Decizia civilă nr. 1029/2013. Contestație decizie sancționare salariat
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 1029/R/2013
Ședința publică din 04 martie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: L. D.
JUDECĂTOR: S. D. JUDECĂTOR: D. G. GREFIER: C. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta SC G & G R. S. împotriva sentinței civile nr. 9330 din 17 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._, privind și pe reclamantul intimat C. I.
F., având ca obiect contestație decizie de sancționare, precum și cererea de suspendare formulată de pârâta recurentă SC G & G R. S., vizând suspendarea a executării sentinței recurate.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentantul reclamantului intimat C. I. F., avocat C. an Cesarean, lipsă fiind reprezentantul pârâtei recurente și reclamantul intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat reclamantului intimat și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 04 martie 2013 a fost înregistrat la dosar un înscris intitulat "note de concluzii"; care a fost formulat și expediat prin email de către reprezentanta pârâtei recurente, avocat
C. U. .
Reprezentantul reclamantului intimat arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului și asupra cererii de suspendare a executării sentinței recurate.
Reprezentantul reclamantului intimat solicită respingerea cererii de suspendare a executării hotărârii recurate, apreciind că aceasta a rămas fără obiect.
Reprezentantul reclamantului intimat solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, arătând că instanța de fond a stabilit faptul că toată procedura concedierii a fost în mod abuziv și că abaterile disciplinare nu s- au comis. De asemenea, pe baza probelor administrate, apreciază că noua concediere este un abuz ca și prima dată. Nu solicită obligarea pârâtei recurente la plata cheltuielilor de judecată.
C U R T E A
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.9330 din_ pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._, s-a luat act că reclamantul C. I. F. a renunțat la judecata capetelor de cerere privind anularea Deciziei de sancționare disciplinară nr. 399/_, privind restituirea sumei de 100 lei reprezentând 10% din salariul de bază din luna decembrie 2011 și cel privind restituirea sumei de 600 lei reprezentând cota de 1/3 din salariul reținut pe lunile noiembrie și decembrie 2011.
A fost admisă în parte acțiunea formulată de către reclamantul C. I.
F., în contradictoriu cu pârâta S.C. G&G R. S.R.L..
S-a dispus anularea Deciziei de sancționare disciplinară nr.174/_ emisă de către pârâtă.
A fost obligată pârâta la plata către reclamant a despăgubirilor egale cu drepturile salariale indexate, majorate și reactualizate, precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul, începând cu data emiterii deciziei de desfacere a contractului individual de muncă,_ și până la data pronunțării prezentei hotărâri.
A fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamantului a 1.407 ore suplimentare efectuate de la data angajării și până la data emiterii deciziei de concediere.
A fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamantului a concediului legal de odihnă neefectuat pe anii 2009 - 2012.
A fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamantului a sumei de 2.000 lei cu titlu de daune morale.
A fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamantului a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că între reclamantul C. I.
F. și pârâta SC G&G R. S. s-au derulat raporturi de muncă, astfel cum reiese din individual de muncă înregistrat sub nr. 41810/_ și din actul adițional nr. 124/_, reclamantul fiind angajat la societatea pârâtă în funcția de conducător auto, durata timpului de lucru convenită fiind de 8 ore pe zi.
Prin decizia nr. 399/_ (f. 5), pârâta a sancționat reclamantul cu reducerea salariului de bază din luna decembrie cu 10% pentru fapta de încălcare a obligațiilor de returnare a avansurilor spre decontare, faptă care ar fi produs în patrimonial angajatorului o pagubă în valoarea de 22274,52 lei, fiind obligat reclamantul să suporte din această pagubă suma de 7424,84 de lei.
Această decizie a fost revocată de către pârâta SC G&G R. S. care a emis decizia nr. 142/_ (f. 23), dispunându-se totodată restituirea către reclamant a sumelor reținute în baza deciziei revocate, acesta din urmă primind suma de 1030 ce îi fusese reținută (f. 26).
Prin convocatorul nr. 70/_ (f. 7 dosar conexat), reclamantul a fost informat că la data de_, ora 09,00, la punctul de lucru al societății din C. -
N., va avea loc cercetarea sa disciplinară pentru faptele de neprezentare la serviciu la data de_ și de a nu răspunde la telefoanele date de superiorii direcți. Acest convocator, astfel cum reiese din susținerile pârâtei, considerat a fi fost emis de către o persoană fără competențe în domeniu, nu a condus însă la realizarea cercetării disciplinare pentru care a fost convocat reclamantul.
Reclamantul a fost din nou notificat, primind un exemplar dar refuzând semnarea, prin convocatorul nr. 106/_ (f. 6 dosar conexat), că, urmare a sesizării nr. 103/_ întocmită de directorul punctului de lucru C. -N., să se prezinte la sediul punctului de lucru, în data de_, ora 09,00, în vederea realizării cercetării disciplinare a mai multor fapte expres menționate în convocator, constând în alimentarea de două ori a autovehiculului în aceeași zi, deși avea rezervorul plin și absentarea nemotivată de la serviciu în mai multe zile.
