită anularea demisiei, s-ar putea deduce ca motiv de anulare dolul - ca viciu de consimțământ.

Dolul, în accepțiunea dispozițiilor art. 960 cod civil, în forma în vigoare la data de_ - data demisiei reclamantului, reprezintă o eroare provocată care provine din partea cocontractantului unui act juridic bilateral, sau din partea unui terț, cum este cazul în situația dedusă judecății în care se pune în discuție anularea demisiei - act juridic unilateral, ce presupune acte sau fapte materiale, ce pot consta într-o acțiune sau inacțiune, săvârșite cu intenția de a-l determina pe autorul actului să încheie respectivul act.

Prin urmare dolul presupune inducerea în eroare a autorului actului prin mijloace viclene și frauduloase săvârșite de cocontractant sau de către terț în scopul de a-l determina să încheie un anumit act, mijloace în lipsa cărora actul nu ar fi fost încheiat.

În cauza dedusă judecății, nu reiese întrunirea condițiilor necesare, în baza textului legal menționat anterior, care să conducă la anularea demisiei reclamantului recurent.

Nulitatea demisiei - act juridic unilateral, implică analizarea îndeplinirii condițiilor esențiale de valabilitate la momentul încheierii acestuia, și cercetarea în acest fel a afectării consimțământului autorului actului la momentul exprimării manifestării de voință privind încheierea respectivului act.

Astfel, în cauza dedusă judecății, nu se poate susține că a existat o viciere a consimțământului reclamantului în vreun fel, dimpotrivă, el a avut reprezentarea exactă a actului încheiat, respectiv demisia, și a avut reprezentarea consecințelor juridice ale acestui act, respectiv încetarea raporturilor de muncă în cadrul instituției pârâte.

Motivele invocate de recurent reprezintă motive de ordin personal, având un caracter subiectiv, acestea nefiind de natură să conducă la anularea demisei.

Așa fiind, având în vedere considerentele expuse, nefiind incident nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 c.pr.civ., în temeiul art. 312 alin.1

c.pr.civ., Curtea va respinge, cu opinie majoritară, ca nefondat recursul declarat, urmând a fi menținută ca legală și temeinică hotărârea atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, cu opinie majoritară, ca nefondat recursul declarat de reclamantul T. D. J. împotriva Sentinței civile nr. 1667 din_ a Tribunalului B. -N. pronunțată în dosarul nr._, pe care o menține.

Decizia este irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședința publică din 6 martie 2013.

PREȘEDINTE

JUDECATORI

I. -R. M.

C.

M.

S.

-C.

B.

cu opinie separată în sensul admiterii recursului, modifică în tot sentința, admite acțiunea de jurisdicție a muncii

GREFIER

G. C.

Red. I.R.M/Dact. S.M 2 ex./_

Jud. fond: B. I. S.

Motivarea opiniei separate a judecătorului C. M.

Consider că recursul formulat de reclamantul T. D. J. este fondat, motiv pentru care se impunea admiterea acestuia, modificarea sentinței recurate și admiterea în tot a capetelor de cerere formulate în cauză ce țin de jurisdicția muncii, pentru următoarele considerente:

Apreciez, în primul rând, că faptele ilegale și abuzul de drept al angajatorului, ce s-a manifestat pe parcursul a 10 ani, definitorii pentru cariera oricărui lucrător/funcționar, în perioada optimă pentru ca acesta să se afirme în domeniul profesional, cu neexecutarea dispozițiilor hotărârilor judecătorești pronunțate de către instanțele de dreptul muncii și de contencios-administrativ naționale, dar și a hotărârii CEDO pronunțate în Cauza T. contra României, nu poate legitima o demisie a salariatului în temeiul disp.art.81 alin.8 din Codul muncii, cu exonerarea implicită a prefecturii de orice răspundere privind atingerea adusă dreptului la muncă, la promovare și afirmare profesională a recurentului.

Mai precis, consider că disp. art.81 alin.8 din Codul muncii, trebuie privite ca prevederi de favoare instituite de către legiuitor în favoarea salariatului, tocmai având în vedere raportul de subordonare în care acesta se află în raporturile de muncă, și nu prevederi care să protejeze angajatorul

care, cu nerespectarea principiului bunei-credințe garantat de art.8 din Codul muncii, ar putea astfel să aducă nestingherit atingeri atât de numeroase și de însemnate drepturilor oricărui angajat încât să aștepte doar epuizarea energiilor fizice și psihice ale lucrătorului, cu consecința inițiativei acestuia de a pune capăt raporturilor de muncă, fără să mai fie nevoit să emită o decizie de concediere în sensul disp.art.58 din Codul muncii republicat, pentru a pune capăt unei relații de muncă pe care în mod cert nu o dorește.

În acest sens, mai apreciez că o simplă răspundere materială ulterioară a angajatorului pentru încălcarea drepturilor salariale ale angajatului, ce ar putea fi stabilită, eventual, în cadrul unor noi litigii, de către instanțele judecătorești, pe lângă despăgubirile deja stabilite în procesele purtate între părți, nu vor putea în niciun caz repara prejudiciul cel mai grav pe care reclamantul l-a suferit și pe care l-a precizat prin acțiune, dar și în cursul dezbaterilor asupra prezentului recurs, în sensul că, prin conduita adoptată timp de 11 de ani de către I. P. ui B.

-N., s-a realizat, de fapt, transformarea statutului acestuia, de salariat - chiar cu o funcție de conducere, ce trebuia să se bucure de toate drepturile unui funcționar public-, în cel de persoană aflată o perioadă îndelungată de timp într-o situație comparabilă unui șomer - lipsită de dreptul de munci, de a se forma profesional și de a promova în funcție, fiind

determinat, totodată, să ajungă într -o poziție nedorită de reputat

justițiabil.

Cu siguranță legiuitorul român nu a avut în vedere, reglementând disp.art.81 alin.8 din Codul muncii, încurajarea faptelor ilegale și a abuzului de drept al angajatorului în scopul determinării salariatului să pună capăt raporturilor de muncă dintre părți..

Astfel, atunci când a garantat,prin prevederile art.6 alin.1 din Cod,

protecția salariaților împotriva conc edierilor nelegale , legiuitorul a avut în vedere desigur și protecția acestora împotriva demisiilor provocate de

către angajator, ce echivalează de fapt cu o concediere.

Consider că este relevantă, astfel, cel puțin în parte, și modalitatea în care Curtea Supremă de Justiție din Franța, prin hotărârea nr.09-71.702 din_ (fila nr.128 dosar de fond), invocată de către recurent în cauză, a considerat că este justificată recalificarea demisiei salariatului, căruia i s-au încălcat în mod grav drepturile la obținerea nivelului corespunzător de calificare și la remunerația aferentă, în concediere fără cauză reală și serioasă.

