Decizia civilă nr. 2329/2013. Acţiune în răspunderea patrimonială prejudiciu muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ N. 2329/R/2013
Ședința publică din data de 14 mai 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: L. D. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de pârâta
C. A. L. împotriva sentinței civile nr. 5356 din 29 octombrie 2012 pronunțate de Tribunalul Sălaj în dosar nr._ privind și pe reclamantul intimat S. J. DE U. Z. precum și pe intimata pârâtă C. T. M.
, având ca obiect acțiune în răspundere patrimonială.
Mersul dezbaterilor s-a consemnat în încheierea ședinței publice din data de 30 aprilie 2013, când s-a amânat pronunțarea pentru data de 7 mai 2013, încheieri care fac parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 5356 din 29 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr._
s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. A. L. .
S-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pe anul 2007 pentru suma de 810 lei.
S-a admis în parte acțiunea reclamantului S. ui J. de U. Z. și pârâtele C. A. L. și C. T. M. au fost obligate la restituirea sumei de 1892 lei, reprezentând drepturi salariale acordate necuvenit către reclamant.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. A. L., invocată de către această pârâtă că a fost fondată deoarece aceasta este moștenitoarea pârâtului defunct C. Fabian, deci implicit moștenește și obligațiile acestuia, nu doar drepturile patrimoniale și nepatrimoniale.
Excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost fondată pentru perioada anterioară datei de_, deci perioada scursă pentru termenul general de prescripție de 3 ani, pentru suma de 810 lei.
În urma auditului financiar extern pentru anul 2008 efectuat de Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi Sălaj, prin Decizia nr. 6/_ s-a constatat că un număr de 20 de salariați ai reclamantului printre care și dr. C. Fabian, au beneficiat de drepturi salariale care exced cadrului legal. Organul de control, în baza prerogativelor conferite de Legea nr. 94/1992 (privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi), a dispus ca reclamantul să recupereze prejudiciul cauzat, în valoare totală de 51.641 lei.
Dr. C. Fabian avea calitatea de angajat al S. ui J. de U. Z., în funcția de medic, în cadrul laboratorului R.M.F.B. conform contractului individual de muncă nr-2952/_ .
Pentru acoperirea deficitului de personal, în data de_ s-a luat măsura încheierii cu dr. C. a unui al doilea contract individual de muncă, cu timp parțial (2 ore pe zi/10 ore pe săptămână, nr. 2952, pe durată determinată. Încadrarea salariatului C. s-a făcut prin cumul de funcții, pe postul de medic primar, corespunzător pregătirii sale, în funcția de medic primar recuperare, medicină fizică, balneologie, la locul de muncă Laboratorul R.M.F.B. Pentru acest contract de muncă i s-a acordat salariatului drepturile salariale corespunzător timpului lucrat, inclusiv sporul de vechime, ca pentru un contract de muncă obișnuit, anume salariu de încadrare brut de 475 lei, spor de vechime de 25% - 119 lei și sporurile specifice secției. Drepturile salariale au fost ulterior indexate
în baza actelor normative corespunzătoare.
Această modalitate de încadrare prin cumul de funcții s-a făcut din eroare, fără a se corobora prevederile legale generale în materie (Codul Muncii) care nu interzic încheierea între același salariat și același angajator a două contracte de muncă distincte, cu prevederile speciale, în vigoare la data respectivă: H.G. nr. 281/1993 (privind salarizarea personalului din unitățile bugetare) și O.U.G. nr. 115/2004 (privind salarizarea și alte drepturi ale personalului contractual din unitățile sanitare publice din sectorul sanitar). Aplicarea acestor dispoziții legale speciale a fost imperativă, ele reprezentând voința legiuitorului în privința salarizării în situația cumulului de funcții (conform principiului specialia generalibus derogant).
Cele două acte normative mai sus specificate dispun în sensul următor:
potrivit H.G. nr. 281/1993, art. 19, alin. 2 "Posturile vacante din unitățile de asistență socială sau de ocrotire a sănătății sau din cultură, care nu au putut fi ocupate prin concurs, pot fi ocupate prin cumul și de persoane din aceiași unitate. Salarizarea acestora se face la nivelul gradației 1 a funcției, gradului sau treptei profesionale, prevăzute în statul de funcții";;
potrivit O.U.G. nr. 115/2004, art. 22 alin. 2: "Posturile vacante din unitățile sanitare publice din sectorul sanitar, care nu au putu fi ocupate prin concurs, pot fi ocupate prin cumul și de către persoane din aceiași unitate";;
art. 22 alin. 3: "Angajarea personalului prin cumul de funcții se face cu acordul conducerii unității, la care persoana care cumulează are funcția de bază,
iar cumulul de funcții se efectuează în afara programului de la norma de bază";;
art. 8 alin. 1: "Personalul salarizat potrivit prezentei ordonanțe de urgență beneficiază de un spor de vechime în muncă de până la 25% calculat la salariul de bază corespunzător timpului efectiv lucrat în program normal de lucru";…";.