Cercetarea disciplinară efectuată cu privire la reclamant a fost consemnată în procesul-verbal nr. 107/_, semnat de reclamant (f. 9-11 dosar conexat), acesta contestând fapta de a absenta nemotivat de la serviciu reținută în sarcina sa, învederând că nu poate oferi o explicație cu privire la alimentarea autovehiculului de două ori în aceeași zi, întrucât nu are la dispoziție foile de parcurs, iar, privitor la refuzul primirii notei de serviciu pentru a pleca în cursă ca șofer însoțitor, a arătat că nu a refuzat plecarea în cursă, ci doar primirea notei, nefiind de acord cu schimbarea postului.
Prin referatul de cercetare disciplinară prealabilă nr. 108/_ (f. 12-13 dosar conexat), comisia de cercetare disciplinară a propus sancționarea reclamantului cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.
Ca urmare a răspunsurilor reclamantului, acesta a fost din nou convocat în vederea continuării cercetării disciplinare, pentru data de_ (f. 15 dosar conexat), semnând acest convocator.
La data de_ s-a încheiat procesul-verbal nr. 110/2012 (f. 16-18 dosar conexat), consemnându-se poziția reclamantului în sensul că a alimentat de două ori într-o zi, prima dată pentru kilometri efectuați în zilele anterioare, respectiv a doua oară, după deplasările din ziua respectivă, pentru a pregăti mașina pentru cursele din zilele următoare.
S-a întocmit un nou referat de cercetare disciplinară nr. 111/_ (f. 19-
21 dosar conexat), propunându-se aplicarea aceleiași sancțiuni, respectiv desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantului.
Prin decizia de sancționare disciplinară nr. 174/_ (f. 22-23), comunicată reclamantului la data de_ (f. 24), societatea pârâtă SC G&G R.
a dispus, reținând drept temei art. 61 lit. a din Codul Muncii, desfacerea disciplinară contractului individual de muncă al reclamantului C. I. F., reținându-se că acesta a încălcat prevederile art. 39 lit. b și c din Codul Muncii, art. M alin. 2 lit. b din contractul individual de muncă și cap. IV, art. 12 lit. a, b, c și h coroborat cu cap. IX, art. 63 alin. 10 din Regulamentul intern, ale fișei postului și ale circularei 418/_ .
Astfel cum reiese din deciziile nr. 455/_ și nr. 312/_ (f. 31-32), reclamantul a mai fost sancționat disciplinar anterior de două ori, cu avertisment scris, pentru nerespectarea regulilor privind declararea kilometrajului de la bordul vehiculului la stația de alimentare cu carburant.
Analizând cuprinsul foilor de parcurs depuse la filele 69-439, s-a constatat că timpul de lucru zilnic al reclamantului era în mod frecvent depășit, din adiționarea intervalelor de timp ce depășesc programul de 8 ore prevăzut în contractul individual de muncă al acestuia rezultând un excedent total de 1407 ore de muncă.
Din declarațiile martorilor audiați în cauză (f. 446-448), se reține că ore suplimentare se efectuau în cadrul societății pârâte în mod frecvent, ca urmare a activității specifice de transport de marfă, întrucât, la momentul expirării programului de lucru, autovehiculul de transport se afla încă pe traseu. Efectuarea acestor ore suplimentare era cunoscută de conducerea societății, acestea nefiind însă plătite sau compensate cu ore libere.
Martora Marginean A. I. a mai arătat că, în cursul anului 2011 nu era posibil să se alimenteze cu carburant din altă parte, întrucât, cu ocazia alimentării, se prezenta un reprezentant al firmei la stația de alimentare în acest scop.
În drept, instanța a reținut că, potrivit art. 78 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută.
Conform art. 61 lit. a din Codul Muncii, angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care țin de persoana salariatului în cazul în care salariatul a săvârșit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern, ca sancțiune disciplinară.
Potrivit art. 62 alin. 2 din același act normativ, în cazul în care concedierea intervine pentru motivul prevăzut la art. 61 lit. a, angajatorul poate emite decizia
de concediere numai cu respectarea dispozițiilor art. 247-252, respectiv cu respectarea procedurii prevăzute de lege pentru răspunderea disciplinară.
În cauză, instanța a reținut, asupra capetelor de cerere vizând anularea Deciziei de sancționare disciplinară nr. 399/_, privind restituirea sumei de 100 lei reprezentând 10% din salariul de bază din luna decembrie 2011 și cel privind restituirea sumei de 600 lei reprezentând cota de 1/3 din salariul reținut pe lunile noiembrie și decembrie 2011, că, la termenul din data de_ (f. 449), reclamantul C. I. F. și-a manifestat în mod expres voința în sensul renunțării la judecata acestor capete de cerere, renunțare la care pârâta nu s-a opus.
Ori, având în vedere această manifestare expresă de voință a reclamantului, în sensul renunțării la judecarea acestor petite ale cererii sale, instanța, constatând că sunt îndeplinite condițiile art. 246 din Codul de procedură civilă, s-a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea acestor capete de cerere formulate în contradictoriu cu pârâta SC G&G R. S. .