În al doilea rând, probele administrate în cauză dovedesc cu certitudine dolul prin reticență al angajatorului, demisia salariatului fiind afectată de acest viciu de consimțămțânt.

Astfel, angajatorul nu a informat salariatul asupra demersurilor pe care, chiar cu mare întârziere, după ani de zile, le-a întreprins pentru a obține transformarea postului contractual al reclamantului în funcție publică și pentru a repune acest angajat în toate drepturile sale salariale, aceasta fiind de fapt tot o formă a abuzului de drept.

În acest sens, consider că aducerea salariatului în situația de a renunța, în temeiul disp.art.81 alin.8 din Codul muncii, la dreptul său la muncă, la stabilitate în muncă, garantat de lege, în urma faptelor ilicite, a abuzului de drept al angajatorului și în condițiile vicierii consimțământului său, trebuie sancționată de către instanța de jurisdicție a muncii.

Opinez că, în speță, în analizarea legalității demisiei și a ordinului de încetare a raporturilor de muncă dintre părți trebuie să se pornească chiar de la cererile și susținerile reclamantului T. D. J. formulate, mai ales prin acțiunea înregistrată sub nr._ pe rolul Tribunalul B. -N., dar și prin cererile precizatoare ulterioare.

Astfel, reclamantul a investit instanța cu judecarea cererilor având ca obiect: anularea Ordinului nr.192/_ emis de P. B. -N., anularea demisiei fără preaviz înregistrată la Prefectură sub nr. IC 15855/_ și repunerea sa în situația anterioară înregistrării demisiei sale, constatarea refuzului nejustificat al prefecturii de transformare a postului său contractual în funcție publică și a încălcării dreptului la muncă al acestuia în calitate de funcționar public.

Judecarea ultimelor două capete de cerere a fost ulterior disjunsă, formându-se dosarul nr._ , transpus la Secția a II-a Comercială, de Contencios Administrativ și Fiscal a Tribunalului B. -N., instanță

care, prin sentința civilă nr.1040/_, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel C. .

Cu privire la capetele de cerere ce țin de jurisdicția muncii, după

respingerea de către prima instanță a cererii de suspendare a judecății acestora

în temeiul disp.art.244 Cod.proc.civilă, a fost pronunț ată sentința civil ă nr.1667 din_ a Tribunalului B. -N., definitivă, prin care s-a

respins ca nefondată acțiunea reclamantului, hotărâre recurată în prezentul

dosar.

În ceea ce privește ultimele două petite din acțiunea principală, Curtea deApel C. -Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ si Fiscal -în dosarul nr._, a pronunțat sentința civilă nr.833/_, definitivă, prin care a

fost admisă în parte acțiunea r eclamantului, s -a constatat refuzul nejustificat la Agenției Naționale a F. P. de a soluționa în mod real petitele 3, 4 și 5 din scrisoarea reclamantului nr.879353/_, a fost

obligată pârâta să soluționeze aceste solicitări ale reclamantului, să

plătească reclamantului suma de 20.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru

repararea prejudiciului moral cauzat, s-a respins ca fiind rămas fără obiect

capătul cerere pr ivind obligarea p ârâtei la eliberar ea avizului privin d

modificarea calității postului de nat ură contractuală a reclamantului î n

funcție publică și s -a respins capă tul de cerere pri vind nelegalitatea raportului de control nr.1335/I din_ întocmit de A.N.F.P., precum și cel privind plata daunelor cominatorii.

Motivând, prin acțiunea formulată, petitele ce intră în sfera jurisdicției muncii, reclamantul a arătat următoarele:

"….Contractul individual de muncă încheiat și înregistrat sub nr. 43/_ în registrul de evidență al salariaților nu mă repunea nicidecum în situația anterioară concedierii, având în vedere ca sentința civilă nr.4734/F/2010 a Tribunalului B. -N. este neexecutată și în prezent.

Totuși subsemnatul am acceptat acest contract având însa consimtamantul viciat de numeroasele presiuni si amenințări exercitate de parata impotriva mea, potrivit carora daca nu voi semna contractul, in ciuda nelegalitatii lui, nu voi mai putea presta activitate în cadrul instituției. În acest sens va învederez punctul 4 din Adresa nr. IC/12679/180/_ (anexa nr.5),care reprezintă o reală amenințare la adresa subsemnatului, potrivit căreia:"…nesemnarea contractului individual de muncă de către dvs echivalează cu refuzul de a presta activitate în cadrul instituției noastre. În acest caz instituția prefectului se afla în imposibilitatea de a executa SC 1195/2011" Cu alte cuvinte, orice viitoare

"insolenta" a subsemnatului de a refuza acceptarea vreunui contract nelegal, ar fi

echivalată, după logica aberantă a prefecturii, cu refuzul de a presta activitate si de a-mi exercita dreptul la muncă în cadrul instituției.

Or, teama că mi-aș fi putut pierde din nou locul de muncă m-a determinat să accept impotriva vointei mele acest compromis avand in vedere ca ocuparea unui post contr actual reprezintă conditia esentială pentru ca subsemnatul să pot beneficia de prevederile art. 111 alin(3) din

Legea 188/1999, republicată, privind Statutul functionarilor publici, prevederi de care sunt îndreptatit să beneficiez incă din data de_, cand am fost concediat pentru prima dată.";

S-a mai arătat, prin acțiune, că, având în vedere faptul că sarcinile sale de serviciu au fost calificate în mod oficial de către ANFP drept activități care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, în conformitate cu prevederile art.2 alin.3 din Legea 188/1999, republicată, ulterior datei de_, dreptul său de a fi numit în funcție publică i-a fost învederat pârâtei, în mai multe rânduri, atât prin scrisorile oficiale ale A.N.F.P., cât și prin petițiile adresate acesteia.

Reclamantul a mai susținut, prin cererea de chemare în judecată, și faptul că, prin cererea nr.IC 15563/_, în vederea evitării cu orice preț a demisiei sale, acesta a solicitat P. ui J. B. -N. îndeplinirea efectivă a următoarelor obligații contractuale: de a-i achita despăgubirile și a vira contribuțiile sociale către bugetul statului, stabilite prin sentința civilă nr.1195/_ a Tribunalului B. -N., de a executa sentința civilă nr.4734/_ a Tribunalului B. -N. ; de a-l numi în funcția publică indicată de către A. N. a F. P. prin scrisoarea nr. 1901164 din

_ adresată instituției prefectului.