În consecință, salariatul C. Fabian trebuia în situația întocmirii celui de-al doilea contract individual de muncă (nr. 2952/_ ) să beneficieze doar de salariu de bază aferent orelor lucrate prin cumul de funcții. Acesta a fost salariul legal care putea fi acordat, conform legii salarizării O.U.G. nr. 115/2004, actualizată de O.G. nr. 17/2008 care stabilește în Anexa I nivelul minim (sintagmă echivalentă cu "nivelul gradației 1 a funcției, gradului sau treptei profesionale"; din H.G. nr. 281/1993).
În schimb, salariatului C. Fabian i s-au acordat următoarele drepturi salariale suplimentare în sumă de 2702 lei, din care s-a scăzut suma de 810 lei pentru perioada prescrisă, rămânând ca pârâtele C. A. L. și C. T.
M., succesoare în drepturi ale pârâtului decedat C. Fabian, să fie obligate la plata către reclamant a sumei de 1892 lei, reprezentând drepturi salariale acordate în mod necuvenit.
Față de cele ce preced, instanța a admis în parte acțiunea reclamantului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta C. A. L. solicitând
admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii în întregime a acțiunii promovate ca netemeinica și nefondata.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că în fapt, în urma Deciziei Curții de Conturi nr. 6/2009, intimata a chemat în judecată autorul recurentei solicitând obligarea acestuia la restituirea sumei de 2702 lei reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit, actualizata cu rata inflației. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 281-291, 272 C. muncii, art. 19 (2) din HG 281/1993 și art. 8 și 22 alin.2 și 3 din OUG 115/2004. Ulterior, intimata și-a modificat obiectul cererii la suma de 3290 lei.
Tribunalul a admis în parte acțiunea așa cum a fost precizată și a dispus obligarea recurentei la restituirea sumei de 1892 lei, fără actualizare cu rata inflației. Prima instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește drepturile salariale aferente anului 2007.
Sentința recurată este în parte netemeinică și nelegală.
Astfel, deși invocate, instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 84/2012 privind unele masuri referitoare la veniturile de natura salariala ale personalului plătiți din fonduri publice, lege care în art. 2 "exonerează de la plata sumele reprezentând venituri de natura salariala pe care personalul din sectorul bugetar trebuie sa le restituie ca urmare a deciziilor de impunere emise de angajator drept consecința a constatării de către Curtea de Conturi a unor prejudicii".
Așa cum menționează art. 1 din legea indicată, aceasta se aplică personalului din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidate al statului ale cărui venituri salariale au fost stabilite anterior Legii-cadru nr. 284/2010, în baza contractelor colective de munca înregistrate la M. Muncii, Familiei și Protecției Sociale.
În speța, intimata a încheiat cu salariații săi reprezentați de Sindicatul Sanitas Sălaj contractul colectiv de muncă la nivelul S. ui J. Sălaj Z. pentru perioada 2006-2007 înregistrat potrivit adresei nr. 114/_ emisă de
M. Muncii, Familiei și Egalității de Șanse la data de_ . Contractul colectiv a fost încheiat pe o durata de 2 ani, conform art. 15 alin. l .
Cât privește drepturile salariate, acestea au fost stabilite anterior Legii 284/2010, prin contractul individual de munca în litigiu, în baza OG 17/2008, aspect probat cu pct. J. 1 din contractul individual de munca în litigiu.
În consecință, recurenta trebuia să beneficieze de dispozițiile actului normativ menționat și să fie exonerată de la restituirea veniturilor salariale.
Recurenta nu trebuia obligată la restituirea sumei indicată de intimată și nici la actualizarea acesteia cu rata inflației.
Intimata și ulterior instanța de fond si-a întemeiat pretențiile și respectiv hotărârea pe dispozițiile art. 256 C. muncii, art. 19(2) din HG 281/1993, art. 8 și 22 alin.2 și 3 din OUG 115/2004.
