Decizia civilă nr. 2949/2013. Anulare act. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 2949/R/2013
Ședința publică din data de 4 iunie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: N. M. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamanta S. V. împotriva sentinței civile nr. 388 din 25 ianuarie 2013, pronunțate de Tribunalul B. -N. în dosar nr._, privind și pe intimata pârâtă A. J. PENTRU O. F. DE M. B. -N., având ca obiect anulare act - anulare decizie de imputare.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților prezente s-au consemnat în încheierea ședinței publice din data de 28 mai 2013, când s-a amânat pronunțarea, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 388/F din_ pronunțată de Tribunalul B. -
N. în dosar nr._ au fost respinse excepțiile indamisibilității și a tardivității acțiunii invocate de pârâta A. J. pentru O. F. de M., B.
-N. și a fost respinsă acțiunea reclamantei S. V. formulată împotriva pârâtei A. J. PENTRU O. F. DE M. B. -N., având ca obiect contestație împotriva deciziei de imputare nr. 152/2011 emisă de pârâtă.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut următoarele:
- în privința excepției inadmisibilității acțiunii a apreciat că dispozițiile art. 109 alin. 2 din Codul Muncii, dispozițiile art. 205-218 din OG nr. 92/2003 nu sunt aplicabile întrucât decizia de imputare contestată nu este act administrativ în sensul art. 2 alin 1 lit. c din Legea nr. 554/2004.
În acest sens au fost invocate dispozițiile art. 47 din Legea nr. 76/2002 și art. 21 din OG nr. 9/2010 care prevăd modalitatea de recuperare a debitelor constituite la bugetul asigurărilor sociale, altele decât cele provenind din contribuții.
În acest sens s-a reținut că dispozițiile legale arătate stabilesc că recuperarea se face pe baza deciziilor emise pe baza deciziilor emise în termenul legal de prescripție de agențiile pentru ocuparea forței de muncă, ce constituie titluri executorii.
De asemenea, a fost reținut că din dispozițiile legale arătate nu rezultă că procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 554/2004 ar fi obligatorie.
Instanța a concluzionat că în cauză dispozițiile Legii nr. 554/2004 nu sunt incidente.
- referitor la excepția tardivității instanța a reținut că din cuprinsul deciziei atacate rezultă că decizia poate fi atacată în termen de 30 de zile de la data comunicării, la instanțele judecătorești.
Însă instanța a apreciat că art. 207 din OG nr. 92/2003 care prevede termenul de 30 de zile în care poate fi atacată decizia nu este incident în cauză
întrucât decizia atacată nu este un act administrativ. În acest sens instanța a făcut trimitere la art. 41 din OG nr. 92/2003 care definește înțelesul actului administrativ fiscal ca fiind actul emis de organul fiscal competent în aplicarea privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale, în cauză nefiind întrunite aceste cerințe.
Instanța, în soluționarea excepției a concluzionat că în raport de dispozițiile Legii nr. 76/2002 și OG nr. 9/2010 care nu prevăd un termen în care decizia să poată fi atacată, decizia poate fi atacată în termenul general de prescripție de 3 ani și cum decizia a fost atacată înăuntrul acestui termen, excepția a fost apreciată ca neîntemeiată.
În ce privește fondul cauzei pe baza actelor și lucrărilor dosarului s-au reținut următoarele:
Reclamanta S. V. a fost disponibilizată de la SNTFM - CFR Marfă SA - Sucursala Transilvania în data de_, dată de la care a beneficiat din bugetul asigurărilor pentru șomaj concomitent atât de indemnizație de șomaj conform art. 34 din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, cât și de venit de completare conform art. 7 și art. 8 din OG nr. 9/2010 măsuri pentru diminuarea consecințelor restructurării și reorganizării unor societăți naționale din domeniul feroviar, în sumă totală de 17.130 lei.
