Decizia civilă nr. 116/2013. Acţiune în răspunderea patrimonială prejudiciu muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 116/R/2013
Ședința publică din data de 15 ianuarie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: G. -L. T.
G.: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta S.C. O. P. SA împotriva sentinței civile nr. 1487 din 5 octombrie 2012 pronunțate de Tribunalul Maramureș în dosar nr._, privind și pe intimatul pârât T. G., având ca obiect acțiune în răspundere patrimonială.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta reclamantei recurente - avocat A. Lupșea din cadrul Baroului C., lipsind restul părților.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimatului și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar. S-a făcut referatul cauzei după care reprezentanta reclamantului recurent depune la dosar delegația sa de reprezentare și arată că nu are cereri de
formulat.
Nefiind formulate cereri în probațiune sau de altă natură, Curtea declară închise dezbaterile și acordă cuvântul asupra recursurilor.
Reprezentanta reclamantului susține recursul astfel cum a fost formulat în scris solicitând admiterea lui, admiterea cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtului la restituirea sumei de 4.097 lei, fără cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1487/_, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar nr._
, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta
S.C. O. P. S.A., în contradictoriu cu pârâtul T. G. .
A fost obligată reclamanta la plata către pârât a sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Prin sentința civilă nr. 869 din data de_, pronunțată de Tribunalul Maramureș, în dosarul nr._, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul T. G. și a fost obligată pârâta SC P. SA să îi plătească acestuia drepturile salariale suplimentare neachitate, actualizate la data introducerii acțiunii (9 octombrie 2007), cu dobânda legală începând de la data introducerii acțiunii și până la plata integrală, respectiv suma de 10.304 lei
Prin decizia civilă nr. 2136/R/2008 a Curții de Apel C. s-a respins recursul declarat de pârâta S.C. P. S.A. împotriva sentinței sus-menționate.
La data de_, S.C. P. S.A., a cărei succesoare în drepturi este reclamanta SC O. P. SA, i-a achitat pârâtului din prezenta cauză suma netă de 7946 lei, apreciind că-i datora acestuia în baza hotărârii judecătorești suma brută de 10.304 lei.
Pârâtul, alături de ceilalți reclamanți din dosarul nr._, s-a adresat executorului judecătoresc M. i M., solicitând executarea silită a sentinței civile nr. 869/2008 pentru diferențele de drepturi salariale neachitate de bună voie, actualizate cu indicele de inflație, în cazul său în cuantum de 4097 lei, reprezentând 3547 lei diferența de drepturi salariale, 400 lei cheltuieli de judecată și 150 lei onorariu de avocat.
În dosarul execuțional nr. 228/2009 al BEJ M. i M., la data de_, s-a dispus înființarea popririi pe conturile bancare ale debitoarei S.C. P. S.A., pentru suma de 58.991,52 lei datorată creditorilor cu titlu de drepturi salariale suplimentare neachitate în baza sentinței civile nr. 869/2008.
Debitoarea a fost înștiințată în conformitate cu prevederile art. 454 al. 1 Cod procedură civilă.
Deși pretinde că obligația de plată stabilită în sarcina sa prin titlul executoriu, constând în sentința civilă nr. 869/_, a fost executată integral de bună voie la data de_, deci anterior cererii de executare silită, debitoarea S.C. P. S.A. nu a formulat contestație la executare în dosarul execuțional nr. 228/2009 al BEJ M. i M. .
La data de_ s-a procedat la eliberarea sumelor obținute prin executarea silită, pârâtul creditor T. G. primind suma de 4097 lei așa cum rezultă din procesul verbal întocmit de executorul judecătoresc M. i M. la aceeași dată (filele 23-26).
Prin cererea formulată și ulterior modificată în prezentul dosar, succesoarea în drepturi a debitoarei S.C. P. S.A., SC O. P. SA, solicită obligarea creditorului pârât, în baza prevederilor art. 256 Codul muncii, la restituirea sumei de 4097 lei încasate prin executare silită.