Cât privește decizia de sancționare disciplinară nr.174/_, instanța a constatat că, în cuprinsul acesteia s-a reținut săvârșirea de către reclamant a faptelor de alimentarea de două ori a autovehiculului în aceeași zi, deși avea rezervorul plin, absentarea nemotivată de la serviciu în mai multe zile, faptul de a nu răspunde la telefon atunci când a fost apelat de coordonatorul logistic și de directorul punctului de lucru și refuzul primirii notei de serviciu prin care i s-a solicitat de către societate plecarea în cursă în calitate de șofer însoțitor.
Instanța a reținut că, în cursul cercetării disciplinare, comisia de cercetare nu a administrat niciun mijloc de probă care să ateste săvârșirea acestor abateri disciplinare.
În cursul judecății, singurele probe depuse în cauză referitoare la abaterile disciplinare reținute în decizia de sancționare au constat în două foi colective de prezență întocmite de pârâtă, neînsușite prin semnare de către reclamant și nici de un reprezentant al societății pârâte, și în înscrisurile întocmite de reprezentanții societății în vederea sesizării disciplinare și derulării procedurii disciplinare.
Având în vedere această atitudine procesuală a pârâtei, în contradicție cu prevederile art. 272 din Codul Muncii, care stipulează că sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare, instanța nu poate concluziona, în ceea ce privește abaterile disciplinare reținute în sarcina reclamantului pe care acesta le contestă, decât în sensul că cercetarea disciplinară a reclamantului privitor la aceste fapte s-a realizat arbitrar, decizia de sancționare disciplinară nefiind temeinică în ceea ce privește faptele de absentare nemotivată de la serviciu în mai multe zile și de a nu răspunde la telefon atunci când a fost apelat de coordonatorul logistic și de directorul punctului de lucru.
Cât privește celelalte abateri disciplinare reținute în sarcina reclamantului, respectiv faptele de alimentare de două ori a autovehiculului în aceeași zi, deși avea rezervorul plin și de manifestare a refuzului primirii notei de serviciu prin care i s-a solicitat de către societate plecarea în cursă în calitate de șofer
însoțitor, instanța constată că reclamantul nu a contestat existența acestora, ci și-a formulat apărări în cursul cercetării disciplinare, apărări care însă nu au fost înlăturate motivate în cursul cercetării disciplinare, acestea fiind doar consemnate, nefăcându-se nicio mențiune cu privire la analiza acestora, astfel cum reiese din cuprinsul procesului verbal nr. 107/_, referatului de cercetare disciplinară nr. 108/_, procesului-verbal nr. 110/_, referatului de cercetare disciplinară nr.111/_ și deciziei de sancționare disciplinară nr.174/_ (f. 9-23).
Ori, instanța a reținut că pârâta avea obligația de a analiza apărările acestuia, chiar și în lipsa administrării de probe de către reclamant, cu atât mai mult cu cât cele susținute de reclamant constituie împrejurări de fapt care puteau fi verificate analizând aceleași foi de parcurs puse la dispoziția reclamantului în data de_ pentru a-și putea formula apărări, precum și prin audierea persoanelor prezente la refuzul reclamantului de primire a notei de serviciu.
Prin urmare, fiind încălcate dispozițiile imperative ale art. 252 alin. 2 din Codul Muncii, prevăzute sub sancțiunea nulității absolute, instanța a constatat că se impune în cauză anularea deciziei de concediere.
Instanța a subliniat că, deși o astfel de exigență legală poate părea excesivă, aceasta este justificată prin prisma asigurării salariatului unui drept efectiv la apărare, drept a cărui respectare să poată fi supus verificării instanței. Ori, dacă nu se arată în cuprinsul deciziei de ce apărările salariatului au fost înlăturate, nu există certitudinea că aceste apărări au fost verificate efectiv de către angajator, putându-se chiar presupune că certarea prealabilă nu și-a atins scopul prevăzut de art. 251 alin. 4 din Codul muncii.
De altfel, instanța a reținut că, cele invocate de reclamant în apărarea sa cu ocazia cercetării disciplinare prezintă un grad ridicat de rezonabilitate și temeinicie.
Astfel, privitor la fapta alimentare de două ori a autovehiculului în aceeași zi, respectiv în datele de_ și_, reclamantul a arătat că, în cele două
împrejurări în care a procedat astfel, prima alimentare a realizat-o pentru kilometri efectuați în cursa precedentă, iar cea de-a doua alimentare a efectuat-o după cursele efectuate în acea zi, pentru a pregăti mașina pentru cursele viitoare. A mai arătat angajatul că, întrucât își desfășoară activitatea pe o mașină dotată cu tahograf digital și are de efectuat rute foarte lungi, este nevoit să procedeze astfel pentru a se încadra în timpi legali de conducere și odihnă, această conduită fiind în interesul firmei, cu atât mai mult cu cât aceasta a fost sancționată contravențional de ARR pentru nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la timpul de conducere. Totodată, a învederat că o altă cauză este aceea a obligației alimentării de la o singură stație peco.
Potrivit foilor de parcurs aflate la dosar la filele 271-276, reclamantul a parcurs: în data de_, 181 km fără a alimenta; în data de_ dată la care a alimentat de două ori, 316 km; în data de_, 404 km, alimentând o dată; la_, 375 km fără a alimenta; în data de_ a parcurs 145 km, alimentând în această zi de două ori; iar în_, 489 km, fără a alimenta autovehiculul cu carburant.
