Decizia civilă nr. 1299/2013. Acţiune în răspunderea patrimonială prejudiciu muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 1299/R/2013
Ședința publică din data de 26 martie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: S. -C. B. JUDECĂTORI: I. -R. M.
C. M. GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de pârâta
M. S. E. împotriva sentinței civile nr. 5831 din 26 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosar nr._, privind și pe reclamantul intimat S. J. DE U. Z., având ca obiect acțiune în răspundere patrimonială - restituire sumă.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților prezente au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 20 martie 2013, încheiere care face parte din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin Sentința civilă nr. 5831 din 26 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosar nr._, a fost admisă cererea precizată de reclamanta S. J. de U. Z. în contradictoriu cu pârâta M. S. E. pe care a obligat-o la restituirea sumei de 1.641 lei drepturi salariale. Suma va fi actualizată cu rata inflației, de la data acordării și până la recuperarea integrală.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele
:
Pârâta este angajata reclamantului S. J. de U. Z. având funcția de asistent medical, în cadrul secției cardiologie.
În data de_, pârâta a încheiat cu același angajator, un contract individual de muncă pe perioadă determinată, cu timp parțial, în vederea
acoperirii deficitului de personal. Încadrarea s-a făcut prin cumul de funcții, pe postul de asistent medical, corespunzător pregătirii sale, în funcția de asistent medical principal, la locul de muncă compartiment T.I coronarieni, beneficiind pentru munca prestată în baza acestui contract de salariu de încadrare brut, spor de vechime și sporurile specifice funcției.
Contractul individual cu timp parțial s-a încheiat în temeiul art. 19 alin. 2 din H.G. nr. 281/1993 care prevede că posturile vacante din unitățile de asistenta socială sau de ocrotire a sănătății si din cultura, care nu au putut fi ocupate prin concurs, pot fi ocupate prin cumul si de către persoane din aceeași unitate.
Art. 22 din OUG nr. 115/2004, în vigoare la data încheierii contractului prevede, de asemenea că posturile vacante din unitățile sanitare publice din sectorul sanitar, care nu au putut fi ocupate prin concurs, pot fi ocupate prin cumul și de către persoane din aceeași unitate.
Angajarea personalului prin cumul de funcții se face cu acordul conducerii unității la care persoana care cumulează are funcția de bază, iar cumulul de funcții se efectuează în afara programului de la norma de bază.
Acest ultim text de lege a fost abrogat prin Legea nr. 303/2009, insă guvernează raportul juridic dedus judecății în baza principiului regit tempus actum.
Cu privire la salarizare personalului angajat cu program normal de lucru, art. 8 din OUG nr. 115/2004(abrogat prin legea nr. 330/2009) prevede că personalul salarizat potrivit acestei ordonanțe de urgență beneficiază de un spor de vechime în muncă de până la 25%, calculat la salariul de bază corespunzător timpului efectiv lucrat în program normal de lucru, procentul acordându-se proporțional cu vechimea în muncă.
Remunerarea personalului angajat prin cumul de funcții este prevăzută de art.19 din HG nr. 281/1993 conform căruia, salarizarea acestuia se face la nivelul gradației 1 a funcției, gradului sau treptei profesionale, prevăzute in statul de funcții.
Așadar, desfășurând activitate în baza contractului pe durată determinată, prin cumul de funcții, pârâta avea dreptul de a fi salarizată, pentru această muncă, doar la nivelul gradației 1 a funcției sale.
În urma auditului extern financiar efectuat la S. J. de U. Z. în perioada 16.02-_, Camera de Conturi Sălaj a constatat că pentru 20 de persoane care ocupă posturi vacante prin cumul de funcții s-au acordat drepturi bănești cu depășirea cadrului legal enunțat, reprezentând diferențe în plus privind salariul de încadrare și spor de vechime aferent acestor posturi.
Prin decizia nr. 6/2009, organul de control a dispus recuperarea acestor sume de la persoanele care au beneficiat de aceste sume nedatorate.
Prin decizia civilă nr. 1846/2010, Curtea de A. C. a respins recursul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 2915/2009 a Tribunalului Sălaj care a menținut decizia nr. 6/2009, apreciind că este legală.