S-a arătat că prin decizia civilă nr. 1419/R/2011 emisă de Curtea de Apel
C., reclamanta S. V. a fost reintegrată în muncă începând cu data de_ ca urmare a anularii deciziei de concediere și a fost obligat angajatorul Societatea Națională de Transport Feroviar Marfă "CFR Marfă"; SA să plătească reclamantei
S. V. o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și celelalte drepturi de care aceasta beneficia, începând cu data concedierii și până la reintegrarea efectivă.
Se reține că reîncadrarea a avut loc la data de_ și reclamanta a beneficiat de recalcularea drepturilor de natură salarială de la data de_ până la data de_ .
S-a considerat că prin anularea deciziei de concediere și repunerea reclamantei în situația anterioară, s-a obținut înlăturarea efectelor deciziei de concediere, ca și cum nu ar fi intervenit nici o concediere. În acest sens s-a observat că decizia instanței de judecată a statuat că raportul juridic dintre angajator și salariat nu a încetat, astfel încât reclamanta nu avea cum să dobândească calitatea de șomer, iar perioada de șomaj a trebuit anulată, nemaiexistând retroactiv fundament pentru acordarea indemnizației de șomaj, de care reclamanta a beneficiat în perioada_ -_ .
În aprecierea instanței nu se pot reține apărările reclamantei că sumele achitate de angajatoarea Societatea Națională de Transport Feroviar Marfă "CFR Marfă"; SA ar fi avut doar caracterul unor despăgubiri fără nici un efect asupra calității de angajat, întrucât aceste sume se calculează raportat la salariul și eventuale alte drepturi de natură salarială avute de reclamantă în calitate de angajată, dar poartă titlul de despăgubiri doar raportat la faptul că ele se acordă, deși reclamanta nu a executat contraprestația constând în prestarea muncii. În acest sens mai este de menționat că această perioadă este recunoscută ca și vechime în muncă.
Instanța a concluzionat în sensul că raportat la cele arătate mai sus, că decizia de imputare nr. 152/2011 este legală și temeinică și urmează să respingă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta S. V. împotriva pârâtei
J. pentru O. F. de M., B. -N., având ca obiect contestație împotriva acestei decizi de imputare emisă de pârâtă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta
solicitând admiterea acestuia, casarea în parte a sentinței atacate și rejudecând, admiterea contestației împotriva Deciziei de imputare nr. 152, emisă de pârâtă.
Motivând recursul s-au formulat critici sub următoarele aspecte:
Un prim aspect criticat constă în greșeala instanței de fond care a statuat în sensul că ar fi beneficiat necuvenit de indemnizația de șomaj, întrucât reclamanta s-a aflat în situația prevăzută de art. 17 alin. 1 lit. b din Legea nr. 76/1992, ei încetându-i raporturile de muncă din motive neimputabile întrunind toate condițiile prevăzute de art. 5 pct. IV lit. c din legea menționată.
În dezvoltarea criticii s-a arătat că existența Deciziei civile nr. 1419/R/2011 a Curții de Apel C. prin care a fost reîncadrată în muncă nu poate avea efecte în sensul obligării la restituirea sumelor primite cu titlu de ajutor de șomaj întrucât:
La data intrării în șomaj ea, reclamanta îndeplinea condițiile prevăzute de
lege.
Pe perioada cât a beneficiat de ajutor de șomaj nu a avut și alte venituri,
cum eronat reține decizia de imputare.
S-a arătat în continuarea criticii că suma primită de la angajator aceasta nu reprezintă salarii aferente perioadei in care am fost concediata, ci "despăgubiri egale cu salariile", acordate potrivit art. 78 alin. (1) din Codul muncii, motivat de aceea ca, legiuitorul a inteles sa acorde aceste despăgubiri egale cu salariile, salariatului concediat de unitate in mod nelegal sau netemeinic, tocmai pentru a acoperi prejudiciul produs acestuia, prin neacordarea salariilor de care ar fi beneficiat daca unitatea nu ar fi luat o asemenea măsura netemeinica sau nelegala. Totodată, acestea nici nu pot fi asimilate noțiunii de salariu, astfel cum acesta este definit de art. 154 alin. (1) din Codul muncii: "contraprestația muncii depuse de salariat in baza contractului individual de munca", deoarece in perioada de referința nu am prestart munca in cadrul SNTFM "C.F.R. MARFA"
S.A. si nu am avut contract individual de munca.