În conformitate cu dispozițiile art. 96 alin. 2 din regulamentul intern al pârâtei (f. 58), conducătorii auto au obligația efectuării alimentărilor de combustibil numai prin umplerea totală a rezervorului, neputându-se face alimentări cu combustibil decât dacă rezervorul este gol. Astfel cum reiese din susținerile martorilor audiați în cauză, în cursul anului 2011, a existat obligația, impusă de conducerea punctului de lucru, de a se alimenta de la o singură stație peco, situată în municipiul C. -N. .
Cu toate, acestea, în fișa postului reclamantului, unele dintre criteriile de apreciere a îndeplinirii responsabilităților de către angajat constau în numărul redus de realimentări pe parcursul traseului, durata transportului, precum și respectarea programului de muncă și de odihnă prevăzut de lege, menționându- se totodată că neîndeplinirea responsabilităților, conform criteriilor de apreciere, în proporție de 30%, dă dreptul angajatorului la a proceda la desfacerea contractului de muncă pentru necorespundere profesională.
Ori, în raport de această situație de fapt, instanța a constatat că angajatorul a impus reclamantului obligații contradictorii, fiind dificil de îndeplinit concomitent atât obligația de a alimenta doar atunci când rezervorul este aproape gol și doar de la o singură stație de alimentare situată în C. -N., având în vedere obiectul de activitate al punctului de lucru, acela de a transporta marfă și zona sa de acoperire, respectiv județele Maramureș, Satu Mare, Bistrița Năsăud, Bihor, Sălaj, Alba Iulia și C. -N., ceea ce presupune trasee lungi.
Instanța a reținut că angajatorul trebuie să impună salariaților săi reguli de natură a putea fi respectate, iar nu norme de conduită care, deși respectate, să conducă totuși la sancționarea acestora cu o diminuare a evaluării performanțelor profesionale, cum prevede fișa postului reclamantului.
Referitor la fapta reținută în sarcina reclamantului constând în refuzul primirii notei de serviciu, se constată că angajatul a arătat cu ocazia cercetării disciplinare că refuzul primirii acestei note a fost determinat de împrejurarea că nu era de acord cu schimbarea postului. Totodată, astfel cum reiese din chiar cuprinsul notei de serviciu nr. 102/_ (f. 38 dosar conexat), reclamantul a primit un exemplar din această notă, refuzând doar să semneze de primire.
Ori, în condițiile în care fișa postului reclamantului menționează că acesta ocupă funcția de șofer, iar reclamantul nu cunoștea, la data încercării comunicării către acesta a notei de serviciu în care se menționa că va ocupa funcția de șofer însoțitor, cuprinsul acestei note în sensul că niciuna dintre clauzele contractului de muncă și atribuțiile postului nu se vor modifica, instanța constată că refuzul reclamantului nu poate fi considerat nejustificat, având în vedere și dispozițiile art. 41 din Codul Muncii, potrivit căruia modificarea contractului individual de muncă se poate realiza numai prin acordul părților.
Mai mult, în ceea ce privește modificarea felului muncii, aceasta fiind ipoteza din cauza de față, art. 48 din același act normativ prevede că aceasta se
poate realiza de către angajator, fără consimțământul salariatului, doar temporar în cazul unor situații de forță majoră, cu titlu de sancțiune disciplinară sau ca măsură de protecție a salariatului, ceea ce nu este cazul însă în speță.
Instanța a reținut că refuzul primirii notei de serviciu, care reprezintă în fapt o modificare unilaterală a fișei postului privitor la funcția ocupată de reclamant, nu poate fi considerată o neîndeplinire a atribuțiilor de serviciu de către reclamant sancționabilă disciplinar, atâta timp cât acesta avea dreptul legal de a nu își exprima acordul în sensul modificării felului muncii sale.
De altfel, din apărările reclamantului cu ocazia cercetării disciplinare reiese că acesta nu a refuzat prestarea de activitate către pârâtă, această atitudine a reclamantului fiind confirmată de conduita ulterioară a acestuia care în data de_, potrivit foii de parcurs (f. 256), a prestat activitatea specifică de conducător auto pentru pârâtă. De asemenea, asupra aceluiași aspect, martorul Michiu Iosif I. a arătat că reclamantul l-a însoțit de două ori în cursă.
Pentru toate aceste motive, concedierea reclamantului fiind nelegală, s-a constatat că se impune anularea Deciziei de sancționare disciplinară nr.174/_ emisă de către pârâtă și, în aplicarea dispozițiilor art. 80 alin. 1 din Codul Muncii, a fost obligată pârâta la plata către reclamant a despăgubirilor egale cu drepturile salariale indexate, majorate și reactualizate, precum și cu celelalte
drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul, începând cu data emiterii deciziei de desfacere a contractului individual de muncă,_ și până la data pronunțării prezentei hotărâri.
Cât privește petitul cererii de chemare în judecată privitor la obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantului a unui număr de 5000 de ore suplimentare efectuate de la data angajării și până la data emiterii deciziei de concediere, instanța a constatat acest capăt de cerere parțial întemeiat, în raport de situația de fapt mai sus expusă.