S-a arătat în considerente că persoanele încadrate prin cumul de funcții beneficiază deja de un spor de vechime, calculat în baza activității desfășurate inițial, iar atâta timp cât norma specială nu prevede posibilitatea acordării acestui spor și în situația cumulului, acordarea lui este ilegală.
Această hotărâre judecătorească, ca orice act juridic în general, produce pe lângă efectele obligatorii între părți, întemeiate pe principiul relativității, și efectele de opozabilitate față de terți.
Ca element nou apărut în ordinea juridică și cea socială, hotărârea nu poate fi ignorată de către terți pe motiv că nu au participat în procesul finalizat prin adoptarea ei. Față de acești însă, hotărârea se impune cu valoarea unui fapt juridic și cu valoarea unui mijloc de probă(respectiv, de prezumție).
Prin urmare, pârâta, care are calitate de terț raportat la decizia Curții de A.
C., a avut posibilitatea, în prezenta cauză, prin administrare de probe, să răstoarne prezumția invocată de reclamant și care față de ea are doar valoare relativă (caracterul absolut al prezumției legale funcționând, în condițiile art. 1202 alin. 2 C. Civil, doar în relațiile dintre părți).
Pârâta nu a dovedit contrariul celor reținute în hotărârea judecătorească amintită, și nu a contestat calcul sumei datorate în urma prestării activității prin cumul de funcții.
În baza acestor argumente de fapt și de drept, instanța a admis acțiunea reclamantului și a obligat-o pe pârâtă la restituirea sumei de 1641 lei încasată cu titlu de drepturi salariale, în temeiul art. 256 alin.1 din Codul Muncii, conform căruia "salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată, este obligat să o restituie";.
La cererea reclamantului, instanța, făcând aplicarea principiului restitutio in integrum a dispus actualizarea sumei conform indicelui de inflație, soluția contrară ducând la îmbogățirea fără justă cauză a pârâtei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta M. S. E.
, solicitând modificarea în întregime a hotărârii primei instanțe în sensul respingerii ca netemeinică și nefondată a acțiunii intimatului-reclamant.
În motivarea recursului pârâta a arătat că în urma Deciziei Curții de Conturi nr. 6/2009, intimata a chemat în judecata recurenta solicitând obligarea acesteia la restituirea sumei de 1.451 lei reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit, actualizata cu rata inflației. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 281-291, 272 C.muncii, art. 19 (2) din H.G. nr. 281/1993 și art. 8 și 22 alin.2 și
3 din O.U.G. nr. 115/2004. Ulterior, intimata si-a modificat obiectul cererii la suma de 1.641 lei.
Tribunalul a admis acțiunea așa cum a fost precizata și a dispus obligarea recurentei la restituirea sumei de 1641 lei actualizata cu rata inflației.
Sentința recurata este netemeinica și nelegala.
Astfel, deși invocate, instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 84/2012 privind unele masuri referitoare la veniturile de natura salariala ale personalului plătit din fonduri publice, lege care în art. 2 "exonerează de la plata sumele reprezentând venituri de natura salariala pe care personalul din sectorul bugetar trebuie să le restituie ca urmare a deciziilor de impunere emise de angajator drept consecința a constatării de către Curtea de Conturi a unor prejudicii";.
Așa cum menționează art. 1 din legea indicata, aceasta se aplica personalului din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidate al statului ale cărui venituri salariale au fost stabilite anterior Legii-cadru nr. 284/2010, în baza contractelor colective de munca înregistrate la M. Muncii, Familiei și Protecției Sociale.
În speța, intimata a încheiat cu salariații săi reprezentați de Sindicatul SANITAS Sălaj contractul colectiv de munca la nivelul S. ui J. Sălaj Z. pentru perioada 2006-2007 înregistrat potrivit adresei nr. 114/_ emisa de
M. Muncii, Familiei și Egalității de Șanse la data de_ . Contractul colectiva fost încheiat pe o durata de 2 ani, conform art. 15 alin. 1.