Niciunul din textele invocate nu justifică soluția adoptată. Art. 272 C. muncii prevede obligația de restituire a salariatului ce are la bază plata lucrului nedatorat.
Plecând de la dispozițiile codului civil, plata nedatorată este definită ca fiind faptul juridic licit care constă în executarea de către o persoană, din eroare, a unei prestații la care nu era obligată și fără intenția de a plăti pentru altul. În speța însă, condițiile plății nedatorate nu sunt îndeplinite. Astfel, plata drepturilor salariale s-a făcut în temeiul raporturilor obligaționale prevăzute în contractul individual de munca legal încheiat între părți. Drepturile salariale au fost stabilite corespunzător pregătirii profesionale a autorului recurentei. În
plus, intimata a plătit autorului recurentei sumele la care s-a obligat prin contract și nu dintr-o eroare.
Nici dispozițiile art. 19 (2) din HG 281/1993 și art. 22 din OUG 115/2004, referitoare la cumulul de funcții nu trebuiau reținute pentru simplul motiv că așa cum însăși intimata recunoștea în apărările formulate în dosarul nr._ având ca obiect anularea Deciziei Curții de Conturi nr. 6/2009 "modalitatea de încheiere a contractelor individuale de munca nu a fost cea a cumulului de funcții ci cea a încheierii unor contracte individuale de munca distincte. Angajații care au încheiat contract cu timp parțial au beneficiat de drepturi salariale conform legislației în vigoare pentru orele lucrate, inclusiv sporul de vechime în baza art. 8 din OUG 115/2004 ce nu limitează acordarea sporului de vechime doar la funcția de baza"[ sentința Tribunalului Sălaj nr. 2915/2009-pag 2].
Prevederile art. 19 din HG 281/1993 și 22 din OUG 115/2004 trebuie interpretate în sensul că posturile vacante pot fi ocupate prin concurs, dar nu obligatoriu. Dacă acestea sunt ocupate prin concurs, candidatul care câștigă concursul, va fi angajat prin cumul de funcții. Lipsa obligativității ocupării funcțiilor în urma unui concurs e atestată și de art. 17 (5) și 22 din contractul colectiv la nivel de unitate. Astfel, art.22 din CCM stipulează dreptul intimatei și a salariaților acesteia de a încheia mai multe contracte individuale de muncă. În consecință, contractul în litigiu trebuia considerat ca fiind valabil încheiat cu obligația pârtilor de a respecta și executa întocmai clauzele contractului.
Rezultă așadar faptul că în speța nu sunt aplicabile dispozițiile invocate în acțiune și reținute apoi de instanța de fond referitoare la cumulul de funcții.
Decizia 6/2009 a Curții de Conturi stipulează obligația intimatei de a recupera prejudiciile cauzate prin cumul de funcții lit. B pct.6 din Decizie[ pag.13].
În consecință, întrucât autorul recurentei nu a fost angajat prin cumul de funcții, acțiunea introductivă trebuia respinsă în întregime ca fiind netemeinică și nefondată.
În fine, Curtea de Conturi în Decizia 6/2009 nu contestă valabilitatea celui de-al doilea contract individual de munca încheiat cu recurenta, ci doar nivelul drepturilor salariale stabilite în acel contract-salarul de încadrare și sporul de vechime.
Consideră drepturile salariale obținute de autorul recurentei ca fiind legale. Așa cum a reieșit din contractul de muncă în litigiu, salariul autorului recurentei a fost stabilit în baza OG 17/2008, în vigoare de la_ și nu în baza OUG 115/2004. Potrivit pct.5 din OG 17/2008, salariile de baza au fost stipulate în Anexele I-V la ordonanța. Potrivit poz. l din Anexa I aplicabilă în speță, medicii primari se încadrează cu un salar de bază cuprins între 1500 lei și 2094 lei. În consecință, dat fiind felul muncii, pregătirea, experiența dar și dispozițiile art. 157 (2) C. muncii care prevăd că salarul se stabilește prin negociere intre părțile contractului individual de muncă, recurenta putea fi remunerate pentru munca
prestată cu un salar cuprins între valorile menționate.
Cât privește sporul de vechime acordat autorului recurentei, acesta a fost stabilit în baza art. 16 (3) C. muncii, pct.8 din OG 17/2008 și art. 95 lit. din contractul colectiv la nivel de unitate. Astfel, pct. 8 din OG 17/2008 prevede un spor de vechime de pana la 25% calculat la salarul de baza .