În opinia reclamantei aceasta suma reprezintă in realitate o despăgubire egala cu salariile la care ar fi fost indreptatita in acea perioada in condițiile in care nu i-ar fi fost desfăcut in mod abuziv contractual individual de munca despagubire prevăzuta de art. 78 alin. (1) din Codul muncii. Faptul ca instant a apreciat decizia de concediere ca fiind nelegala, ca prin aplicarea acesteia a suferit un prejudiciu si ca acest prejudiciu trebuie acoperit prin acordarea unei despăgubiri, nu poate echivala cu o schimbare retroactiva a situației subsemnatei in raport de sistemul asigurărilor de șomaj. Dimpotrivă, decizia Curții de Apel C. vine sa demonstreze o data in plus ca in perioada de referința a fost lipsita de loc de munca si de veniturile salariale aferente.
Recurenta a considerat că, pentru ca indemnizația de șomaj sa devină un venit necuvenit drept urmare a anularii deciziei de concediere a subsemnatei, ar fi fost nevoie de o reala si veritabila repunere a pârtilor in situația anterioara,
fiind necesar in același timp ca subsemnata sa imi reiau calitatea de salariat si sa redevin persoana asigurata in sistemul asigurărilor de șomaj.
Astfel, s-ar reține în aprecierea recurentei că prin Decizia nr. 3CZ 2._
/2011 emisa de SNTFM "C.F.R. MARFA" S.A. - Sucursala Transilvania, urmare a pronunțării Decizie civile nr. 1419/R/2011 a Curții de Apel C., ea ar fi fost reincadrata in funcția deținuta anterior concedierii, incepand cu data de_ . A arătat că nu a semnat niciun nou contract individual de munca si nici vreun act adițional la cel existent anterior disponibilizării si nici la Inspectoratul Teritorial de Munc nu s-a realizat vreo inregistrare ori mențiune in acest sens.
S-a învederat că, anterior datei de_, data la care fosta societate angajatoare a emis decizia privind reintegrarea recurentei in munca, a fost emisa
Decizia de concediere nr. 3CZ_ din data de_ . În aceste condiții recurenta se întreabă cat de reala si serioasa a fost repunerea ei in situația anterioara, având in vedere ca exista o decizie de concediere datata anterior deciziei de reintegrare.
Față de acest aspect recurenta a considerat că în cauză nu a fost o veritabila reintegrare in munca, in sensul noțiunii de restitutio in integrum, care echivalează practic cu recunoașterea tuturor drepturilor de care a fost lipstita o persoana incadrata pe perioada incetarii raportului de munca. Aceasta deoarece, practic, raporturile de munca intre subsemnata si societatea angajatoare au incetat inainte de a fi din nou restabilite, decizia de concediere fiind "pregătita si emisa" anterior deciziei de reintegrare.
Recurenta a considerat că doar în situația în care urmare constatării nulității unui act juridic, părțile sunt repuse în situația anterioară și se consideră că respectivul contract de muncă nu a fost desființat prin decizia de concediere și deci doar dacă între părți își produce din nou efectele contractul de muncă se consideră că acesta nu a fost desființat niciodată.
În cazul ei, arată recurenta, când reintegrarea a fost fictivă, așa cum rezultă din cele mai sus arătate, respectiv s-a emis o nouă decizie de concediere cu dată anterioară reintegrării sale efective, nu există o repunere în situația anterioară.
S-a mai arătat de recurentă că pentru ca ea să îndeplinească condițiile necesare pentru a fi considerată persoană asigurată în sistemul asigurărilor de șomaj, consideră că este necesar ca angajatorul să fi virat sumele reținute cu titlu de contribuții sociale, reținute de altfel din salariile plătite, fapt ce nu rezultă din desfășurătorul privind contribuțiile, eliberat de Casa Teritorială de Pensii B.
, pentru perioada în care se susține că ar fi fost reintegrată în muncă.
Prin întâmpinarea depusă de pârâtă
s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate.