Cât privește drepturile salariale, solicită să se observe că acestea au fost stabilite anterior Legii nr. 284/2010, prin contractul individual de munca în litigiu, în baza O.G. nr. 17/2008, aspect probat cu pct. J.l din contractul individual de munca în litigiu.
În consecință, recurenta trebuia sa beneficieze de dispozițiile actului normativ menționat și să fie exonerată de la restituirea veniturilor salariale.
Recurenta nu trebuia obligata la restituirea sumei indicata de intimata și nici la actualizarea acesteia cu rata inflației.
Intimata și ulterior instanța de fond și-au întemeiat pretențiile și respectiv hotărârea pe dispozițiile art. 256 C.muncii, art. 19(2) din H.G. nr. 281/1993, art. 8 și 22 alin. 2 și 3 din O.U.G. nr. 115/2004.
Niciunul din textele invocate nu justifica însă soluția adoptata. Art. 272 C.muncii prevede obligația de restituire a salariatului ce are la baza plata lucrului nedatorat.
Plecând de la dispozițiile codului civil, plata nedatorata este definita ca fiind faptul juridic licit care consta în executarea de către o persoana, din eroare, a unei prestații la care nu era obligata și fără intenția de a plăti pentru altul. În speța însă, condițiile plăți nedatorate nu sunt îndeplinite. Astfel, plata drepturilor salariale s-a făcut în temeiul raporturilor obligaționale prevăzute în contractul individual de munca legal încheiat între părți. Drepturile salariale au fost stabilite corespunzător pregătirii profesionale a recurentei. În plus, intimata a plătit recurentei sumele la care s-a obligat prin contract și nu dintr-o eroare.
Nici dispozițiile art. 19 (2) din H.G. nr. 281/1993 și art. 22 din O.U.G. nr. 115/2004, referitoare la cumulul de funcții nu trebuiau reținute pentru simplul motiv ca așa cum însăși intimata recunoștea în apărările formulate în dosarul nr._ având ca obiect anularea Deciziei Curții de Conturi nr. 6/2009
"modalitatea de încheiere a contractelor individuale de muncă nu a fost cea a cumul ului de funcții ci cea a încheierii unor contracte individuale de muncă distincte. Angajații care au încheiat contract cu timp parțial au beneficiat de drepturi salariale conform legislației în vigoare pentru orele lucrate, inclusiv sporul de vechime în baza art. 8 din O.U.G. nr. 115/2004 ce nu limitează acordarea sporului de vechime doar la funcția de baza"; [sentința Tribunalului Sălaj nr. 2915/2009-pag 2].
Prevederile art. 19 din H.G. nr. 281/1993 și 22 din O.U.G. nr. 115/2004 trebuie interpretate în sensul ca posturile vacante pot fi ocupate prin concurs, dar nu obligatoriu. Astfel, daca acestea sunt ocupate prin concurs, candidatul care câștiga concursul, va fi angajat prin cumul de funcții; daca nu, se încheie un al doilea contract de munca. Lipsa obligativității ocupării funcțiilor în urma unui concurs e atestata și de art. 17 (5) și 22 din contractul colectiv la nivel de unitate.
În speță, însă s-a optat pentru un nou contract de muncă tocmai pentru ca cele două posturi de asistenți medicali la secția cardiologie scoase la concurs în data de_ nu au fost ocupate, aspect probat cu Anexa 8/2 atașată acțiunii. Încheierea celui de-al doilea contract individual de muncă între părți a avut loc în data de_ . Ori, raportat la dispozițiile art.22 din CCM care stipulează dreptul intimatei și a salariaților acesteia de a încheia mai multe contracte individuale de munca, contractul în litigiu trebuia considerat ca fiind valabil încheiat cu obligația părților de a respecta și executa întocmai clauzele contractului.
Rezulta așadar faptul ca în speța nu sunt aplicabile dispozițiile invocate în acțiune și reținute apoi de instanța de fond referitoare la cumulul de funcții.
Decizia 6/2009 a Curții de Conturi stipulează obligația intimatei de a recupera prejudiciile cauzate prin cumul de funcții lit. B pct.6 din Decizie [pag.13].
În consecința, întrucât recurenta nu a fost angajata prin cumul de funcții, acțiunea introductiva este netemeinica și nefondata.
