Decizia civilă nr. 3338/2013. Contestație decizie sancționare salariat
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 3338/R/2013
Ședința publică din 02 septembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: S. D. JUDECĂTOR: D. G. JUDECĂTOR: L. D. GREFIER: C. M.
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamantul P. D. și de pârâta S. NAȚI. ALĂ DE T. F. DE C. SA B. - S. DE T.
F. DE C. C. împotriva sentinței civile nr. 5311 din 25 martie 2013, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._, având ca obiect contestație decizie de sancționare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentantul reclamantului recurent P. D., avocat A. Răzvan Briciu, lipsă fiind reclamantul recurent și reprezentantul pârâtei recurente.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care instanța constată că această cauză a fost amânată la solicitarea reprezentantului reclamantului recurent iar la termenul anterior de judecată instanța a invocat, din oficiu, excepția tardivității recursului formulat de către reclamantul recurent.
Reprezentantul reclamantului recurent depune la dosar împuternicire avocațială.
Nemaifiind alte cereri prealabile de formulat, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul cu privire la excepția tardivității recursului formulat de către reclamantul recurent și pe fond asupra recursului formulat de către pârâta recurentă.
Reprezentantul reclamantului recurent solicită respingerea recursului formulat de către pârâta recurentă pentru motivele expuse prin întâmpinare. În esență arată că instanța de fond a reținută că prin raportul de cercetare disciplinară nu a fost probat în mod distinct faptul că reclamantul recurent ar fi cauzat o pagubă societății, prin urmare nu se poate stabili vinovăția acestuia, iar o așa numită prezumție de vinovăție este inadmisibilă în cauză.
În ceea ce privește excepția tardivității recursului formulat de reclamantul recurent, reprezentantul reclamantului recurent consideră că recursul a fost formulat în termen, chiar în ultima zi când putea fi formulat.
Pe fondul recursului, reprezentantul reclamantului recurent solicită admiterea acestuia, modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii în întregime a acțiunii, inclusiv cu privire la obligarea pârâtei recurente la plata de daune morale și la plata cheltuielilor de judecată. Susține că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra daunelor morale și asupra cheltuielilor de judecată. Consideră că daunele morale sunt justificate arătând că instituția a înțeles să recupereze anumite cheltuieli prin sancționarea angajaților, respectiv prin reducerea salariului acestora.
Reprezentantul reclamantului recurent arată că unul din criteriile prioritare la disponibilizarea angajatului este cel al numărului de sancțiuni care au fost aplicate angajatului.
Referitor la cheltuielile de judecată la fondul cauzei, reprezentantul reclamantului recurent arată că a solicitat cheltuieli de judecată atât prin concluziile verbale cât și prin cele scrise, iar aceste cheltuieli de judecată reprezintă onorariu de avocat la fond. Solicită obligarea pârâtei recurente la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocațial la fondul cauzei.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.5311/_, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul P.
D., în contradictoriu cu pârâta S. NAȚI. ALĂ DE T. F. DE C.
S.A. B. - S. DE T. F. DE C. C. .
A fost anulat decizia de sancționare nr. 402/C/81/_ emisă de pârâtă.
A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin decizia nr. 402/C/81/_ contestată în prezentul dosar, (fila 4) reclamantului i s-a aplicat sancțiunea disciplinară de reducere a salariului de bază cu 10% pe o perioadă de o lună în temeiul art. 248 lit. c din Codul Muncii, începând cu data de_ .
Instanța a precizat în primul rând că apărările procedurale ale reclamantului sunt neîntemeiate. Astfel în decizia de sancționare este cuprinsă formularea că apărările reclamantului se înlătură pe motiv că sunt nefondate, exprimare care echivalează practic, într-adevăr, cu lipsa indicării motivelor de înlăturare a apărărilor reclamantului. Cu toate acestea în ansamblul său decizia este motivată, fiind indicate motivele pentru care i s-a aplicat reclamantului o sancțiune disciplinară. În consecință, nu se poate reține lipsa motivării ca motiv de nulitate a deciziei atacate. Argumentele reclamantului referitoare la termenul de aplicare a sancțiunii disciplinare sunt de asemenea, neîntemeiate. Astfel, prin decizia pronunțată în interesul legii nr. 16/_ publicată în Monitorul Oficial partea 1nr. 817/_, obligatorie pentru prezenta instanță conform art. 330 ind. 7 alin. 4 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că în interpretarea și aplicarea art. 252 alin. (1) din Codul muncii, republicat, momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile calendaristice pentru aplicarea sancțiunii disciplinare este data înregistrării raportului final al cercetării disciplinare prealabile la registratura unității. În consecință, în speță chiar dacă de la data reținută ca dată a săvârșirii faptei conform deciziei de sancționare au trecut mai mult de 60 de zile, aceasta a fost aplicată într-un termen mai mic de 30 de zile de la întocmirea dosarului de cercetare disciplinară din data de_ .
Chiar dacă după cum s-a arătat argumentele procedurale ale reclamantului sunt neîntemeiate, instanța apreciază că sancțiunea contestată prin prezenta acțiune a fost netemeinic aplicată, acțiunea fiind, în această privință întemeiată.