În data de_, reclamantul arată că a constatat cu surprindere că, fără a primi vreun răspuns la cererea din data de_, i s-a pretins să desfășoare activitate de funcționar public în folosul prefecturii, în conformitate cu Adresa nr. II B 11594/_, prin care i s-au comunicat sarcinile de serviciu aferente funcției publice, fără ca, în prealabil, să-i fi fost achitate drepturile salariale restante pe ultimele 12 luni, și fără să fi fost numit în funcția publică pe care este îndreptățit să o ocupe.

Reclamantul a mai susținut că:

"Având în vedere toate aspectele ce preced subsemnatul am fost obligat sa iau impotriva vointei mele decizia de a demisiona din culpa exclusivă a pârâtei.";

Se mai arată că, în răspunsul tardiv nr.15563/_, prefectura face vorbire despre o solicitare pe care pretinde ca ar fi adresat-o ANFP, prin scrisoarea 1. din_, în vederea modificării calității postului de natură contractuală al reclamantului, în funcție publică de execuție.

Printre motivele de nulitate a demisiei sale, reclama ntul enumeră

următoarele:

"Împrejurarea că pârâta mi-a ascuns adevărul în legătură cu solicitarea transformării postului meu contractual într-o funcție publică, reprezintă un dol sau o acțiune dolosivă întreprinsă împotriva subsemnatului cu scopul de a ma determina sa iau împotriva voinței mele decizia demisiei.";

"Cu alte cuvinte, demisia mea nu a fost un act liber consimțit în condițiile în care eu adresasem prefecturii și ANFP un număr atât de mare de solicitări în sensul respectării dreptului meu de a fi funcționar public.";

"Subsemnatul vă învederez că demisia mea reprezintă un act provocat de faptele ilicite ale prefecturii, având natura juridică a unei rezilieri nedorite a contractului de muncă datorită încălcărilor drepturilor mele izvorâte din lege pe care le-am enumerat în motivarea demisiei mele.";

Reclamantul a mai arătat că angajatorul-prefectura a încălcat atât obligațiile contractuale, cât si obligațiile izvorâte din lege pe care le are față de acesta, cu scopul de a-l determina să demisioneze. În această categorie intră refuzul acordării drepturilor salariale, refuzul acordării drepturilor izvorâte din Legea nr.188/1999, încălcarea dreptului la demnitate în muncă, refuzul acordării concediului fără plată, refuzul încheierii unui contract scris de muncă în baza sentinței civile nr. 4734/F/2010, etc..

În acest sens, reclamantul a susținut că demisia lui s-a datorat faptului că prefectura l-a prejudiciat zilnic, material și moral, începând cu data de_, în condițiile în care a desfășurat activitate de funcționar public, dar a fost remunerat ca și funcționar contractual, împrejurare stabilită prin sentința civilă nr. 1014/_ a Tribunalului B. -N., în dosarul civil nr. 5181._, care a obligat prefectura să-i achite diferențele salariale rezultate în urma refuzului pârâtei de a-i recunoaște calitatea de funcționar public.

Se mai invocă faptul că temeiurile de drept invocate în preambulul și în dispozitivul Ordinului P. ui nr.192/2011 sunt în contradicție flagrantă cu starea de fapt reală, lipsind în mod inadmisibil temeiul de drept real al demisiei, acest temei fiind art. 81 alin.8 Codul muncii, care reglementează instituția demisiei fără preaviz în condițiile în care angajatorul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin contractul de muncă, fiind menționate în mod eronat prev. art 81 alin.7 din Codul muncii.

De asemenea, prin cererea depusă la fila nr.128 dosar de fond, reclamantul a mai arătat următoarele:

"Cu alte cuvinte, prefectura, (dacă era de buna-credinta macar ulterior celei de-a doua concedieri abuzive, adică după 11 de ani de la data de _

, când trebuia să fiu numit în funcția publică dacă nu eram concediat abuziv prima dată)

nu trebuia să facă nimic altceva decât să emită un simplu ordin de numire a subsemnatului în funcția de consilier IA în cadrul instituției pârâte.";

În legătură cu aceste susțineri, reclamantul arată, prin aceeași cerere, că:

"Tocmai refuzul prefecturii de a emite ordinul de numire a subsemnatului a fost unul dintre motivele principale cere m-au determinat să demisionez din funcția contractuală pe care o dețineam.";

Consider că, deși părțile cunosc litigiile ce s -au purtat între acestea,trebuie reamintite, cel puțin în mod succint, cele care au relevanță și în

speță.

Aceasta se impune deoarece raporturile de muncă ale reclaman tului-recurent cu pârâta-intimată nu au fost, de fapt, niciodată repuse de către

angajator în deplină legalitate.

Astfel, art.78 din Codul muncii, art.80 din Codul muncii republicat, reglementând și situația repunerii părților în situația anterioară unei concedieri nelegale, are în vedere, pe lângă reintegrarea efectivă în funcția deținută anterior și acordarea către salariat a drepturilor salariale de care acesta a fost lipsit, precum și a tuturor celorlalte drepturi de care acesta ar fi beneficiat în calitate de salariat.

Trebuie să mai menționăm în acest sens că, în situația personalului din sectorul bugetar, drepturile acestor salariați sunt stabilite în mod preponderent prin lege, deci toate drepturile recunoscute de legile în vigoare fac parte, practic, din conținutul contractului lor individual de muncă, chiar dacă nu sunt în mod expres prevăzute în acest act.

De altfel, conform disp.art.11 din Codul muncii, clauzele contractului

ind iv idu al de munc ă nu po t conț ine pr eveder i con tr are s au drep tur i sub n ivelulminim stabilit prin acte normative.

Pr in ur mare, în speț ă, ang ajatorul ave a în c adrul obl ig aț ie i gener ale de

repunere a ang ajatul u i în s itu aț ia an ter io ar ă conced ier ii, pe lângă îndatorirea de a-l repune în funcția deținută anterior, ca și când raporturile de muncă nu ar fi fost niciodată întrerupte, cu plata tuturor drepturilor bănești aferente, ș i pe acee a de a acorda acestuia beneficiul tuturor celorlalte drepturi pe care, conform legii, ar fi

trebu it s ă trebu it s ă le aib ă în c al itate de s al ar iat, dintre acestea o mare

înse mn ătate av ând î n c auz ă, în cee a ce -l pr iveș te pe recl ama n t, drep tul s ău de a -i

f i tr ansf or mat pos tul de n atur ă con tr ac tu al ă în f uncție publ ic ă.

Consider că o repunere în legalitate a relațiilor juridice dintre părți presupunea în mod obligatoriu demersul onest al angajatorului ca reclamantul,

c are exerc ita o f uncție ce impl ic a exerc iț iul au tor ităț ii publ ic e în c adrul pref ectur ii,

s ă pres teze o ase me ne a munc ă do ar în cadrul unor r apor tur i de serv ic iu, as tf el cum

acestea sunt regle me n tate de Lege a pr iv in d s tatu tul f uncțion ar ilor publ ic i .