Astfel, în cuprinsul foilor de parcurs depuse în cauză chiar de către pârâtă este menționat timpul de muncă lucrat de reclamant în zilele în care își desfășura activitatea cu autovehiculul ce i-a fost repartizat, acest timp de lucru fiind în majoritatea acestor înscrisuri mai mare decât cel prevăzut în contractul individual de muncă încheiat de pârâtă cu reclamantul, totalizând un număr de 1407 ore suplimentare.
Această situație era cunoscută de către pârâtă, care, deși nu s-a probat în cauză că a solicitat în mod expres efectuarea acestor ore suplimentare, cu toate acestea, potrivit declarațiilor martorilor, a acceptat efectuarea acestei munci suplimentare, fără a compensa acești timpi de muncă cu ore libere sau cu un spor la salariu celor îndreptățiți.
De altfel, specificul activității de transport de marfă, care presupune deplasarea pe trasee variate pentru livrarea comenzilor și, deci, un program de lucru atipic, impunea efectuarea acestor ore suplimentare, care îi profitau pârâtei, aceasta reușind astfel să își îndeplinească obligațiile contractuale de livrare a mărfurilor transportate în termenele stabilite.
Mai mult, instanța a reținut, din cuprinsul art. 63 alin. 7 din regulamentul intern (f. 56), că însăși pârâta acceptă efectuarea acestor ore suplimentare atunci când sunt absolut necesare. Ori, pentru a nu abandona, la terminarea programului, autoturismul pârâtei pe traseu, pentru a se respecta livrarea de mărfuri programate în ziua curentă și în ziua următoare și pentru a nu se perturba activitatea societății pârâte, este de natura evidenței că conducătorii auto trebuiau să se deplaseze până la destinație sau înapoi la depozite, efectuând în acest scop ore suplimentare.
Instanța a înlăturat la reținerea situației de fapt afirmațiile martorului Michiu Iosif I. (f. 448), angajat al pârâtei în funcția de conducător auto, în sensul inexistenței vreunei răspunderi în sarcina angajaților pentru provocarea de pagube societății în cazul nelivrării la timp a mărfurilor, aceste susțineri nefiind conforme realității. Astfel, potrivit fișei postului reclamantului (f. 12-16), acesta era responsabil de transportarea la timp a mărfurilor, răspunzând în cazul deteriorării sau pieirii acesteia în timpul transportului, fiindu-i interzis să părăsească mașina dacă în aceasta se afla marfă, indiferent de locul unde era oprită sau staționată.
Prin urmare, societatea pârâtă, astfel cum reiese din chiar cuprinsul fișei postului, prin condițiile de desfășurare a activității impuse reclamantului, accepta implicit că, pentru a se putea prezerva marfa transportată, conducătorul auto trebuia să presteze ore suplimentare pentru ca aceasta să fie livrată, în caz contrar intervenind răspunderea disciplinară a acestuia.
Pentru aceste motive, instanța a constatat că se impune obligarea pârâtei SC G&G R. S. la plata către reclamant a contravalorii celor 1407 de ore prestate suplimentar de către reclamant.
În ceea ce privește solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la plata concediului legal de odihnă neefectuat pe anii 2009 - 2012, se constată că pârâta SC G&G R. S., prin întâmpinarea depusă la dosar la filele 41-42, își manifestă în mod expres voința în sensul achiesării la pretențiile reclamantului
privitoare la zilele de concediu de odihnă neefectuat în anii 2009-2011, astfel că asupra acestui aspect, având în vedere că aceste pretenții sunt recunoscute de pârâtă, nu se mai impune analiza temeiniciei cererii formulate.
Cât privește concediul aferent anului 2012, pârâta a arătat că, pentru acest an, la data plecării din unitate, reclamantului i-au fost achitate integral un număr de 26 de zile neefectuate. În probarea afirmațiilor sale, societatea pârâtă a depus la filele 442-443, o adeverință cuprinzând o situației a zilelor de concediu efectuate de reclamant și un stat de plată pe luna august 2012, nesemnat de reclamant.
Ori, în raport de împrejurarea că statele de plată pot face dovada celor menționate în cuprinsul acestora doar în măsura în care sunt semnate de angajat, iar în cauză nu a fost depus un alt document care să ateste împrejurarea că reclamantului i s-au achitat efectiv drepturile bănești aferente concediului neefectuat, instanța a constatat că pretențiile reclamantului sunt întemeiate și asupra acestui aspect, și a fost obligată pârâta să îi achite acestuia și contravaloarea concediului legal de odihnă neefectuat pe anul 2012.
Asupra petitului reclamantului privitor la obligarea pârâtei la plata sumei de 60000 lei cu titlu de daune morale pentru sancționarea sa abuzivă, disconfortul psihic produs prin această sancționare și prejudiciul de imagine suferit în fața colegilor pentru presupusa lipsă din gestiune, instanța a reținut că, potrivit art. 253 alin. 1 din Codul Muncii, angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
În cauză, s-a constatat că reclamantul nu a propus probe pentru probarea expresă a acestui capăt de cerere, astfel că, ținând cont de conduita petentei de a dispune revocarea aceste măsuri, după contestarea în instanță a decizie de sancționare și imputare a sumei de 7424,84 de lei, revocare care echivalează cu o recunoaștere a culpei în emiterea acestei decizii, dar care totodată a limitat efectele în timp a sancțiunii disciplinare aplicate și a reabilitat salariatul în fața colegilor săi, tribunalul a apreciat întemeiată în parte cererea reclamantului asupra acestui aspect, considerând că suma de 2000 de lei este de natură a acoperi prejudiciul moral suferit de reclamant prin emiterea deciziei nr. 399/_
.