În fine, solicită să se observe că, Curtea de Conturi în Decizia 6/2009 nu contesta valabilitatea celui de-al doilea contract individual de munca încheiat cu recurenta, ci doar nivelul drepturilor salariale stabilite în acel contract - salarul de încadrare și sporul de vechime.
Consideră drepturile salariale obținute de recurenta ca fiind legale.
Așa cum reiese din contractul de munca în litigiu, salariul recurentei a fost stabilit în baza O.G. nr. 17/2008, în vigoare de la_ și nu în baza O.U.G. nr. 115/2004. Potrivit pct.5 din O.G. nr. 17/2008, salariile de baza sunt stipulate în Anexele 1- V la ordonanța. Potrivit poz.30 din Anexa I aplicabila în speța, asistenții medicali principali se încadrează cu un salar de baza cuprins intre 700 lei și 1302 lei. în consecința, dat fiind felul muncii, pregătirea, experiența dar și dispozițiile art. 162 (2) C.muncii care prevăd ca salarul se stabilește prin negociere între părțile contractului individual de munca, recurenta putea fi remunerata pentru munca prestata cu un salar cuprins intre valorile menționate.
Cât privește sporul de vechime acordat recurentei, acesta a fost stabilit în baza art.16 (3) C. muncii, pct.8 din O.G. nr. 17/2008 și art. 95 lit. d din contractul colectiv la nivel de unitate.
Astfel, pct. 8 din O.G. nr. 17/2008 prevede un spor de vechime de până la 25% calculat la salarul de baza.
Munca prestata în temeiul unui contract individual de munca îi conferă salariatului vechime în munca ~ art. 16 (3) C muncii și art. 18 alin.7 din
contractul colectiv. în consecința, angajatul care la încheierea unui contract de munca are deja vechime în munca va beneficia obligatoriu, pe lângă salariul de baza și de un spor de vechime.
În speța, recurenta era angajata intimatei din 1995 astfel încât la încheierea celui de-al doilea contract individual de munca aceasta avea deja vechimea în munca care-i conferea dreptul la sporul de vechime ce i-a fost acordat.
Codul muncii, în art. 40(2) și contractul individual de munca lit. M pct.4 lit. a, obligă angajatorii să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv aplicabil și din contractele individuale de munca ce nu pot conține drepturi sub nivelul celor conferite de contractul colectiv - art. 11 C.muncii. Cât privește contractul colectiv de munca legal încheiat, acesta constituie legea părților - art. 236 alin.4 C .muncii și art.7 (2) Legea 130/1996. Astfel, contractul colectiv se impune părților contractului individual, impunându- le acestora drepturi și obligații. Un astfel de drept este cel al recurentei la salariul și sporurile stabilite în contractul individual de munca asumat de părți.
Obligând recurenta la restituirea sumelor instanța de fond a realizat practic o repunere a părților în situația anterioara, lucru imposibil din moment ce intimata nu poate restitui recurentei munca prestata. Respingerea recursului și menținerea hotărârii Tribunalului ar duce la îmbogățirii fără just temei a intimatei corelativ cu forțarea angajatului sa efectueze o munca fără echivalent bănesc, lucru interzis de art.154-156 C.muncii, art.44 din Constituție și altele. În plus, prin restituirea sumei solicitate, în lipsa culpei recurentei, aceasta ar fi practic obligata sa accepte un preț redus al contractului încheiat de părți, un preț nenegociat de părțile contractului și cu siguranța neacceptat de către recurenta.
Pe de alta parte, instanța de fond nu a ținut cont de prevederile art. 969 potrivit cărora contractul reprezintă legea părților și nici de cele ale art. 41 C.muncii conform cărora contractul individual de munca poate fi modificat numai prin acordul părților.
Orice contract valabil încheiat are forța obligatorie și în raport cu instanțele judecătorești.
Judecătorul este ținut așadar sa respecte convenția părților, acesta putând doar proceda la interpretarea contractului-art.977 c.civ, nicidecum la modificarea acestuia. Reducerea prețului muncii recurentei reprezintă o modificare unilaterala a contractului asumat de părți în lipsa culpei angajatului. Obligând recurenta la restituirea sumei solicitate instanța a modificat contractul dintre părți, lucru nepermis.