Acesta este și motivul pentru care apreciez că actul demisiei angajatului nupoate fi privit în mod distinct de istoricul acestor procese ce s-au pur tat în tre p ărț i.

În s itu aț ia în c are r apor tur ile jur id ice d in tre p ărț i ar f i ajuns l a un mo men t d at

în s itu aț ia une i depl ine leg al ităț i, cee a ce dup ă 11 an i ș i o co nd amn are a S tatului

Român la CEDO, s-ar f i impus cu neces itate, des igur c ă nu mai er a u til ă aducerea

în d iscuț ie a în treg ii s itu aț ii conf lic tu ale ce a ex is tat în tre p ărț i, încep ând cu anu l

2000, as tf el încât ar f i f ost suf ic ien tă într-adev ăr do ar an al iz are a even tu alel e

mo tive pr iv ind înc ăl c are a drep tur ilor ș i obl ig aț iilor reclamantului ap ăru te ul ter io r

acestei repuneri integrale în drepturi.

În speț ă, îns ă, as tf el cu m vo i ar gu men ta în cele ce ur me az ă, nu ne af lăm în

ace as tă s itu aț ie.

Astfel, conflictul de muncă inițial dintre reclamant și angajatorul său, cu privire la încetarea contractului său de muncă, a fost soluționat, practic, încă din anul 2001, prin sentința civilă nr.837/_ a Judecătoriei B., rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.499/2001 a Tribunalului B. -N. .

Tocmai refuzul de executare a acestei sentințe, urmată de anularea hotărârilor judecătorești prin decizia nr.1485/2003 a Curții Supreme de Justiție, în cadrul unui recurs în anulare, a determinat sesizarea de către reclamant a Curții Europene a Drepturilor Omului, prin cererea nr. 29762/02.

Prin Hotărârea CEDO din data de_, în Cauza T. împotriva României, s-a constatat încălcarea art.6 din Convenție

, pe de o parte, ca urmare a neexecutării hotărârii judecătorești din data de_ a Judecătoriei B.

, prin care a fost anulată decizia de concediere a reclamantului și s-a dispus reintegrarea acestuia, iar, pe de altă parte, ca urmare a anulării acestei hotărâri printr-un recurs în anulare.

Constatându-se această încălcare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât următoarele

:

"a) că statul pârât trebuie să execute hotărârea judecătorească din data de 5 martie 2001, să îl reintegreze pe reclamant pe postul său și să îi plătească despăgubirile stabilite prin această hotărâre, reactualizate pe baza ratei inflației, și anume suma de 8226 EUR (opt mii două sute douăzeci și șase euro), în cel mult 3 luni de data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art.44 par.2 din Convenție;

b) că, în lipsa acestei executări, statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în același termen, pe lângă suma de 8226 EUR, ce corespunde despăgubirilor stabilite prin hotărârea din data de 5 martie 2001, reactualizate pe baza inflației, suma suplimentară de 5000 EUR( cinci mii euro), adică în total 13226 EUR ( treisprezece mii două sute douăzeci și

șase euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de daune materiale;";

Trebuie precizat că, prin această Hotărâre CEDO din 2008, s-a reținut, la paragraful nr.48, că Guvernul a invocat excepția incompatibilității ratione materiae, tocmai arătând că:";… reclamantul îndeplinea sarcini legate de exercitarea puterii publice, deoarece era director de resurse umane, secretariat și relații cu publicul într-o instituție publică, și anume în cadrul prefecturii. În plus, el nu îndeplinea funcții de subordonare, ci beneficia de o anumită independență.";

Trebuie menționat și faptul că, astfel cum reclamantul a probat prin înscrisurile depuse la filele nr.131 dosar de fond și după cum au reținut și instanțele de contencios administrativ, practic, prin Ordinul nr.370/_, P.

J. B. -N. a decis echivalarea funcției de consilier cu cea de inspector de specialitate gradul IA.

De altfel, conform adresei nr.50/_ a A.N.A.F., "Conform art.97din Legea nr.188/1999 completat cu O.U.G.nr.82/2000 funcționarii încadrați pe perioadă nedeterminată în cadrul autorităților sau instituțiilor publice vor fi numiți în funcțiile publice corespunzătoare posturilor pe care le ocupă, cu respectarea prezentei legi până la data de_ .";

Astfel, începând cu luna august 2000, salariații ce aveau raporturi contractuale de muncă cu instituția pârâtă, deținând funcții comparabile cu cea a reclamantului, au fost numiți, printr-o simplă echivalare, în temeiul prevederilor legale în vigoare, în funcțiile publice corespunzătoare.

Acesta era astfel un drept de care reclamantul, în calitate salariat, trebuia să beneficieze în situația în care nu ar fi fost concediat în mod nelegal și, mai mult decât atât, numirea sa în funcția publică însemna, de fapt, o repunere în drepturile sale legate de prestarea unei munci ce implică exercițiul autorității publice.

La data de_

, prin cererea înregistrată sub nr.24731 la I. P. ui județului B. -N., recurentul a solicitat din nou executarea sentinței civile nr.837/_ a Judecătoriei B., solicitând a se avea în vedere și hotărârea CEDO din data de_ .

Abia la data de_, după împlinire a termenului de 3 l uni prevăzut de

hotărârea CEDO pe ntru reintegrarea ef ectivă a reclaman tu lui pe postul deținu t anterior concedierii din 2001,

respectiv după data de 29 ianuarie 2009, recurentului i s-a comunicat, prin adresa nr.I/C/1638 din_, ordinul nr.23

/_ al P. ui,

prin care, începând cu data de_, acesta a fost

"încadrat";

în funcția de Consilier IA în cadrul Direcției Afaceri Europene, Dezvoltare Economică și Conducerea Serviciilor P. e Deconcentrate- Compartimentul Informare și Relații P. e, cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată.

Conform art.1 alin.2 din acest ordin

, contractul individual de muncă ce se încheie este prevăzut în anexa nr.1

la ordin, iar potrivit art.2

, reclamantul va exercita atribuțiile prevăzute în fișa postului nr.56, ce constituie anexa nr.2

la acest ordin.

Salariul de bază al reclamantului a fost stabilit la suma de 1054 lei.

Acest contract individual de muncă, deși constituie anexa nr.1 la ordinul nr.23/_ al P. ui, apare ca fiind încheiat și înregistrat sub nr.31/_ în registrul general de evidență a salariaților.