În baza art. 274 alin.1 din Codul de procedură civilă, având în vedere că în cauză a fost formulată de către reclamant o cerere expresă în acest sens, iar pârâta este partea căzută în pretenții, s-a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 2000 de lei către reclamantul C. I. F. cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial (f. 454).
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta S.C. G&G R. S. a declarat recurs
prin care a solicitat reținerea cauzei spre rejudecare și respingerea acțiunii.
În motivarea recursului, pârâta a prezentat derularea cercetării disciplinare prealabile, susținând că au fost respectate exigențele legale.
În privința faptelor imputate reclamantului s-a arătat că absențele și întârzierile reclamantului de la serviciu au fost demonstrare cu fișele colective de pontaj, alimentarea cu carburant fără respectarea normelor interne rezultă din referatele întocmite cu această ocazie, iar neprimirea notei de serviciu a fost atestată cu martorii care au semnat în acest sens.
S-a criticat considerarea notei de serviciu refuzate de reclamant ca o modificare a felului muncii, în condițiile în care calitatea de șofer însoțitor nu reprezintă o atare modificare, după cum se arată chiar din nota de serviciu
conform căreia nu intervine nicio schimbare a atribuțiilor, a programului sau a retribuției.
Procesul verbal de cercetare disciplinară nu trebuie să cuprindă motivele pentru care s-au înlăturat apărările formulate de angajat, neexistând norme în acest sens.
Se arată că nu s-au analizat în mod corect probele administrate și în mod nejustificat au fost criticate de către prima instanță hotărârile luate de angajator cu privire la modalitatea de realizare a alimentării cu combustibil.
Se contestă soluția dată cererii de acordare a daunelor morale în absența administrării probelor privind existența și întinderea prejudiciului.
Sunt evocate abateri disciplinare anterioare ale reclamantului și se arată că decizia nr.399/2011 a fost revocată de angajator, neputând constitui temei de acordare a daunelor morale.
Se critică reținerea de către prima instanță a faptului că reclamantul a efectuat 1407 de ore suplimentare, în absența verificării existenței solicitării angajatorului de prestare a muncii suplimentare și a indicării unui mod de calcul a perioadei lucrate suplimentar, în condițiile în care din fișele de pontaj nu rezultă acest aspect.
În fine, se susține că indemnizația pentru concediu de odihnă nerealizat pentru anul 2012 a fost plătită.
La data de_ pârâta S.C. G.&G. R. S. a solicitat suspendarea executării hotărârii, prezentând motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază.
Reclamantul C. I. F. nu a depus întâmpinare
, însă prin intermediul apărătorului său a pus concluzii în instanță asupra recursului.
Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de Apel constată următoarele:
Deoarece prin decizia de sancționare nr.174/_ (filele 22-23 din dosarul conexat nr._ ) s-au imputat reclamantului săvârșirea mai multor fapte, acestea vor fi analizate distinct în continuare în raport de starea de fapt reținută de prima instanță, de apărările părților și de probele administrate.
Alimentarea de două ori în aceeași zi, în datele de_ și_, deși autovehiculul avea rezervorul plin.
Prima instanță a reținut în mod eronat că pârâta nu a indicat motivele pentru care a înlăturat apărările reclamantului, deoarece decizia de concediere menționează expres că "reclamantul nu a justificat alimentarea de două ori în aceeași zi, numărul km. parcurși între alimentări fiind foarte mic pentru a fi golit rezervorul";, ceea ce asigură respectarea cerințelor art.252 alin.2 lit. c din Codul muncii.
Cu toate acestea, sub aspect probator nu este dovedită dubla alimentare în aceeași zi, contrar exigențelor art.272 Codul muncii, conform cărora sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului. În speță, anexat filelor de parcurs din_ (fila 275 fond) și_ (fila 272 fond) se află câte un singur bon fiscal de alimentare cu carburant.
În atare situație, instanța de recurs va menține soluția primei instanțe de anulare ca netemeinică a deciziei de concediere sub aspectul faptei reclamantului de a alimenta autovehiculul de două ori cu carburant în aceeași zi.
2-7. Absențele nejustificate de la serviciu în zilele de_ (4 ore),_ ,_ ,_ (4 ore),_ (3 ore),_ (2 ore).
Contrar considerentelor sentinței recurate, foile colective de prezență întocmite de angajator reprezintă mijlocul de probă privind respectarea timpului de muncă, nefiind supus condiției acceptării sau semnării de salariați, cum este catul condicii de prezență.
În situația în care salariatul contestă foile colective de prezență/pontajele întocmite de angajator, poate propune orice mijloc de probă care să demonstreze prezența sa la serviciu.
În speță însă, reclamantul, fără să propună vreo contraprobă, a adoptat o poziție de respingere a apărărilor pârâtei ce se prevalează de pontaje, ceea ce impune valorificarea foilor colective de prezență în vederea stabilirii respectării programului de lucru.