Potrivit art. 256 al. 1 Codul muncii, salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie. Obligația de restituire instituită de acest textul legal are la bază plata lucrului nedatorat, reglementată prin dispozițiile art. 992-993 și art. 1092 din vechiul Cod civil.
Așa cum reiese din cuprinsul art. 993 Cod civil, pentru a se naște obligația de restituire, plata nedatorată trebuie făcută din eroare: "acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de repetițiune în contra creditorului";.
Or, în speță, suma de 4097 lei încasată de pârât pe calea executării silite a fost datorată conform titlului executoriu constând într-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Reclamanta SC O. P. SA a avut cunoștință de executarea silită desfășurată în dosarul execuțional nr. 228/2009 al BEJ M. i M. și nu s-a opus acesteia, deși avea posibilitatea ca, pe calea contestației la executare, să invoce stingerea obligației de plată prin executarea de bună voie intervenită ulterior hotărârii ce se executa.
Achiesând la executarea silită derulată împotriva ei, reclamanta a recunoscut implicit datoria de 4097 lei față de creditorul pârât T. G., astfel că solicitarea sa de restituire a sumei menționate, în baza art. art. 256 al. 1 Codul muncii, este nefondată.
Față de considerentele expuse, tribunalul a respins acțiunea reclamantei SC O. P. SA ca neîntemeiată și, reținând culpa procesuală a acesteia, a
obligat-o, în baza art. 274 Cod procedură civilă, să-i plătească pârâtului suma de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat achitat potrivit chitanței nr. 245 din_ .
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC O. P. SA
, solicitând modificarea în totalitate a sentinței atacate și, pe fondul pricinii, admiterea cererii de chemare în judecată în sensul obligării pârâtului la restituirea sumei de 4097 lei, actualizate la data plății efective în raport cu indicele inflației, cu cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul proces.
În motivarea recursului recurenta a arătat următoarele:
Prin sentința civilă 869/2008 a T. ui Maramureș a fost obligată la plata unor suplimentări salariale și a executat întocmai și cu bună-credință dispozitivul sentinței amintite, plătind sumele nete datorate intimatei și virând către bugetul asigurărilor sociale sumele reprezentând impozit pe venit și contribuții sociale aferente drepturilor salariale plătite.
După încasarea sumelor legal datorate, cu rea-credință, în baza titlului executoriu reprezentat de sentința amintită, intimatul-pârât a pornit executarea silită împotriva societății pentru a obține și plata sumelor reprezentând contribuțiile obligatorii la bugetul asigurărilor sociale, sume care fuseseră achitate legal de recurentă către bugetul statului prin reținere la sursă și care nu îi erau deci datorate intimatului.
Subliniază recurenta că a promovat acțiunea de față în temeiul art. 256 alin.1 din Codul muncii, pentru recuperarea respectivelor drepturi salariale încasate necuvenit de intimat cu titlu de drepturi salariale și nedatorate, executate abuziv.
Recurenta consideră că sentința recurată este nelegală și netemeinică, fiind dată cu aplicarea greșită a legii. Prima instanță, în pofida dispozițiilor legale aplicabile în speță, a validat practic o îmbogățire fără justă cauză a intimatului- pârât în dauna societății reclamante cu suma ce face obiectul cererii de chemare în judecată.
Instanța a soluționat nelegal cauza prin asimilarea lipsei contestației la executare a O. P. cu achiesarea la executarea silită.
Achiesarea reprezintă un act de dispoziție prin care pârâtul recunoaște pretențiile reclamantului sau aderă la hotărârea pronunțată împotriva sa.
Așa cum se arată în doctrină, achiesarea poate fi expresă sau tacită.
Achiesarea expresă este reglementată de art. 267 C.pr.civ.
Legea noastră procedurală nu conține referiri la achiesarea tacită. Ea este posibilă în toate cazurile, dar trebuie să rezulte dintr-o atitudine neechivocă a părții. Simpla neopunere la executarea hotărârii nu constituie o achiesare tacită, căci legea sancționează o atare opunere.