Data fiind buna-credința a recurentei care a încasat drepturile salariale în baza unui contract asumat și negociat de părți, aceasta nu putea fi obligata la actualizarea sumei cu rata inflației. Potrivit art. 994 C.civ. fructele sunt datorate din ziua plății doar în ipoteza în care cel ce a primit plata a fost de rea-credință. În speță însă, reaua-credință a recurentei este exclusa. Al doilea contract de munca cu recurenta a fost încheiat la insistentele intimatei care trebuia sa acopere deficitul de personal, aspect recunoscut chiar de aceasta în acțiunea introductiva, forma și conținutul acestuia fiind stabilite unilateral de către intimată.
În plus, solicită să se observe că, Curtea de Conturi, prin Decizia nr. 6/2009, pct. B.6, obliga intimata sa recupereze prejudiciile indicate în cuprinsul Deciziei - Anexele 8/4 și 8/5, fără a menționa actualizarea acestor sume.
În concluzie, data fiind buna-credința a recurentei și lipsa obligației intimatei de solicita actualizarea sumelor indicate de Curtea de Conturi, instanța de fond nu putea actualiza suma ceruta de intimata.
În fine, instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile art. 38 din O.U.G. nr. 115/2004 și art. 34 din H.G. 281/1993 și nici pct.6 lit. f din Decizia Curții de Conturi nr. 6/2009 și procesul-verbal de constatare atașat Deciziei potrivit cărora, încălcarea dispozițiilor privind stabilirea salariului de baza și acordarea de drepturi fără respectarea actelor normative indicate atrage răspunderea persoanelor vinovate potrivit legii, persoane indicate la pct. 6 lit. f din Decizia Curții de Conturi, nicidecum răspunderea salariaților. În consecința, coroborând dispozițiile legale menționate mai sus cu indicațiile Deciziei nr. 6/2009 în care se indica persoanele vinovate, rezulta faptul ca intimata trebuia sa recupereze prejudiciile constatate de Curtea de Conturi, de la persoanele vinovate potrivit pct.6 lit. f din Decizia 6/2009 și nu de la recurenta care si-a îndeplinit întocmai obligațiile asumate prin contractul legal negociat de părți.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 11 martie 2013 pârâtul S. J. DE U. Z.
a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea în totalitate a dispozițiilor sentinței atacate.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea reține că recursul este nefondat, având în vedere considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Potrivit dispozițiilor art. 270 alin. 1 C.muncii (în variata în vigoare la data promovării acțiunii), salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii contractuale pentru pagubele materiale produse angajatorului din vină și în legătură cu munca lor, iar conform art. 272 alin. 1 C.muncii salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.
Art. 271 alin. 1 din C.muncii instituie obligația de restituire a salariaților către angajatorii lor. Deși răspunderea patrimonială propriu-zisă se întemeiază pe o faptă săvârșită de angajat cu vinovăție, obligația de restituire are la bază plata lucrului nedatorat, respectiv îmbogățirea fără justă cauză.
Chiar dacă în cuprinsul art. 271 C.muncii nu se dă o definiție exactă a noțiunii de sumă nedatorată și nu se detailează condițiile în care se naște obligația de restituire, prin aceste prevederi, practic este reglementată situația în care este antrenată răspunderea patrimonială a salariatului, când fără a fi reținută vinovăția acestuia, este obligat la restituirea unor sume încasate fără ca acestea să i se fi cuvenit.
Or, în cauza dedusă judecății este cert că salariul recurentei, angajată în funcția de asistent medical, prin cumul de funcții, putea fi remunerată doar în condițiile stabilite prin prevederile art. 19 alin. 2 din HG nr. 281/1993, la nivelul gradației 1 a funcției, gradului sau treptei profesionale prevăzute în statul de funcții, astfel că obligația de restituire a sumei de 1.641 lei încasată în plus subzistă chiar dacă nu i se poate reține o culpă a reclamantei în privința modului în care a fost stabilit salariul său.