În urma plângerii prealabile a reclamantului, s-a emis ordinul nr.66/_

, de modificare și completare a ordinului nr.23/_ al P. ui județului B.

-N., prin care salariul de bază lunar al acestuia s-a stabilit la suma de 1739 lei, modificându-se corespunzător și sporurile acordate.

Prin sentința civilă nr.348/_ a Tribunalului B. -N., modificată prin decizia civilă nr.125/R/_ pronunțată de Curtea de Apel

C.

în dosarul nr._ , I. P. ui J. B. -N. a fost obligată să plătească reclamantului T. D. -J. suma de 128.494 lei, cu titlu de drepturi bănești aferente perioadei_ -_, actualizate cu rata inflației, să plătească contribuțiile sociale aferente, în sumă de 45.246 lei,

63.195 lei majorări

de întârziere și 3937 lei penalități de întârziere.

Mai mult, atitudinea Statului, prin I. P. ui, evidențiată prin modul în care acesta a acționat pentru executarea unei hotărâri de reintegrare a recurentului pronunțate din anul 2001 și pentru care acesta a fost deja condamnat de Curtea Europeană, l-a determinat pe acest salariat să solicite din nou proteguirea drepturilor sale în justiție, în cadrul dosarului nr._

,

având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului individual de muncă pe care P. i l-a comunicat la data de_, ca anexă a ordinului nr.23/2009 și obligarea acestuia să încheie un contract în conformitate cu prevederile legale sau un act adițional la contractul pe care reclamantul îl avea încheiat la data concedierii sale, în anul 2000.

Prin sentința civilă nr.4734/F/_, în partea menținută prin decizia civilă nr.187/R/_, Tribunalul B. -N. a admis în parte acțiunea reclamantului,

obligând pârâta să plătească reclamantului suma de 394,5 lei, reprezentând contravaloarea fișei medicale și a analizelor medicale efectuate și să încheie cu reclamantul un contract individual de muncă în formă scrisă care să aibă la bază ordinele nr.23/2009 și nr.66/2009 și care la capitolul salarizare să prevadă un salariu de bază lunar de 1739 lei, precum și sporurile corespunzătoare acestui salariu

.

Prin decizia civilă nr.391/R/2012 pronunțată de Curtea de Apel C.

în dosarul nr._, s-a admis recursul declarat de reclamantul T. D. -J. împotriva sentinței civile nr.1846 din 13 octombrie 2011 a Tribunalului B. -N.

, pe care a modificat-o în parte, în sensul că s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma suplimentară de 5.000 Euro stabilită prin Hotărârea CEDO din data de_, în cauza T. împotriva României (cererea nr. 29762/02), ca urmare a constatării neexecutării de către Statul Român a obligației de reintegrare efectivă a reclamantului în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, menținându-se restul dispozițiilor sentinței atacate.

Prin Ordinul nr.220/_, P. J. B. -N. a dispus încetarea raporturilor de muncă ale contestatorului stabilite în baza contractului individual de muncă nr.31/_, ca urmare a reorganizării instituției și a desființării postului de consilier IA.

Prin sentința civilă nr.1195/_ a Tribunalului B. -N., pronunțată în dosarul nr._, rămasă irevocabilă prin decizia nr.4886/R/_ a Curții de Apel C., s-a constat nulitatea Ordinului nr.220/_ al P. ui J. B. -N., cu repunerea părților în situația anterioară concedierii.

Prin sentința civilă nr.1014/_ a Tribunalului B. -N., pronunțată în dosarul nr.5181._, astfel cum a fost modificată prin decizia nr.4886/R/_, irevocabilă, a Curții de Apel C., s-a admis

acțiunea reclamantului, pârâta I. P. ui J. B. -N. fiind obligată să plătească reclamantului suma de 79.153 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând drepturi salariale restante aferente perioadei _

-_, pentru funcția publică de consilier I, grad I, cu indemnizație de conducere pentru perioada_ -_

, sumă ce va fi actualizată cu rata inflației la data plății efective, să vireze către bugetul consolidat al statului contribuțiile sociale aferente datorate de către angajator, în cuantumul de 16.767 lei și de către angajat, în sumă de 29.792 lei și să efectueze în carnetul de muncă toate modificările salariale aferente funcției publice pentru aceeași perioadă.

Pentru conturarea conduitei abuzive a angajatorului, care a

determinat practic actul de demisie analizat în cauză, mai trebuie avute în

vedere ur măto arele:

Recurentul, prin cererea de demisie înregistrată la angajator sub nr.IC 15855/_ (fila nr.23 dosar de fond), întemeiată pe dispozițiile art.81 alin.8 din Codul muncii, a arătat că: "…solicit încetarea contractului individual de muncă nr.43/_, începând cu data de_, prin demisie fără preaviz, fiind constrâns de vina exclusivă a angajatorului pentru neîndeplinirea în formă continuată a obligațiilor asumate prin contractul individual de muncă susmenționat.";

Prin contractul individual de muncă încheiat și înregistrat sub nr.43/_, Anexa nr.2 la Ordinul P. ui nr.158/_, depus la filele nr.12-14 dosar de fond, s-a menționat că obiectul contractului îl constituie:

"Repunerea în drepturi în baza sentinței civile nr.1195 din 01 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul B. -N. și îndeplinirea atribuțiilor funcției de consilier IA în cadrul Serviciului Afaceri Externe, Departamentul Economic și Conducerea Serviciilor P. e Descentralizate-Compartimentul Informații și Relații

P. e, în baza Ordinului P. ui nr-158/_ ";.

Prin adresa nr.IC/12679/180 din_ ,punctul 4, angajatorul a adus la cunoștința reclamantului, pe lângă informațiile legate de întocmirea acestui nou contract de muncă, și faptul că, dispozițiile art.16 alin.1 din Codul muncii republicat, prevăd obligativitatea încheierii de către angajator a contractului de muncă în formă scrisă, anterior începerii raporturilor de muncă, cu mențiunea că: "…nesemnarea contractului individual de muncă de către dvs echivalează cu refuzul de a presta activitate în cadrul instituției noastre. În acest caz instituția prefectului se afla în imposibilitatea de a executa SC 1195/2011".

Consider că reclamantul a observat în mod corect atitudinea abuzivă a angajatorului, având în vedere chiar aceste "informații"; oferite salariatului.

Astfel, în mod normal nu era necesară întocmirea, în executarea sentinței

civile nr.1195 din 01 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul B. -N., a unui

nou contract de mu ncă și nici a unui or din de "încadrare";, ci doar emiterea unei

decizii, a unui ord in de "reintegrare";, de repunere efectivă a reclamantului

în drepturile pe care deja le avea stabilite în baza contractului de muncă anterior

(nr.31/_ ) și care, în urma anulării Ordinului de concediere nr.220/_ a P. ui J. B. -N.