Recurenta precizează că nu a efectuat niciun act sau fapt juridic menit a fi interpretat ca o renunțare la dreptul de a obține sumele încasate în mod nelegal de către intimatul pârât prin executare silită/poprirea conturilor bancare.
Faptul că O. P., din rațiuni logistice, a fost în imposibilitate de a promova în termen o contestație la executare împotriva executării silite nelegale - nu poate fi asimilată unei achiesări la o hotărâre judecătorească sau la o pretenție a creditorului.
Mai mult, nici chiar executarea silită benevolă unei hotărâri judecătorești executorii nu ar putea fi interpretată ca și constituind o renunțare a dreptului la restituirea sumelor încasate nelegal sau ca reprezentând o renunțare la dreptul de a cere întoarcerea executării odată ce titlul executoriu ar fi desființat în tot sau în parte.
Cu atât mai mult nu poate fi acest drept al pârâtei contestat în speță, în situația în care sumele executate nelegal de pârâtă nu au fost niciodată datorate,
nici măcar în temeiul sentinței menționate prin care a fost obligată la plata drepturilor salariale suplimentare.
Consideră că o hotărâre pronunțată în temeiul unei grave confuzii cu privire la aplicarea sau interpretarea noțiunilor de drept se impune a fi desființată.
Recurenta a mai arătat că sentința atacată este nelegală și netemeinică, întrucât prima instanță a omis să analizeze și să se pronunțe asupra motivelor de drept invocate de reclamantă prin cererea precizatoare.
Prin dispozitivul Sentinței nr. 869/2008, așa cum a fost aceasta lămurită,
P. nu a fost obligată la plata unei sume certe, lichide și exigibile către intimat, ci a fost obligată la plata de suplimentări salariale reprezentând prime anuale corespunzătoare sărbătorilor legale aferente anilor 2004-2007, calculate la nivelul salariului de bază mediu la nivelul societății, nivel salarial care a fost determinat prin sentința amintită. Acest nivel al salariului de bază mediu la nivelul societății reprezintă un salariu brut.
Conform legislației fiscale din România, sumele reprezentând drepturi salariale brute se plătesc prin reținerea la sursă a impozitului pe venit și a sumelor reprezentând contribuții sociale obligatorii și virarea lor către bugetul de stat și plata către salariat a sumei nete cuvenite. Deci, modul legal de punere în executare a acestei sentințe este acela al plății către salariați a sumelor nete cuvenite în baza Sentinței și virarea către bugetul statului a sumelor reprezentând contribuții sociale aferente primelor achitate.
Recurenta a arătat că suma pretinsă prin cererea de chemare în judecată reprezintă suma obținută de intimatul pârât, fără să fi fost datorată de O. P., prin executarea silită ce a purtat asupra diferenței între suma brută rezultată din Sentința pronunțată ca fiind datorată intimatului și suma efectiv plătită de O. P. de bună voie, reprezentând suma netă la care acesta era îndreptățit în temeiul Sentinței, după deducerea impozitului pe venit și a contribuțiilor sociale obligatorii, care au fost reținute la sursă de O. P. și virate la bugetul statului. Chiar și în aceste condiții care argumentează pe deplin cererea de chemare în judecată, instanța de fond a respins acțiunea fără a motiva în concret.
Făcând abstracție de apărările O. P. din răspunsul la întâmpinare și de circumstanțele concrete ale cauzei, instanța a apreciat că nu ar fi întrunite condițiile plății nedatorate care ar fi trebuit să fie executată din eroare, întrucât
O. P. nu a contestat executarea silită și ar fi achiesat prin aceasta la executarea silită recunoscând astfel implicit datoria pretinsă de 4097 lei, astfel încât solicitarea de restituire a sumei menționate în baza art. 256 alin (1) din Codul muncii ar fi nefondată.
Potrivit art. 256 alin. 1 C. muncii, salariul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.