Munca prestată în temeiul unui contract individual de munca îi conferă salariatului vechime în munca - art. 16 (3) C muncii și art. 18 alin.7 din contractul colectiv . în consecința, angajatul care la încheierea unui contract de munca are deja vechime în munca va beneficia obligatoriu, pe lângă salariul de baza și de un spor de vechime. Susținerile recurentei sunt de altfel probate cu primul contract încheiat între parți nr.2952/1993 care în Anexa 4 menționează
vechimea în munca a autorului recurentei de 12 ani în momentul angajării acestuia în cadrul intimatei motiv pentru care acorda un spor de vechime de 9% conform pct.8 din Anexa 4 atașata acțiunii introductive.
În speța, autorul recurentei era angajata intimatei din 1993 astfel încât la încheierea celui de-al doilea contract individual de muncă aceasta avea deja vechimea în muncă care-i conferea dreptul la sporul de vechime ce i-a fost acordat.
Codul muncii, în art. 40(2) obligă angajatorii să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv aplicabil și din contractele individuale de muncă ce nu pot conține drepturi sub nivelul celor conferite de contractul colectiv - art. ll C. muncii. Cât privește contractul colectiv de muncă legal încheiat, acesta constituie legea părților - art. 236 alin.4 C. muncii și art.7
(2) Legea 130/1996. Astfel, contractul colectiv se impune părților contractului individual, impunându-le acestora drepturi și obligații. Un astfel de drept este cel al recurentei la salariul și sporurile stabilite în contractul individual de munca asumat de părți.
Obligând recurenta la restituirea sumelor instanța de fond a realizat practic o repunere a părților în situația anterioară, lucru imposibil din moment ce intimata nu poate restitui recurentei munca prestată. Respingerea recursului și menținerea hotărârii Tribunalului ar duce la îmbogățirii fără just temei a intimatei corelativ cu forțarea angajatului să efectueze o munca fără echivalent bănesc, lucru interzis de art. 154-156 C. muncii, art.44 din Constituție și altele. În plus, prin restituirea sumei solicitate, în lipsa culpei recurentei, aceasta ar fi practic obligată să accepte un preț redus al contractului încheiat de părți, un preț nenegociat de părțile contractului și cu siguranța neacceptat de către autorul recurentei.
Pe de alta parte, instanța de fond nu a ținut cont de prevederile art. 969 potrivit cărora contractul reprezintă legea pârtilor și nici de cele ale art. 41 C. muncii conform cărora contractul individual de munca poate fi modificat numai prin acordul pârtilor.
Orice contract valabil încheiat are forța obligatorie și în raport cu instanțele judecătorești. Judecătorul este ținut așadar să respecte convenția părților, acesta putând doar proceda la interpretarea contractului-art.977 C. civ, nicidecum la modificarea acestuia. Reducerea prețului muncii recurentei reprezintă o modificare unilaterală a contractului asumat de părți în lipsa culpei angajatului. Obligând recurenta la restituirea sumei solicitate instanța a modificat contractul dintre părți, lucru nepermis.
În fine, instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile art.38 din OUG nr. 115/2004 și art. 34 din HG 281/1993 și nici pct.6 lit. f din Decizia Curții de Conturi nr. 6/2009 și procesul-verbal de constatare atașat Deciziei potrivit cărora, încălcarea dispozițiilor privind stabilirea salariului de baza și acordarea de drepturi fără respectarea actelor normative indicate atrage răspunderea persoanelor vinovate potrivit legii, persoane indicate la pct. 6 lit. f din Decizia Curții de Conturi, nicidecum răspunderea salariaților. În consecință, coroborând dispozițiile legale menționate mai sus cu indicațiile Deciziei nr. 6/2009 în care se indica persoanele vinovate, rezultă faptul că intimata trebuia să recupereze prejudiciile constatate de Curtea de Conturi, de la persoanele vinovate potrivit pct.6 lit. f din Decizia 6/2009 și nu de la autorul recurentei care si-a îndeplinit întocmai obligațiile asumate prin contractul legal negociat de părți.
În concluzie, pentru toate motivele expuse mai sus, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și modificarea în parte a sentinței atacate.