Astfel, trebuie precizat în primul rând că, potrivit art. 272 din Codul muncii sarcina probei revine angajatorului, respectiv societății pârâte, aceasta având obligația să probeze faptul că reclamantul a săvârșit fapta reținută în sarcina sa.
Or în speță, din raportul de cercetare disciplinară întocmit în cauză, în raportul de cercetare disciplinară (fila 39) se precizează că nu se poate stabili exact supraconsumul pentru fiecare mecanic.
În aceste condiții, instanța a apreciat că societatea pârâtă angajatoare nu a probat faptul că reclamantul a cauzat el însuși un supraconsum, existând un dubiu rezonabil în această privință, în sensul că supraconsumul ar fi putut fi cauzat exclusiv de alți mecanici decât de reclamant.
S. pârâtă ar fi putut să efectueze proba împotriva reclamantului, dacă aceasta și-ar fi dotat autotrenurile cu instalații care să permită consemnarea consumului exact imputabil fiecărui mecanic.
În consecință, instanța a reținut că în mod netemeinic i s-a aplicat reclamantului o sancțiune disciplinară pentru fapta reținută în sarcina sa, motiv pentru care a anulat decizia contestată în prezenta cauză.
Cu privire la cel de-al doilea petit al acțiunii reclamantului, respectiv obligarea pârâtei la plata unor daune morale de 10.000 de lei, instanța constată în primul rând că în această privință, sarcina probei nu revine angajatorului, ci potrivit dreptului comun (art. 1169 din Codul civil) reclamantului. Aceasta deoarece, în această privință nu există o dispoziție derogatorie ca și în cazul celei prevăzute de art. 272 din Codul muncii.
Or în speță, reclamantul nu doar că nu a probat ci nici măcar nu a arătat în ce ar consta prejudiciul care să justifice obligarea angajatorului la plata de daune morale.
În plus, instanța a apreciat că, în lipsa unor circumstanțe cu totul deosebite aplicarea unei sancțiuni disciplinare de diminuare a salariului cu 10% pentru o lună, nu poate să creeze suferințe care să justifice acordarea de daune morale, și cu atât mai puțin acordarea de daune morale într-un cuantum relativ ridicat (raportat la datele speței), de 10.000 de lei.
În consecință, instanța a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale ca neîntemeiat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs ambele părți.
Prin recursul declarat de reclamantul P. D. s-a solicitat modificarea în parte
a sentinței în sensul obligării pârâtei la plata daunelor morale și a cheltuielilor de judecată, arătându-se că prima instanță a omis să facă aplicarea art.274 C.pr.civ.
și în mod eronat a respins cererea de acordare a daunelor morale, deși reclamantul a suferit un prejudiciu moral prin sancționarea sa nelegală.
Prin recursul declarat de pârâta SSA B. - S. de T. F. de C.
C. s-a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea recursului s-a arătat că fapta reținută în sarcina reclamantului (depășirea consumului normat de motorină) constituie abatere disciplinară, contravenind obligațiilor de serviciu din fișa postului și instrucțiunilor de serviciu.
Toți mecanicii de locomotivă care au deservit locomotiva au fost sancționați disciplinar, nefiind contestate deciziile emise.
Reclamantul P. D. a depus întâmpinare
prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat, arătând în esență că probele administrate nu confirmă că îi revine personal răspunderea pentru supraconsum.
Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de Apel constată următoarele
:
Recursul declarat de reclamant este tardiv
.
Sentința civilă nr. 5311 din 25 martie 2013 a Tribunalului C. a fost comunicată reclamantului la domiciliul procesual ales, conform dovezii de primire (f. 121 dosar fond) la data_, iar recursul a fost formulat de acesta la data de_ (f.2 dosar), în afara termenului de recurs de 10 zile prevăzut de art.215 din Legea nr. 62/2011.
Având în vedere considerentele expuse, Curtea de Apel C. va respinge în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ. raportat la art.215 din Legea nr. 62/2011, recursul declarat de reclamant ca tardiv.
Recursul declarat de pârâtă este nefondat
.
Potrivit prevederilor art. 247 alin. 2 din Codul muncii, abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele si dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.
Așadar, angajatorul care dispune potrivit dispozițiilor art. 247 alin. 1 din Codul muncii de prerogativa disciplinară, are dreptul de a aplica, potrivit legii, sancțiuni disciplinare salariaților săi doar când constată că aceștia au săvârșit, cu vinovăție, o abatere de la obligațiile de serviciu, inclusiv de la normele de comportare.
Astfel, în ceea ce privește latura obiectivă - fapta, obiectul abaterii disciplinare - aceasta nu a fost dovedită, în mod indubitabil, de angajator, căruia, în temeiul dispozițiilor art. 272 C.muncii i-a revenit sarcina probei în prezentul conflict de muncă.
Ca atare, Curtea constată că în speță, nu sunt întrunite condițiile răspunderii disciplinare, sub aspectul laturii obiective.