Art. 256 reglementează obligația de restituire a salariaților față de angajatorii lor. Deși ea apare ca o instituție distinctă de răspunderea patrimonială, totuși procedura pentru reîntregirea patrimoniului angajatorului este aceiași, obligația de restituire având ca bază plata lucrului nedatorat, îmbogățirea fără justă cauză.
Cu privire la art. 256 C. muncii, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 274/2011 reține: "textul de lege nu dă o definiție exactă a noțiunii de sumă nedatorată și nici nu detaliază condițiile în care se naște obligația de restituire";.
El vine să acopere însă, prin excluderea tuturor celorlalte situații prevăzute de lege care antrenează răspunderea patrimonială a salariatului, cazurile când, fără a fi reținută vinovăția acestuia, este obligat la restituirea unor sume încasate de la angajator, întrucât acestea nu i se cuveneau, neexistând o justă cauză.
În considerarea argumentelor expuse, rezultă fără putință de tăgadă că în speță dispozițiile art. 256 C. muncii sunt aplicabile, hotărârea primei instanțe fiind în acest context nelegală și netemeinică.
În drept, recurenta a invocat prevederile art. 304, 3041cod proc. civ., art.
256 codul muncii.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea de apel constată că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Prin sentința civilă nr. 869 din 9 iulie 2008 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr._, recurenta reclamantă a fost obligată să plătească pârâtului T. G. suma de 10.304 lei cu titlu de drepturi salariale suplimentare neachitate, actualizate la data introducerii acțiunii (9 octombrie 2007), cu dobânda legală, începând cu data introducerii acțiunii și până la plata integrală și la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
În temeiul acestei hotărâri judecătorești, intimatul pârât, împreună cu ceilalți salariați reclamanți în dosarul menționat, au formulat cererea de executare silită înregistrată sub nr. 228/2009 la Biroul Executorului Judecătoresc M. i M. .
Drept urmare, s-a înființat poprirea asupra conturilor bancare ale recurentei, iar la data de_ executorul judecătoresc a procedat la eliberarea sumelor recuperate în urma executării silite, intimatului pârât fiindu-i eliberată suma de 3547 lei cu titlu de drepturi salariale, 400 lei cheltuieli de judecată și 150 lei onorariu avocat, sens în care a fost încheiat procesul-verbal depus la filele 23-26 din dosarul de fond.
Prin demersul său judiciar reclamanta recurentă a solicitat obligarea pârâtului la restituirea sumei de 4097 lei, încasată de aceasta din urmă prin executare silită, susținând că aceasta este o sumă necuvenită și nedatorată, deoarece anterior a executat hotărârea plătind voluntar suma netă la care a fost obligată și a virat la bugetul de stat impozitul și contribuțiile sociale aferente.
Raportat la motivele de recurs invocate, Curtea constată că, dincolo de verificarea caracterului datorat sau nedatorat al sumei a cărei restituire a fost solicitată de către reclamantă, dincolo de verificarea existenței unei îmbogățiri fără justă cauză, dezlegarea litigiului impune stabilirea prealabilă dacă, raportat la împrejurările în care s-a făcut plata și la relevanța lor juridică, se poate solicita restituirea, în condițiile în care nu s-a uzat de instrumentul juridic specific pentru opunerea la executare, respectiv, contestația la executare.
În această analiză Curtea reține că în situația încălcării unor prevederi legale în cadrul executării silite, persoana interesată are posibilitatea să sesizeze instanța de executare, urmărind să obțină anularea actelor de executare silită contrare legii, iar mijlocul procedural pe care legea îl pune, în acest scop, la dispoziția celui interesat este contestația la executare, astfel cum este reglementată prin dispozițiile art. 399 și urm. C.proc.civ.
În ceea ce îl privește pe debitor, contestația la executare reprezintă singurul mijloc procedural reglementat de lege pentru valorificarea unor drepturi și pentru exercitarea controlului judecătoresc asupra legalității măsurilor dispuse de executorul judecătoresc, în ultima fază a procesului civil, aceea a executării silite. Astfel, potrivit art. 399 alin. 1 C.proc.civ. "împotriva executării silite însăși, precum si împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare". De asemenea, potrivit art. 61 din Legea nr. 188/2000: "Cei interesați sau vătămați prin actele de executare pot
formula contestație la executare, în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă".