, a continuat să își producă toate efectele.

De altfel, în acest sens s-a statuat în întreaga doctrină de specialitate și practică judiciară, întrucât repunerea părților în situația anterioară, reglementată de disp.art.80 alin.2 din Codul muncii republicat, implică continuarea

raporturilor de muncă, în temeiul contractului existent la data emiterii actului de

concediere, ca și când acestea nu ar fi fost niciun moment întrerupte.

Prin decizia nr.193/2001, Curtea C onstituțională

a decis că fără

posibilitatea repunerii părților în situați a anterioară

concedierii, atingerea adusă dreptului la muncă nu s-ar repara și nu ar asigura stabilitatea raporturilor de

muncă.

Prin urmare, pentru acest motive, în primul rând, consider că în mod

eronat reclamantul a fost atenționat, la data de_, să se prezinte să semneze

încă un contract individual de muncă,

cu atât mai mult cu cât, chiar și în situația în care este necesară modificarea unuia dintre elementele esențiale prevăzute de art.17 alin.3 din Codul muncii, legiuitorul a prevăzut doar obligativitatea încheierii unui act adițional la contract, potrivit disp.art.17 alin.5 din Cod.

În al doilea rând, condițiile de valabilitate ale oricărui cont ract nu pot fi

decât cele în vigoare la data încheierii acestuia, ori nu puteau fi opuse

reclamantului dispozițiile modificatoare ale Codului muncii, prevăzute de Legea nr.40/2011, intrate în vigoare la data de_, deși acesta avea, chiar și la data

comunicării adresei P. ui din_, încheiat deja un contract individual de

muncă valabil cu p ârâta, supus dispoz ițiilor legale anterioare

și care, în urma anulării ordinului de concediere de către instanță, trebuia să fie doar reactivat de către angajator.

Practic, anulând decizia de concediere, instanța, pronunțând sentința civilă nr.1195/2011, a constatat tocmai că acel contract de muncă, ce a încetat prin actul unilateral nelegal, trebuie să continue, și, de fapt, se poate observa în cauză că, în lipsa unei decizii de încetare valabile a acestuia, emise de către angajator, în condițiile Codului muncii, acesta este de fapt susceptibil de executare și în prezent.

Se mai constată că în preocuparea excesivă pentru intrarea în legalitate, P.

făcând în acest sens și exces de zel în ceea ce privește încheierea unui nou contract de muncă și aplicarea unor dispoziții legale noi privind valabilitatea acestuia, acesta a omis să manifeste aceeași diligență și în ceea ce privește

stabilirea raporturilor de serviciu dintre părți, transformarea postului contractual

al reclamantului în funcție publică, drept al recurentului pentru care acesta a

purtat o substanțială corespondență atât cu angajatorul, cât și cu A. N. a

F. P., și care a fost recunoscut acestuia de către instanțele de contencios administrativ.

Acest aspect este probat cu adresa ANFP nr. 1901164/_ (fila nr.88 dosar de fond).

De asemenea, din adresa nr.879353/_ a Agenției Naționale a F.

P.

(fila nr.16 dosar de fond), rezultă că: "Urmare a adreselor

nr.1901164/2009 și nr.469825/2010, pentru a veni în sprijinul

dumneavoastră,ANFP, prin adresele nr. 1901164/_ și nr.469825/_

, a inițiat două demersuri către I. P. ui B. -N., prin care a

solicitat aplicarea art.111 din Legea nr.188/1999. Având în vedere că I.

P. ui a înțeles să nu dea curs demersurilor, ANFP va efectua un

control…";.

Mai trebuie preciz at că angajatorul, nerespectâ nd dispozițiile unei

hotărâri judecătorești, respectiv a sentinței civile nr .1195/2011, care obliga

la acordarea către r eclamant a tuturor drepturilor de care acesta ar fi trebuit

să beneficieze în calitate de angajat, printre care figura și dreptul la

transformarea postului său în funcție publică, și cu toate că salariatul a fost

nevoit, pentru nea cordarea acestui dr ept prevăzut de le ge să se adreseze și

instanțelor de co ntencios administ rativ, astfel încât între părți ex istau

litigii privind acest drept încă din anul 2010, intimata a efectuat primele demersuri în acest sens abia la data_ .

Mai mult, I. P. ui a comunicat reclamantului efectuarea acestor demersuri abia prin adresa nr

. IC/15563 din_

(fila nr.26 dosar de fond), comunicată reclamantului după ce acesta și -a dat demisia, în

condițiile în care, în prealabil, chiar și prin cererea formulată la data de_ ,

acesta reiterase angajatorului încălcarea dreptului la numirea în funcția publică.

Prin această adresă a P. ui, la punctul 4, se arată următoarele: "Cu adresa nr.15000 din data de_ s-a solicitat ANFP avizul privind

modificarea calității postului de natură contractuală ocupată de dvs., în

funcție publică de ex ecuție.";

Practic, consider că recu rentul a p robat astfel în ca uză și dolul

angajatorului prin reticență, invocat prin acțiune, care a viciat

consimțământul salariatului în ceea ce privește notificarea de demisie.

Prin decizia civilă nr.3244/_ pronunțată de Curtea de Apel C. -

Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul

nr.5181._, s-au reținut următoarele:

"Este evident faptul că prin maniera nelegală de desfacere a contractului de muncă al reclamantului, manieră asupra căreia a statuat inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului acestuia i-au fost încălcate dreptul la muncă și la vocație profesională astfel încât pentru perioada contestată:_ -_ dreptul acestuia de a ocupa o funcție publică în cadrul prefecturii nu poate fi negat.";

Prin recursul formulat în respectiva cauză și de către reclamantul T., acesta a solicitat și recunoașterea dreptului său de a ocupa funcția publică de conducere de director în cadrul Direcției resurse umane.

S-au reținut în acest sens de către instanța de control judiciar, prin decizia nr.3244/2012, următoarele:

"Trebuie arătat și faptul că reînființarea Direcției resurse umane la data de_ a intervenit ulterior dezînvestirii Judecătoriei B. prin pronunțarea la_ a hotărârii prin care a fost admisă contestația reclamantului și s-a dispus reîncadrarea acestuia pe post, fapt ce denotă o atitudine procesuală echivocă a instituției publice care a susținut pe tot parcursul soluționării litigiului inițial că postul de conducere al reclamantului a fost desființat.

Pot fi reținute de asemenea, și cele sesizate de către reclamantul recurent în sensul că reînființarea direcției s-a realizat la un interval mai mic de un an de la desființare încălcându-se astfel prevederile art.100 alin.5 din Legea nr.188/1999.