În concret, prin decizia nr. 402/C/81/_ s-a aplicat reclamantului sancțiunea disciplinară a reducerii salariului de bază pentru 1 lună în temeiul art. 248 lit. c C.muncii, reținându-se că în perioada 21 -_ AM Desiro 2110 a efectuat turnusul Regio 4441/4/D/2011 pe secțiile C. - Dej - Jibou - Baia Mare - Zalău, fiind depășit cu 72 kg consumul normat de motorină. De asemenea, s-a menționat că acest supraconsum s-a înregistrat din vina reclamantului, întrucât a deservit automotorul în perioada analizată și nu a respectat prevederile art. 11.c. din Instrucția 201.
Din fișa nr. 180/2012 privind Analiza consumului de motorină la AM Desiro 2110, depusă de societatea pârâtă la dosarul de fond (f. 5), rezultă că automotorul în perioada 21 - 23 decembrie 2011 a parcurs turnusul pe secțiile C. - Dej - Jibou - Baia Mare - Zalău, cu o distanță totală de 1.200,6 km, însă nu a fost deservit doar de către reclamant, ci a fost condus pe rând de către 9 mecanici. De asemenea, contrar celor menționate în decizia de sancționare disciplinară, din același înscris rezultă că reclamantul a deservit automotorul numai în data de 21 decembrie 2011 și a parcurs cu acesta doar traseul de 135 km pe ruta C. - Jibou. În ceea ce privește modul în care societatea pârâtă a determinat depășirea consumului de motorină normat, Curtea constată că așa cum rezultă din fișa Analiza consumului de motorină la AM Desiro 2110, cantitatea de 72 de kg reținută în sarcina reclamantului ca reprezentând supraconsumul, aceasta a fost determinată ca diferență între consumul normat pentru întreg turnusul C. - Dej -
Jibou - Baia Mare - Zalău și consumul efectiv realizat în mod cumulat de către toți cei 9 mecanici care au deservit automotorul în cele 3 zile.
Pârâta a depus la dosarul cauzei și Raportul de cercetare privind supraconsumul de motorină de 72 kg la AM Desiro 2110 în perioada 21.12 -_ (f. 39 - 40) în cuprinsul căruia s-a consemnat faptul că "predarea-primirea motorinei între mecanici se dace prin consemnarea nivelului de leduri (orientativ), neputându-se stabili concret supraconsumul/mecanic";.
Din mențiunile făcute în cuprinsul înscrisurilor citate mai sus, reiese că angajatorul nu a putut dovedi faptul că reclamantului i-ar fi imputabil un atare supraconsum și doar pe cale de presupunere s-a stabilit fapta acestuia, aplicându- se o prezumție simplă că supraconsumul pentru perioada 21-_ este datorat celor 9 mecanici care au condus pe rând automotorul. A admite o prezumție de felul celei aplicate de angajator, ar semnifica răsturnarea sarcinii probei de pe umerii angajatorului pe cei ai angajatului, soluție care însă nu poate fi primită față de prevederile art. 272 C.muncii
Curtea constată că reclamantul a contestat în permanență depășirea consumului normat, astfel încât împrejurarea că a deservit alternativ cu alți 8 colegi un automotor, a cărui supraconsum nu poate fi atribuit cu certitudine reclamantului, cel puțin în parte, nu este de natură să atragă răspunderea disciplinară. Aceasta deoarece, răspunderea disciplinară are un caracter strict personal, nefiind de conceput ca salariatul să răspundă și pentru faptele altor angajați.
Or, în condițiile în care la efectuarea schimbului între mecanici, nu s-a efectuat o măsurare a cantității de combustibil consumată sau rămasă, o atare determinare exactă fiind făcută prin realimentare doar la finalul întregului traseu, din probele administrate în cauză nu se poate concluziona faptul că reclamantul a realizat un supraconsum.
Obligația angajatorului de a proba actele sale constituie o garanție contra măsurilor arbitrare, pentru ca, pe de o parte, salariații să cunoască și să evalueze temeiurile măsurilor întreprinse de angajator, iar pe de altă parte să facă posibilă realizarea controlului judiciar asupra modului în care angajatorul și-a exercitat drepturile sale, impunându-se cu deosebire în cazul acelor măsuri prin care sunt afectate drepturile salariatului ce decurg din contractul individual de muncă.
Ca atare, în speță, atâta vreme cât intimata pârâtă nu a probat cu certitudine fapta reclamantului pentru care a aplicat sancțiunea contestată, se confirmă soluția de anulare a deciziei contestate.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de Apel, în baza art. 312 alin.
1 C.proc.civ. va respinge ca nefondat recursul pârâtei.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S. | NAȚI. ALĂ DE T. | |
F. | DE C. SA B. - S. DE T. F. DE C. | C. și ca tardiv |
recursul declarat de reclamantul P. D. împotriva sentinței civile nr. 5311 din_ a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | ||||
S. | D. | D. | G. | L. | D. |
GREFIER
C. M.
Red.S.D./S.M.D./2 ex./_ /jud.fond. B. Z