Dispozițiile legale mai sus citate, dau dreptul angajatorului de a urmări în principal pe beneficiarul direct al acestei sume nedatorate, astfel încât, contrar susținerilor recurentei unitatea angajatoare nu avea obligația de a acționa cu prioritate împotriva persoanelor din rândul angajatorului care au contribuit la calcularea eronată a salariului datorat salariatei recurente.
Susținerea recurentei în sensul că nu a prestat activitate prin cumul de funcții, cele două contracte individuale de muncă fiind distincte, nu pot fi primite, în condițiile în care raporturile juridice între angajat și angajator au fost stabilite prin cumul de funcții, o atare concluzie reieșind potrivit contractului individual de muncă pe durată determinată, cu timp parțial, încheiat între părți, astfel încât devin incidente în cauză prevederile art. 19 din HG nr. 281/1993.
Mai mult decât atât, excepția de nelegalitate a prevederilor art. 19 din HG nr. 281/1993, invocată de recurentă pe parcursul soluționării cauzei, a fost respinsă în mod irevocabil prin Decizia nr. 1332/_ pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._ .
Pe de altă parte, sunt nefondate criticile recurentei referitoare la faptul că instanța de fond ar fi trebuit să țină seama de nivelul salariului stabilit prin negociere potrivit contractului individual de muncă, în condițiile în care recurenta face parte din rândul personalului al cărui salariu se stabilește exclusiv prin lege.
Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 157 alin. 2 C.muncii, în forma anterioară republicării, "sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice, finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale, se stabilește prin lege…";.
Prin urmare, nu se pune problema repunerii părților în situația anterioară și constatarea imposibilității restituirii muncii prestate, dimpotrivă, pentru munca prestată, în baza celui de-al doilea contract de muncă, recurenta reclamantă putea beneficia de drepturi salariale doar în limitele stabilite de lege, contractul individual de muncă, chiar dacă exprimă voința părților contractante, neputând să conțină clauze privitoare la salarizare înafara limitelor legale, o interpretare contrară ar contraveni dispozițiilor art. 157 alin. 2 C.muncii, menționat anterior.
Prevederile art. 270-271 C.muncii, reprezintă o aplicație particulară, specifică dreptului muncii, a instituției plății nedatorate reglementată de codul civil, astfel că obligația de restituire impusă în sarcina recurentei nu contravine dispozițiilor legale invocate prin motivele de recurs.
În cauză nu devin incidente prevederile Legii nr. 84/2012 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice. Acest act normativ se aplică potrivit art. 1: "(…)personalului din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului ale cărui venituri de natură salarială au fost stabilite până la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, în baza: a) contractelor sau acordurilor colective de muncă încheiate, înregistrate la M. Muncii, Familiei și Protecției Sociale sau, după caz, la inspectoratele teritoriale de muncă și necontestate la instanțele judecătorești competente; b) hotărârilor consiliilor locale și județene (…)";.
Prin art. 2 alin. 1 din acest act normativ s-a prevăzut "(…) exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială stabilite în condițiile art. 1 pe care personalul din sectorul bugetar trebuie să le restituie ca urmare a deciziilor de impunere emise de angajatori drept consecință a constatării de către Curtea de Conturi a unor prejudicii.";
În cauza de față nu sunt întrunite condițiile exonerării de la plată enunțate de normele legale citate, având în vedere că sumele imputate de angajator salariatului nu au fost acordate în baza unui contract colectiv de muncă, cum eronat se susține de recurentă, ci reprezintă sume provenite din stabilirea greșită a drepturilor salariale ale reclamantei în baza celui de-al doilea contract individual de muncă.
Așa fiind, având în vedere considerentele expuse, nefiind incident nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 c.pr.civ., în temeiul art. 312 alin.1 c.pr.civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat, urmând a fi menținută ca legală și temeinică hotărârea atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta M. S. E. împotriva Sentinței civile nr. 5831 din 26 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 26 martie 2013.
PREȘEDINTE JUDECATORI
S. -C. B. I. -R. M. C. M.
GREFIER
G. C.
Red. I.R.M/Dact. S.M 2 ex./_
Jud. fond: P. R. a M. lena