Reclamantul S. J. DE U. Z. a formulat întâmpinare prin care a solicitat
respingerea recursului ca nefondat și menținerea în totalitate a sentinței atacate.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs, Curtea reține următoarele:
Situația de fapt este cea reținută de instanța de fond, situație de altfel necontestată de părți.
Se reține așadar că dr. C. Fabian avea calitatea de angajat al S. ui
J. de U. Z., în funcția de medic, în cadrul laboratorului R.M.F.B. conform contractului individual de muncă nr-2952/_ . Pentru acoperirea deficitului de personal, în data de_ s-a luat măsura încheierii cu dr. C. a unui al doilea contract individual de muncă, cu timp parțial, 2 ore pe zi/10 ore pe săptămână, nr. 2952, pe durată determinată. Încadrarea salariatului C. s- a făcut prin cumul de funcții, pe postul de medic primar, corespunzător pregătirii sale, în funcția de medic primar recuperare, medicină fizică, balneologie, la locul de muncă Laboratorul R.M.F.B. Pentru acest contract de muncă i s-a acordat salariatului drepturile salariale corespunzător timpului lucrat, inclusiv sporul de vechime, ca pentru un contract de muncă obișnuit, anume salariu de încadrare brut de 475 lei, spor de vechime de 25% - 119 lei și sporurile specifice secției. Drepturile salariale au fost ulterior indexate în baza actelor normative corespunzătoare.
Curtea reține așadar că cel de-al doilea contract s-a încheiat prin cumul de funcții, iar diferențele salariale ce fac obiectul prezentei cauze au fost plătite în temeiul acestuia.
Ceea ce pretinde reclamanta intimată este că aceste sume se impun a fi restituie în temeiul art. 256 alin. 1 din Codul muncii salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.
Or, în opinia majoritară a Curții, caracterul nedatorat al plății își are justificarea în lipsa oricărui suport contractual sau legal în efectuarea inițială a acestora. În speța de față însă plata acestor sume s-a făcut în temeiul unui contract individual de muncă.
Ca atare, situația litigioasă se poate rezuma astfel. Părțile au încheiat un al doilea contract individual de muncă, însă drepturile salariale convenite de părți exced dispozițiilor imperative cuprinse în art. 19 alin. 2 din HG nr. 281/1993. La încheierea contractului se încalcă așadar prevederile art. 162 alin. 3 din Codul muncii (art. 157 alin. 2 din Codul muncii anterior republicării) ce prevăd în mod expres că sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și funcțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative.
Existând o încălcare convențională a prevederilor legale imperative, sancțiunea acesteia este lipsirea de efecte a clauzei, ca efect al nulității acesteia, indiferent dacă nulitatea a fost invocată expres ca atare, sau doar indirect, prin pretinderea efectului acesteia. Reclamanta își întemeiază pretențiile tocmai pe această construcție, chiar dacă indirectă, susținând că prevederile contractuale contrare legii nu își produc efectele, lipsind așadar de suport plata efectuată, ce devine în consecință o plată nedatorată.
Pornind de la aceasta, Curtea, în opinie majoritară, reține că această situație este reglementată în mod expres de legislația specifică dreptului muncii, devenind aplicabile prevederile art. 57 Codul muncii, care statuează la alin. 4 că în situația în care o clauză este afectată de nulitate, întrucât stabilește drepturi sau obligații pentru salariați, care contravin unor norme legale imperative sau contractelor colective de muncă aplicabile, aceasta este înlocuită de drept cu
dispozițiile legale sau convenționale aplicabile, salariatul având dreptul la despăgubiri. Coroborând aceste prevederi legale cu cele ale art. 57 alin. 2 Codul muncii, unde se statuează: "constatarea nulității contractului individual de muncă produce efecte numai pentru viitor";, devine evident că aplicarea prevederilor art. 57 alin. 4 Codul muncii se va face numai din momentul în care își produce efectele constatarea nulității clauzei respective.
Concluzia este că în ipoteza de fapt stabilită, nu se poate solicita restituirea drepturilor salariale plătite în plus față de stipulațiile legii în materie, întrucât ar încălca principiul neretroactivității nulității contractului individual de muncă (regulă aplicabilă acestuia în considerarea caracterului său de contract cu executare succesivă), legiuitorul restrângând, în mod evident, prin dispozițiile legale citate, posibilitatea de reașezare pentru trecut a lucrurilor în matca lor legală doar la ipoteza în care salariatul a fost defavorizat prin încasarea unor drepturi salariale mai mici decât cele la care era îndreptățit. Interpretarea gramaticală a alin.4 precitat, teza finală, conduce la aceiași concluzie, legiuitorul specificând în mod expres partea care poate pretinde despăgubiri pentru încălcarea unor norme imperative în materia salarizării: aceasta este salariatul.