În aceeași ordine de idei raportat la refuzul reintegrării reclamantului în postul contractual de director al Direcției resurse umane în baza art.80 din contractul colectiv de muncă pe anii 2000-2001 trebuie apreciate: fapta ilicită a instituției, culpa acesteia, prejudiciul și eventuala legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Prin raportare la cele statuate în contractul colectiv de muncă autoritatea publică avea obligația reangajării salariaților aflați în situația prevăzută la art.76 și în acest sens trebuia să asigure publicitatea acestei informații pentru a le permite celor interesați să-și manifeste opțiunea în termenul de 15 zile prevăzut la art.80.

Reclamantul recurent și-a manifestat în mod expres această opțiune arătându-și disponibilitatea de a participa și la un concurs în acest sens.

Răspunsul dat de Prefectură: "Pentru concurs-nu avem post de director la Direcția de integrare europeană"; poate fi asimilat unei fapte ilicite în condițiile în care Direcția resurse umane fusese reînființată la data de_ și se și organizase un concurs nefăcut public pentru ocuparea postului de director.

Coroborând textele art.100 alin.5 din Legea nr.188/1999 cu prevederile art.80 din contractul colectiv de muncă pe anul 2000-2001 se poate statua asupra conduitei culpabile a autorității în sensul refuzului implicit de reintegrare a reclamantului în funcția publică de conducere.

Este reală susținerea recurentului cu privire la faptul că prin omisiunea voită de încunoștințare a instanței cu privire la reînființarea Direcției de resurse umane a fost încălcat principiul egalității armelor în condițiile în care instituția, deși a deținut anumite informații a optat în sensul de a nu le face publice.

Cele statuate de Curtea Supremă de Justiție urmare a admiterii recursului în anulare în sensul că "Organizarea unui concurs pentru ocuparea unor posturi în anul următor nu afectează în nici un fel temeinicia măsurii"; au fost invalidate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului care de altfel a și procedat la condamnarea Statului Român pentru încălcarea art.6 pct.1 al Convenției.

Optând pentru neintegrarea reclamantului în funcția publică de execuție, respectiv cea de director al Direcției de resurse umane, I. P. ui i-a încălcat acestuia dreptul la muncă și carieră, i-a îngrădit dreptul constituțional de a participa la concurs cauzându-i în mod evident un prejudiciu ce se impune a fi reparat.

Așa cum rezultă din adresa nr.50/2000 a ANAF amintită mai sus atestarea prin examen într-o funcție publică de conducere era condiționată în prealabil de numirea într-o funcție publică de execuție corespunzătoare, respectiv consilier A

1 rezultată în urma echivalării funcției contractuale cu funcția publică de conducere, motiv care impune admiterea recursului și acordarea despăgubirilor și pentru indemnizația de conducere aferentă perioadei contestate:_ -_

.";

De asemenea, prin sentința civilă nr.833/_ a Curții de Apel C. - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal-pronunțată în dosarul nr._, s-au reținut următoarele:

"Dreptul reclamantului de a fi ocupat o funcție publică începând cu data de_ a fost indiscutabil recunoscut în justiție. Această împrejurare se desprinde din însăși considerentele reținute în cauza "T. contra României"; unde au fost constate încălcări ale dreptului reclamantului de a ocupa o funcție publică în cadrul instituției prefectului începând cu data de_ când acesta era supus primei concedieri de către I. P. ui B. .";

Curtea, judecând în contencios administrativ, a mai reținut că:

"….pârâta ANFP în calitate de autoritate centrală are obligația de a verifica în mod real și efectiv modul de aplicare al legislației privind funcția publică și funcționarii publici, în vederea reparării de către I. P. ui-județul B.

N. a consecințelor încălcării art.6.1 al CEDO, datorită refuzului privind reintegrarea reclamantului, constatată de CEDO în cauza "T. contra României";.

Reclamantul a purtat o vastă corespondență cu pârâta ANFP pentru respectarea dreptului său legitim și punerea efectivă în aplicare, printre care și scrisoarea nr.879353/_ și altele adresate anterior, respectiv scrisoarea nr.1901164/_ și respectiv scrisoarea nr.469825/_ prin care i s-a solicitat, printre altele sprijinul legal real și efectiv în vederea numirii

reclamantului în funcția publică de consilier grad IA din cadrul Direcției Afaceri Europene a Instituției P. ui.

În condițiile în care în decurs de doi ani pârâta ANFP s-a mărginit să adreseze Instituției P. ui doar două solicitări formale în vederea punerii în aplicare a dispozițiilor art.111 din Legea nr.188/1999 republicată, reclamantul nemulțumit de atitudinea pasivă a pârâtei i-a adresat și cea de-a treia scrisoare cu nr.879353/_ ce face de altfel și obiectul prezentului litigiu. Din corespondența purtată de părți rezultă fără dubiu că pârâta nu a oferit reclamantului un răspuns cu privire la solicitările cuprinse în petitele 3, 4 și 5 din această cerere, respectiv formularea unui punct de vedere asupra atitudinii abuzive a Instituției P. ui referitor la refuzul de a-i recunoaște calitatea de funcționar public și de a-i răspunde la petiție. Refuzul de a da curs solicitărilor repetate ale ANFP de a recunoaște calitatea de funcționar public a acestuia și în privința remedierii consecințelor grave ale abuzurilor prefecturii și respectiv efectuarea unei anchete, reale, serioase, iar nu formale în vederea identificării persoanelor vinovate de încălcarea dreptului fundamental al reclamantului.

Reclamantul nu a primit un răspuns la toate aceste cereri, Curtea constată că în speță ne regăsim în ipoteza existenței unui refuz nejustificat care se impune a fi constatat și prin urmare înlăturat prin aceea că pârâta va fi obligată să soluționeze în mod real, concret și efectiv aceste solicitări ale reclamantului.";

Instanța de contencios administrativ a constatat astfel ca fiind îndeplinite și condițiile reparării de către ANFP a prejudiciului moral cauzat reclamantului, reținând că:

"Sarcina pârâtei ANFP de a urmări îndeplinirea obligațiilor legale incidente funcției publice de către angajator, s-a dovedit a fi o sarcină pur iluzorie, în condițiile în care și în prezent reclamantul este lipsit de dreptul recunoscut. Totodată prin refuzul de răspunde solicitărilor, i-a fost cauzat reclamantului prejudiciul moral și datorită frustrărilor provocate acestuia de sentimentul de suspiciune și neîncredere în pârâtă care a acționat vădit împotriva interesului său legitim când avea posibilitatea obligării Instituției P. ui la respectarea drepturilor incidente carierei de funcționar public.";

Consider că trebuie avut în vedere și faptul că această sentință civilă nr.833/_ definitivă și executorie a Curții de Apel C., a fost pronunțată, în principal, cu privire la capetele de cerere disjunse din prezentul dosar, reclamantul considerând, în mod întemeiat, că între aceste petite și cererile de anulare a demisiei sale, precum și a ordinului de încetare a raporturilor de muncă, există o strânsă legătură.