În acest sens, Curtea de Apel observă că foaia colectivă de prezență pe luna februarie 2012 (fila 29 din dosarul conexat nr._ ) atestă absențele nemotivate ale reclamantului din data de_ și_, nefiind în schimb confirmată absența de 4 ore din_, zi în care figurează cu 8 ore lucrate.
Foaia colectivă de prezență din luna martie 2012 reflectă absențele nemotivate ale reclamantului din data de_ (4 ore),_ (3 ore) și_ (2 ore).
Prin urmare, Curtea de Apel constată că pârâta a dovedit absențele nemotivate ale reclamantului de la serviciu reținute în decizia de concediere, cu excepția absenței nemotivate din_ (4 ore), infirmată de foia de prezență.
Cu privire la această absență nemotivată din_, Curtea de Apel va constata netemeinicia deciziei de concediere care va fi anulată parțial sub acest aspect, fiind însă menținută ca temeinică și legală sancțiunea bazată pe celelalte absențe nemotivate, în condițiile în care reclamantul nu a dovedit în contra foilor colective de prezență că a prestat muncă, concept care nu se limitează doar la conducerea autovehiculelor, ci impune și alte activități în situația în care nu este trimis în cursă.
8. Refuzul primirii în_ a notei de serviciu prin care i s-a solicitat de către angajator plecarea în cursă ca șofer însoțitor.
Curtea de Apel împărtășește pe deplin argumentele reținute de prima instanță atât cu privire la considerarea notei de serviciu ca o încercare de modificare unilaterală a contractului individual de muncă, cât și cele privind lipsa elementelor abaterii disciplinare datorită executării ordinului de serviciu.
Astfel, chiar din nota de serviciu nr.102/_ (fila 38 din dosarul conexat) rezultă că, din moment ce angajatorul a specificat, după înștiințarea reclamantului asupra desemnării sale ca șofer însoțitor, că "nici una din clauzele contractului de muncă și atribuțiile postului nu se vor modifica";, în mod logic felul muncii este elementul din raportul juridic de muncă supus modificării, deoarece activitatea de șofer însoțitor este diferită de cea de șofer. Interpretarea conferită de pârâtă notei de serviciu o lipsește de efecte, având în vedere
inutilitatea emiterii sale în raport de pretinsa lipsă a unei modificări a contractului.
De asemenea, refuzul salariatului de a primi nota privind modificarea contractului individual de muncă este lipsită de relevanță în raport de executarea
faptică a activității la care se referă ordinul de serviciu, nefiind în prezența unei abateri disciplinare, astfel încât decizia de concediere nu este temeinică sub aspectul acestei fapte.
Concluzionând asupra faptelor imputate reclamantului prin decizia de concediere, Curtea de Apel reține că deși probatoriul administrat nu a confirmat că reprezintă abatere disciplinară alimentarea de două ori a autovehiculului în aceeași zi în_ și_, ori absența nemotivată de 4 ore din_ și nici refuzul semnării notei de serviciu nr.102/_, aspecte sub care decizia de concediere este netemeinică, s-au dovedit însă absențele nemotivate de la serviciu ale reclamantului în cele 5 zile, respectiv în 15.02, 23.02, 05.03 (4 ore), 06.03 (3 ore) și_ (2 ore).
Chiar dacă în aceste zile reclamantul nu a fost programat anterior să efectueze curse, el avea obligația de a se prezenta la serviciu pentru realizarea normei de muncă de 8 ore/zi stabilită în contractul individual de muncă (filele 35-37 din dosarul conexat), deoarece pe de o parte puteau interveni comenzi urgențe, neprevăzute din partea unor clienți, ceea ce ar fi impus angajatorului să îl trimită în cursă, iar pe de altă parte activitatea sa nu se rezumă la conducerea autovehiculului, putând avea și alte activități conexe în favoarea pârâtei, conform punctului 13 din fișa postului (fila 12 fond), conform căreia îndeplinește orice altă activitate la solicitarea superiorului direct.
Din pct.12 al fiei postului rezultă de asemenea, obligația reclamantului de a respecta programul de muncă (de 8 ore/zi), iar încălcarea acestei obligații, prin absența sa de la serviciu total sau parțial pe durata a 5 zile, reprezintă în opinia instanței de recurs, în raport de specificul activității de conducător auto profesionist și de posibilele consecințe negative sub aspect patrimonial pentru angajator pe care le-ar fi putut genera, o abatere gravă care justifică măsura concedierii reclamantului dispusă prin decizia contestată, care va fi menținută ca legală și temeinică în limitele faptei de a absenta nemotivat de la serviciu.
Consecința menținerii parțiale a deciziei de concediere sub aspectul încetării raporturilor juridice de muncă este înlăturarea obligației pârâtei de a-i plăti reclamantului despăgubirea prevăzută de art.80 alin.1 Codul muncii.