O interpretare teleologică a aceluiași text relevă faptul că opțiunea legiuitorului nu este una întâmplătoare, ci este una perfect justificată și rezonabilă, tocmai pentru a evita îmbogățirea fără justă cauză a uneia dintre părți. Câtă vreme munca depusă pentru salariul agreat de părți nu se poate restitui, și contravaloarea acesteia trebuie să urmeze aceiași soartă. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu există certitudine că salariatul ar fi prestat acea muncă pentru un salariu mai mic, astfel încât doar pentru viitor se va putea stabili un alt salariu, corespunzător normelor legale.
În consecință, curtea apreciază că criticile recurentului potrivit cărora obligând recurenta la restituirea sumelor instanța de fond a realizat practic o repunere a părților în situația anterioară, lucru imposibil din moment ce intimata nu poate restitui recurentei munca prestată sunt pertinente și atrag singure netemeinicia pretențiilor reclamantei, fapt ce face superfluă analiza celorlalte critici.
Așa fiind, reținând în speță aplicabilitatea art. 312 alin.1 și 3 prin raportare la prevederile art.304 pct.1 C.pr.civilă, Curtea, în opinie majoritară, va admite recursul declarat de pârâta C. A. L. împotriva sentinței civile nr. 5356 din_ a Tribunalului Sălaj pronunțată în dosar nr._ pe care o va modifică în parte în sensul dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite recursul declarat de pârâta C. A. L. împotriva sentinței civile nr. 5356 din_ a Tribunalului Sălaj pronunțată în dosar nr._ pe care o modifică în parte în sensul că respinge în tot acțiunea formulată de reclamantul S. J. DE U. Z. în contradictoriu cu pârâtele C. A.
L. și C. T. M. .
Menține dispozițiile sentinței în ce privește modul de soluționare al excepțiilor invocate.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 14 mai 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
I. T. D. C. G. L. D.
Cu opinia separată în sensul respingerii recursului
GREFIER
N. N.
Red.D.C.G./dact.V.R.
2ex./_
Jud.fond:C. N. C.
Motivarea opiniei separate în sensul respingerii recursului declarat de pârâta
C. A. L. împotriva sentinței civile nr. 5356 din_ a Tribunalului Sălaj pronunțată în dosar nr._ .
Art.1 din Legea nr.84/2012 limitează aplicabilitatea acestui act normativ, care reglementează în esență exonerarea de la plată a personalului bugetar pentru sumele primite necuvenit, la veniturile de natură salarială achitate în baza contractelor colective de muncă, a hotărârilor consiliilor locale și județene și a unor contracte de muncă/convenții civile încheiate în cadrul proiectelor finanțate din fonduri europene.
Or, în speță, pârâtului C. Fabian (decedat în cursul judecății, acțiunea fiind continuată împotriva moștenitorilor săi legali C. T. M. și C. A. Liana) i-a fost plătit sporul de vechime aferent contractului de muncă nr. 2952/_ (filele 3-4 dosar fond) și nu în temeiul unui contract colectiv de muncă, ci prin aplicarea eronată a unor dispoziții legale, astfel încât nu este
incidentă ipoteza legală edictată de art.1 lit. a din Legea nr.84/2012, care condiționează exonerarea de la obligația de restituire de plata venitului în baza contractului colectiv de muncă.
Acest contract de muncă dintre părți are caracter bilateral, fiind încheiat în baza acordului de voință al ambelor părți, chiar și în situația în care toate clauzele sunt prestabilite de către una din părți sau în baza unor norme legale și îmbracă forma unui contract de adeziune, astfel încât este lipsită de temei legal critica din recurs privind stabilirea unilaterală de către angajator a unor clauze, acceptate de altfel, de către pârâtă.
Conform art. 256 alin. 1 din Codul muncii salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie. Această dispoziție instituie obligația de restituire a sumelor nedatorate plătite de angajatori salariaților săi. Spre deosebire de răspunderea patrimonială propriu-zisă, care se întemeiază pe o faptă săvârșită de angajat cu vinovăție, obligația de restituire are
la bază plata lucrului nedatorat, respectiv îmbogățirea fără justă cauză.