Pe lângă faptul că, timp de 11 ani, Prefectura B. -N. nu a înțeles să repună reclamantul în drepturile sale de funcționar public, că a așteptat și a provocat, prin conduita sa, actul de demisie al recurentului, pentru a comunica acestuia, ulterior notificării, că la data de_ solicitase ANFP avizul pe care l-a considerat necesar, mai trebuie menționat că, la data de_, prin adresa nr.9., ANFP acordă avizul pentru modificarea calității postului reclamantului în cea de funcționar public consilier, clasa I, grad profesional superior, cu o salarizare de 2484 lei.

Apreciez astfel că, a refuza proteg uirea dreptulu i recurentului T. de a presta în prezent muncă în cadrul Instituției Prefecturii B. -N., într-un raport de serviciu, în cadrul căruia acesta tre buia să -și ex ercite

atribuțiile încă din anul 2000, ar îns emna de fapt, nu numai lăsarea fără

eficiență a tuturo r demersurilor ace stui salariat în ve derea repunerii în

deplină legalitate a relațiilor dintre p ărți, dar și acoperirea faptelor ilegale și a abuzului de drept săvârșite de către angajator, inclusiv prin nerespectarea dispozițiilor unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

De altfel, prin sentința civilă nr.833/_, Curtea de Apel C. a reținut că

A.N.F.P. acordase p ractic avizul privind modificarea calități i postului de natur ă

contractuală a reclamantului în funcție publică încă din data de_, prin emiterea avizului nr.562/_ .

De asemenea, se constată că, deși sentința civilă nr.1195/_ a Tribunalului B. -N., era definitivă și executorie încă din data de_, repunerea reclamantului în situația anterioară concedierii s-a efectuat doar scriptic, la data de_, prin obligarea nelegală a acestuia să semneze un nou contract de muncă, întrucât despăgubirile datorate acestuia, începând cu data de_, nu au fost practic achitate salariatului nici până la data de_, când acesta și-a dat demisia, invocând și acest motiv. În acest sens, se constată că nu a existat din partea angajatorului nici cel puțin un angajament ferm privind o dată certă la care îi vor fi acordate drepturile salariale restante.

În Cauza T. împotriva României, Curtea EDO a reținut că, o hotărâre ce

cons tată o înc ălc are atr age pen tru s tatul p âr ât obl ig aț ia jur id ic ă, f aț ă de conve nț ie ,

de a pune c ap ăt înc ălc ăr ii ș i de a -i înl ătur a consec inț ele, as tf el încât s ă

res tab ile asc ă pe c ât pos ib il s itu aț ia an ter io ar ă aces te ia.

Curtea EDO a mai statuat, în mod constant, prin jurisprudența sa, că:

"exercitarea puterilor etatice care au o influență asupra drepturilor și libertăților garantate de Convenție, atrage răspunderea statului, independent de forma în care sunt exercitate aceste puteri (Vodopyanovy împotriva Ucrainei, nr.22214/2006) și că administrația constituie un element al statului de drept al cărui interes se identifică, așadar cu cel al unei bune administrări a justiției (Hornsby contra Greciei, 1997).

Apreciez că se impune a fi adăugat și faptul că recurentul era angajatul Prefecturii B. -N., dar de fapt era salariat al unei instituții reprezentative a Statului român-care, de altfel, a și fost condamnat de CEDO pentru nerespectarea drepturilor acestuia- iar cele reținute de către instanțele de contencios administrativ privind conduita Prefecturii și ANAF în privința repunerii reclamantului în drepturile sale, ce implicau și numirea sa în funcția publică-trebuie avute în vedere ca un abuz de putere din partea acestora, care, prin durata și însemnătatea sa, a determinat actul de demisie al reclamantului în temeiul disp.art.81 alin.8 Codul muncii.

De fapt, apreciez că toate considerentele menționate anterior conduc spre concluzia că demisia recurentului a fost tocmai rezultatul urmărit de către angajator, prin fapte ilicite și abuzul de drept de o deosebită gravitate, prelungit în timp, constatat și sancționat de către instanțele naționale și internaționale, prin hotărâri care nu au avut însă ca efect niciodată repunerea integrală în legalitate a relațiilor juridice existente între părți.

De altfel, tocmai pentru a ascunde aceste ilegalități, Ordinul P. ui nr.192/2011, prin care, practic, s-a luat act de demisia reclamantului, a fost motivat în drept pe prevederile art. 81 alin.1,2 și 7 din Codul muncii, cu renunțarea angajatorului la preaviz, deși din notificarea de demisie a recurentului rezultă clar că aceasta s-a întemeiat pe disp.art.81 alin.8 din Codul Muncii, care reglementează instituția demisiei fără preaviz în

condițiile în care angajatorul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin contractul de muncă.

Buna-credință, ce trebuie să guverneze orice raporturi de muncă conform disp.art.8 din Codul muncii, presupune ca angajatorul să-și exercite toate drepturile cu intenție dreaptă, cu loialitate, diligență și prudență - valori morale constitutive ale onestității.

De altfel, s-a considerat că: "Principiul bunei-credințe este intermediar între norma morală care trebuie să fie prezentă în toate actele și regula tehnică de îi

fixează condițiile și efectele"; (Fr.Gorphe).

Consider că încurajarea folosirii de către angajator a unor mijloace de constrângere a salariaților pentru a renunța la dreptul lor de a munci într-o instituție publică din România, precum și a unor manopere dolosive menite să descurajeze angajații în privința realizării drepturilor pe care legea le recunoaște acestora, nu poate decât lipsi de orice scop educativ o hotărâre judecătorească care menține un act de demisie și un ordin de încetare a raporturilor de muncă date în aceste condiții, echivalând practic cu sancționarea lucrătorilor pentru fapte ilicite ale unității.

Pentru toate aceste considerente, apreciez că se impunea admiterea recursului reclamantului, modificarea în tot a sentinței recurate, anularea demisiei și a ordinului de încetare a contractului de muncă, cu repunerea reclamantului în situația anterioară emiterii acestor acte.

Judecător,

C. M.

Red./Tehnored.:C.M.. 2 ex.-_ .

Vezi şi alte speţe de dreptul muncii:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 1063/2013. Anulare act. Litigiu de muncă