În situația în care debitorul pierde termenul de contestație, acesta nu mai are posibilitatea conferită cu titlu de excepție de art. 401 alin. 3 C.proc.civ. doar terțelor persoane, de a putea recurge și la calea procedurală a unei cereri separate, în ipoteza în care ele nu au introdus contestația la executare înăuntrul termenului legal.
Așadar, controlul instanței la cererea creditorului sau debitorului cu privire la actele de urmărire silită se declanșează doar în cazul aceștia formulează contestație împotriva actelor de executare.
Contestația la executarea propriu-zisă poate privi nerespectarea formelor pentru investirea cu formulă executorie, nerespectarea condițiilor prevăzute pentru încunoștințarea debitorului, prescripția dreptului de a obține executarea silită, perimarea executării silite, invocarea compensației legale, precum și alte motive de nulitate, însă pe calea contestației se poate invoca, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, și faptul că debitorul și-a executat de bunăvoie obligația înscrisă în titlul executoriu, aceasta fiind una dintre apărările de fond, ce privesc cauze de stingere a obligației înscrise în titlul executoriu ce au intervenit după rămânerea definitivă a hotărârii și pot fi invocate în cadrul contestației.
Deși nu există nici un text de lege explicit care să interzică solicitarea restituirii unei sume, prin ipoteză executate silit și care tot ipotetic, nu era datorată, fiind achitată de bună voie anterior începerii executării silite, Curtea notează că o atare cerere nu poate fi primită întrucât se întemeiază pe invocarea propriei culpe, aceea de a nu fi uzat în termen de calea de atac specifică împotriva unei executări silite afirmate ca superflue. Or, nemo propriam turpitudinem allegans.
Cu alte cuvinte, admiterea acțiunii ar semnifica admiterea unei contestații la executare în afara termenului imperativ impus de art. 401 C.proc.civ., ceea ce nu se poate dispune.
Ca urmare, efectul neformulării în termen a unei contestații la executare este același cu cel al unei achiesări din partea reclamantei la justețea plății cerute pe această cale de către pârâtă, situație în care reclamanta nu mai poate susține caracterul nedatorat al acestei plăți și să ceară întoarcerea ei, fără a periclita în mod inacceptabil stabilitatea circuitului civil și protecția de care se bucură lucrul judecat și executat. Ca urmare, apare ca superfluă cercetarea motivului de recurs referitor la inexistența unei achiesări la plata făcută prin executare silită, aspectul volitiv implicat de achiesare fiind irelevant, din moment ce singur faptul neformulării contestației la executare este suficient pentru a avea ca și consecință respingerea acțiunii în restituirea plății astfel efectuate.
Aspectul invocat de reclamanta recurentă în sensul că a fost în imposibilitate de a promova contestația la executare din rațiuni logistice nu este de natură a justifica răsturnarea prezumției de legalitate a executării silite necontestate în termen; asemenea împrejurări puteau fi eventual invocate în cadrul unei cereri de repunere în termenul de formulare a contestației la executare, pentru a putea produce efect. În plus, aceste împrejurări nu au o asemenea anvergură, încât să fie asimilabile unui caz de forță majoră și nici nu exclud culpa recurentei, pentru a se putea trece în domeniul cazului fortuit și a putea fi invocate fără încălcarea principiului indicat mai sus, nemo propriam turpitudinem allegans.
Ținând seama de aceste considerente, Curtea apreciază ca hotărârea fondului este legală și temeinică, astfel ca o va menține ca atare, urmând ca în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.proc.civ. să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. O. P. S.A. împotriva sentinței civile nr.1487 din_ a T. ui Maramureș pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 15 ianuarie 2013.
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | ||
I. T. D. C. | G. | G. | -L. T. |
G.
N. N.
Red.GLT/dact.MS 2 ex./_
Jud.fond: D.M.H.