Cu privire la măsura plății a 1407 ore suplimentare, dispusă de prima instanță, Curtea de Apel observă că această dispoziție nu se întemeiată pe vreun mod de calcul însușit de prima instanță și nici pe înscrisuri doveditoare, cum ar fi foile de parcurs. În absența acestor date și informații, nu se poate reține ca dovedită efectuarea orelor suplimentare de către salariat, care de asemenea, nu a precizat când a depășit norma de muncă și nu a prezentat modul de calcul al celor 5000 de ore suplimentare pretinse, cu atât mai mult cu cât nu s-a dovedit existența unei solicitări a angajatorului, conform art.121 alin.1 Codul muncii de a efectua muncă suplimentară.
În fine, nu poate fi explicată plata de către prima instanță a 1407 ore suplimentare din cele 5000 de ore pretinse prin acțiune, în absența motivelor care să reflecte examinarea și cenzurarea parțială a acestei cereri.
În consecință, în recurs va fi înlăturată dispoziția de obligare a pârâtei la plata a 1407 ore suplimentare.
Cu privire la daunele morale, Curtea de Apel constată că decurg din emiterea de către pârâtă a unei decizii de sancționare a reclamantului, ulterior fiind revocată, însă după 3 luni, în care, în vederea recuperării unui prejudiciu patrimonial, au fost efectuate rețineri din salariul reclamantului.
Așadar, prejudiciul moral suferit de reclamant nu este determinat de măsura concedierii sale, ci din lezarea onoarei și demnității sale prin sancționarea sa și prin efectuarea reținerii salariale pentru acoperirea unui prejudiciu patrimonial.
Nu se justifică însă acordarea unor daune morale în cuantum de 2000 de lei, mai mari chiar decât prejudiciul material de 1030 de lei, încercat de reclamant prin reținerile salariale, în raport de elementele concrete și particulare ale cauzei, respectiv suma menționată, revocarea benevolă a deciziei de sancționare, cercul restrâns de colegi care au avut cunoștință de acuzația nefondată adusă reclamantului. De asemenea Curtea reține că reclamantul nu a dovedit că amploarea acestor acuzații i-au adus o atingere atât de gravă și serioasă demnității și prestigiului său ori constrângerile materiale suportate pe planul vieții personale și de familie, justifică cuantumul daunelor morale de 2000 de lei.
În consecință, Curtea de Apel va reduce la 750 de lei cuantumul daunelor morale datorate de pârât reclamantului pentru acuzația nefondată ce i-a adus-o printr-o decizie de sancționare revocată ulterior și pentru reținerile salariale efectuate pentru recuperarea pagubei imputate acestuia, considerându-l ca îndestulător în raport de elementele circumstanțiale expuse pentru repararea prejudiciului patrimonial.
În fine, Curtea de Apel, va înlătura critica recurentei privind plata concediului de odihnă pentru anul 2012, deoarece statele de plată de la fila 443 fond nu cuprind semnătura sa, contrar exigențelor art.168 Codul muncii, care conferă valoare de document justificativ, statelor de plată semnate precum și celorlalte documente care demonstrează efectuarea plății către salariat (ordin de plată, virament bancar, etc.).
Totodată, Curtea de Apel va avea în vedere că prin căderea parțială în pretenții a reclamantului însă sub aspectele majore ale cauzei (decizia de concediere, plata drepturilor salariale, orele suplimentare) se impune diminuarea la 200 de lei a cheltuielilor de judecată datorate de pârâtă reclamantului în locul celor de 2000 de lei.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de Apel în temeiul art.312 alin.3 raportat la art.304 pct.9 C.pr.civ., va admite în parte recursul în sensul celor ce urmează, respingând totodată și cererea recurentei de suspendare a executării ca rămasă fără obiect deoarece judecarea recursului la primul termen de judecată marchează soluționarea irevocabilă a cauzei, dincolo de care măsura suspendării executorialității hotărârii definitive nu subzistă.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Respinge ca rămasă fără obiect cererea pârâtei SC G&G R. S. de suspendare a executării hotărârii.
Admite în parte recursul declarat de pârâta SC G&G R. S. împotriva sentinței civile nr. 9330 din_ a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr. _
, pe care o modifică în parte în sensul că anulează în parte decizia nr. 174/_ emisă de pârâtă sub aspectul săvârșirii de către reclamant a următoarelor fapte: alimentarea de două ori a autovehiculului în datele de_ și_ ; absența nemotivată de la serviciu timp de 4 ore în data de_ și refuzul primirii notei de serviciu prin care, în data de_, i s-a solicitat plecarea în cursa ca șofer însoțitor.
Menține decizia nr. 174/_ emisă de pârâtă sub aspectul absențelor nemotivate din_ ,_ ,_ ,_ și_ .
Menține dispoziția concedierii reclamantului luată prin decizia nr. 174/_
.
Înlătură dispoziția de obligare a pârâtei la plata către reclamant a
despăgubirilor egale cu drepturile salariale, precum și dispoziția de obligare a pârâtei la plata către reclamant a 1407 ore suplimentare.
Reduce la 750 de lei cuantumul daunelor morale pa care pârâta trebuie să le plătească reclamantului și la 200 lei, cuantumul cheltuielilor de judecată datorate de pârâtă reclamantului.
Menține celelalte dispoziții în măsura în care nu contravin prezentei hotărâri.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | ||
L. D. | S. | D. | D. G. |
GREFIER
C. M.
Red.S.D./S.M.D.
2 ex./_ Jud.fond.A. I.