Se arată prin întâmpinare că urmare a Deciziei civile nr. 1419/R/2011 a Curții de Apel C. recurenta a fost reintegrată, iar pe perioada 08.03-_ a beneficiat de indemnizație de șomaj și de un venit în completare, în virtutea calității de șomer, potrivit OG nr. 9/2010.
S-a apreciat că prin decizia amintită au fost înlăturate efectele concedierii, în speță acordarea îndemnizației de șomaj și a venitului în completare, recurenta trebuind să restituie aceste sume, fiind repusă în situația anterioară emiterii deciziei de concediere.
Intimata susține că recurenta a beneficiat pe perioada_ -_ de recalcularea drepturilor de natură salarială, așa cum se menționează în adresa depusă la dosar și chiar decizia de anulare a concedierii precizează că se dispune reintegrarea recurentei și o despăgubire egală cu salariile indexate majorate și reactualizate începând cu data concedierii și până la reintegrarea efectivă, astfel că nu poate fi reținută susținerea recurentei că prin decizia instanței s-a stabilit plata de către societate a anumitor despăgubiri.
A precizat intimata că recurenta a beneficiat de toate drepturile salariale și contribuțiile aferente prin declarații rectificative și plăți retroactive la care ar fi avut dreptul dacă nu era concediată.
De asemenea, s-a mai arătat că după reintegrare, recurenta a fost din nou disponibilizată, fiindu-i întocmit un nou dosar de șomai tocmai pentru ca în perioada martie 2010 - august 2011 cât a fost îndemnizată ca șomer a avut și calitatea de angajat și i s-au plătit contribuțiile la șomaj și celelalte contribuții, ceea ce contravine Legii nr. 76/2002, dubla calitate de salariat repus în drepturi și șomer îndemnizat este incompatibilă cu dispozițiile art. 5 pct. IV și art. 34 alin. 1 din Legea nr. 76/2002.
A subliniat intimata, în aceeași ordine de idei că, noua indemnizație de șomaj primită după a doua concediere, de către recurentă, a fost posibilă tocmai pentru că a fost anulată prima perioadă de șomaj prin Decizia nr. 152/2011 a AJOFM B. .
S-a arătat că dacă nu i s-ar fi plătit contribuțiile pentru prima perioadă și nu s-ar fi anulat șomajul pentru această perioadă nu ar fi avut dreptul din nou la indemnizație de șomaj în urma celei de-a doua disponibilizări.
S-a invocat și faptul că la emiterea deciziei atacate au fost avute în vedere dispozițiile art. 47 din Legea nr. 76/2002 și art. 21 din OG nr. 9/2010 care stabilesc procedura de recuperare a debitelor constituite la bugetul asigurărilor pentru șomaj.
De asemenea, s-a precizat că perioada aferentă primei concedieri a recurentei constituie vechime în muncă.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor din motivele de recurs ce pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.
9 C.pr.civ., Curtea constată că recursul este nefondat iar hotărârea legală pentru considerentele ce se vor arăta.
Susținerea recurentei care îmbracă forma unei critici potrivit căreia greșit prima instanță nu a avut în vedere că ea se află în situația prevăzută de art. 17 alin. 1 lit. b din Legea nr. 76/2000, îndeplinind toate condițiile prevăzute de art. 5 pct. N lit. c din aceeași lege, potrivit cărora are calitatea de șomer persoana care îndeplinește următoarele condiții: nu are loc de muncă, nu poate fi reținută întrucât potrivit dispozițiilor art. 17 alin. 1 lit. j raportat la art. 16 lit. a sunt șomeri persoanele care se găsesc în situația în care "reintegrarea în muncă dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă, nu mai este posibilă la unitățile la care au fost încadrate anterior din cauza încetării definitive a activității, sau la unitățile care au preluat patrimoniul acestora";.
Recurenta nu este în această situație, ea fiind reîncadrată în muncă prin hotărâre judecătorească pe postul deținut anterior, neîncetând activitatea unității.