Chiar dacă în cuprinsul art. 56 din Codul muncii nu se dă o definiție exactă a noțiunii de sumă nedatorată și nu se detailează condițiile în care se naște obligația de restituire, prin aceste prevederi, practic este reglementată situația în care fără a fi reținută vinovăția salariatului, acesta este obligat la restituirea unor sume încasate necuvenit.
Or, în cauza dedusă judecății este cert că salariul defunctului C. Fabian, angajat în funcția de medic primar recuperare, medicina fizică, balneologie prin cumul de funcții, putea fi stabilit doar în condițiile stabilite prin
prevederile art. 19 alin. 2 din HG nr. 281/1993, la nivelul gradației 1 a funcției, gradului sau treptei profesionale prevăzute în statul de funcții, astfel că obligația de restituire a sumei de 1892 lei încasată în plus subzistă chiar dacă nu i se poate reține o culpă în privința modului în care a fost stabilit salariul său.
Dispozițiile legale mai sus citate, dau dreptul angajatorului de a urmări în principal pe beneficiarul direct al acestei sume nedatorate, astfel încât contrar susținerilor recurentei unitatea angajatoare nu avea obligația de a acționa cu prioritate împotriva persoanelor din rândul angajatorului care au contribuit la calcularea eronată a salariului datorat salariatei recurente.
Contrar celor invocate în recurs, apreciez că autorul recurentei a încheiat al doilea contract de muncă cu intimata prin cumul de funcții, în sensul dispozițiilor art. 35 din Codul muncii, fiind fără relevanță motivul pentru care s-a încheiat al doilea contract de muncă..
Conform art. 162 alin. 3 din Codul muncii, dispoziție legală care exista și la data încheierii contractului individual de muncă al recurentei (art. 157 alin. 2 din Codul muncii anterior republicării) sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și funcțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative.
Deși intimatul în calitate de angajator este obligat să acorde salariaților toate drepturile care decurg din contractul individual de muncă, acesta în calitate de instituție publică este obligat să respecte și dispozițiile legale care reglementează modul de stabilire a salariilor angajaților săi, salarii care se suportă din alocații bugetare.
De asemenea, forța obligatorie a contractului este atașată, conform art.969 Cod civil, convențiilor legale făcute, așadar cu respectarea dispozițiilor legale. În speță, însă acordarea sporului de vechime pentru funcția deținută prin cumul contravine prevederilor art.8 din OUG nr.115/2004 și art.19 alin.2 din HG nr.281/1992, a cărei legalitate a fost confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.905/_, dată în soluționarea excepției de nelegalitate invocată chiar în prezenta cauză (filele 55-57).
Contrar celor reținute în opinia majoritară, apreciez că în recurs nu s-a invocat nulitatea contractului individual de muncă nr. 2952/_ . Astfel, în memoriul de recurs s-a arătat că "Obligând recurenta la restituirea sumelor instanța de fond a realizat practic o repunere a părților în situația anterioară, lucru imposibil din moment ce intimata nu poate restitui recurentei munca prestată. Respingerea recursului și menținerea hotărârii Tribunalului ar duce la îmbogățirii fără just temei a intimatei corelativ cu forțarea angajatului să
efectueze o munca fără echivalent bănesc, lucru interzis de art. 154-156 C. muncii, art.44 din Constituție și altele";.
În consecință, pe de o parte recurenta a invocat doar că nu se poate realiza repunerea părților în situația anterioară, întrucât nu se poate restitui autorului recurentei munca prestată, ceea ce poate constitui eventual doar un efect al nulității, fără însă a indica nicio cauză care în opina sa ar atrage nulitatea contractului individual de muncă. Pe de altă parte, apreciez că în raport de dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. d din Codul muncii, conform cărora în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual de muncă cererea poate fi formulată pe toată durata existenței acestuia, nu se putea invoca nici pe cale de excepție nulitatea contractului individual de muncă nr. 2952/_, (încheiat inițial pe perioada_ -_ și prelungit prin act adițional până în_ ) întrucât chiar la data formulării acțiunii (_ ) raportul de muncă era încetat.
Pentru aceste considerente, apreciez că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, motiv pentru care în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior, a art. 3041, 304 pct. 9 și 312 alin. 1 Cod procedură civilă se impunea respingerea ca nefondat a recursului declarat în cauză.
JUDECĂTOR
L. D.