Așadar susținerea recurentei că ea se află în situația prevăzută de art. 17 alin. 1 lit. b din Legea nr. 76/2002 coroborate cu dispozițiile art. 5 pct. IV lit. c din aceeași lege, nu poate fi reținută.
Chiar dacă la data concedierii recurenta ar fi îndeplinit, formal cerințele art. 5 pct. V lit. c din Legea nr. 76/2002 la momentul reintegrării în muncă, cu toate efectele repunerii în situația anterioară, retroactiv ea nu le mai îndeplinea.
Sub aspectul efectelor reintegrării Curtea observă că potrivit art. 80 alin. 1 din Codul Muncii "în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorare și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
În cauză concedierea reclamantei s-a dispus în baza art. 65 din Codul Muncii, decizia de concediere fiind anulată prin Decizia nr. 1419/R/2011 a Curții de Apel C., dispunându-se în același timp reîncadrarea contestatoarei pe postul deținut anterior concedierii, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care aceasta ar fi beneficiat, începând cu data concedierii_ și până la reintegrarea efectivă.
Rezultă că reclamanta a fost repusă în situația anterioară, în condițiile art.
80 alin. 2 din Codul Muncii, ceea ce are semnificația că reclamanta nu și-a pierdut calitatea de salariat pe perioada de la data concedierii nelegale și până la reintegrarea efectivă.
Că este așa rezultă din chiar textul arătat care prevede neechivoc că odată cu anularea concedierii, la cererea salariatului instanța "va repune părțile în situația anterioară"; adică i se va reda calitatea de salariat de la data concedierii, calitate care rămâne în continuitate până la a doua concediere, în cazul recurentei aspect ce nu face obiectul prezentei cauze.
Aserțiunea recurentei că, decizia privind a doua concediere emisă înainte de reintegrarea dispusă prin decizia amintită, fapt nedovedit în cauză, ar avea semnificația unei neveritabile reintegrări în muncă, în sensul de restitutio in
integrum nu poate fi reținută întrucât este necontestat că ea a fost reintegrată în muncă, altfel nu se putea dispune a doua concediere, a primit toate drepturile cuvenite ca salariat. De altfel, recurenta nu a indicat ce drepturi nu i s-au acordat.
Pe de altă parte, din actele dosarului, intimata în calitate de angajator, a virat contribuțiile CAS și CASS pe perioada în care recurenta s-a aflat în șomaj, care se suprapune pe perioada concedierii.
Așadar cum corect a reținut și instanța de fond urmare a Deciziei civile nr. 1419/R/2011 recurenta și-a redobândit calitatea de salariat începând cu data concedierii, cu toate drepturile, fiind de apreciat că, concedierea nici n-ar fi existat.
Așadar, reținând calitatea de salariat a recurentei, inclusiv pe perioada de concediere nelegală, îndemnizația de șomaj încasară după concediere devine nelegală.
Faptul că, pe perioada concedierii recurenta a primit o sumă de bani, calificată de lege ca fiind despăgubire, nu poate duce la concluzia că ea, urmare a deciziei Curții, nu și-a păstrat calitatea de salariat.
Aceasta pentru că, reperul de stabilire a despăgubirii a fost salariul, noțiune specifică contractului de muncă individual pe de o parte, iar pe de altă parte pentru că denumirea de despăgubire este consecința răspunderii patrimoniale a intimatei prevăzută de art. 253 alin. 1 din Codul Muncii, urmare concedierii nelegale.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 alin. 1 din C.pr.civ. Curtea urmează să respingă ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S. V. împotriva sentinței civile nr. 388/F din_ a Tribunalului B. N. pronunțată în dosar nr._ pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 4 iunie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTOR, | JUDECĂTOR, |
I. T. D. C. | G. N. M. | |
în C.O., semnează pentru | în C.O., semnează pentru | |
Președintele Curții de Apel C. | Președintele Curții de Apel C. |
Judecător V. M. Judecător V. M.
GREFIER,
N. N.
în C.O., semnează pentru PRIM GREFIER,
M. LENA T.
Red.N.M./dact.L.C.C.
2 ex./_
Jud.fond: I. S. B.
