Decizia civilă nr. 3438/2013. Calcul salariu. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 3438/R/2013
Ședința publică din data de 10 septembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: N. M. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul C. LOCAL AL M.
C. N. împotriva sentinței civile nr. 3484 din 28 februarie 2013 pronunțate de Tribunalul Cluj în dosar nr._, privind și pe intimații C. R. L. și alții, având ca obiect calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților. Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și, având în vedere că recurentul a solicitat judecata ei și în lipsă, o reține în pronunțare în baza actelor aflate la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 3484 din 28 febr. 2013 a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr._ a fost admisă acțiunea formulată de către reclamanții C. C., M. A., B. A. L., B. L., C. R., C.
M., C. A., D. M., G. R., M. I., P. G. TTA, P. L.
, R. C. S., V. C., V. G. -J., B. D., V. A. -C., H.
R. -M. și H. D. în contradictoriu cu pârâții C. N. "E. RACOVIȚĂ";, C. LOCAL și P. M. C. -N., a fost obligată pârâta de rândul I, în calitate de angajator la calcularea si plata diferențelor de drepturi salariale neacordate, rezultate din neaplicarea Legii nr. 221/2008 și Legii nr. 330/2009, reprezentând diferența dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite reclamanților în conformitate cu prevederile Legii nr. 221/2008 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 15/2008 și Legii nr. 285/2010, începând cu data de 01 ianuarie 2010, până la data de 13 mai 2011, actualizate în funcție de coeficientul de inflație, până la data plății efective, au fost obligați pârâții C. LOCAL și P. M. C. -N. să aloce fondurile necesare plății drepturilor bănești și s-a luat act că reclamanții nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanții au calitatea de cadre didactice și personal didactic auxiliar în cadrul pârâtului de rând 1 pe perioada cuprinsă în acțiune și în prezent, astfel cum rezultă din adeverința eliberată de angajator.
Asupra cadrului legislativ care reglementează materia, instanța a avut în vedere evoluția acestuia. Astfel a reținut că prin dispozițiile O.G. nr.15/2008, privind creșterile salariale ale personalului din învățământ pe anul 2008, art.1 alin.1 lit.b și c, se stabilea o evaluare a coeficientului de multiplicare
1,000, astfel încât în anumite intervale de timp, se asigura o creștere a drepturilor salariale ale personalului didactic și didactic auxiliar pentru anul 2008 cu 16% mai mult față de nivelul din 31 decembrie 2007.
Apoi a reținut că Ordonanța nr. 15/2008 a fost aprobată cu modificări de către Parlamentul României prin Legea nr.221/2008, principala modificare constând în majorarea coeficientului de multiplicare 1,000 la 400,00 lei pentru perioada 1 octombrie -31 decembrie 2008 și care reprezenta valoarea de referință pentru creșterile salariale ulterioare, ceea ce asigura creșteri salariale ale personalului didactic și didactic auxiliar de aproximativ 50% față de 31 decembrie 2007, iar ulterior, prin O.U.G. nr. 136/2008 privind stabilirea unor măsuri pentru salarizarea personalului din învățământ în anul 2008 au fost modificate unele prevederi ale O.G. nr.15/2008, așa cum a fost aprobată prin Legea nr.221/2008, fiind reduse majorările salariale stabilite de Parlament.
A fost avută în vedere de instanță Decizia nr. 1221/_ publicată în
M.O. al României, partea I, nr. 804/2 decembrie 2008 prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a OUG 136/2008, Curtea Constituțională stabilind că ordonanța de urgență, ca act normativ ce permite Guvernului, sub controlul Parlamentului, să facă față unei situații extraordinare, se justifică prin necesitatea și urgența reglementării acestei situații care, datorită circumstanțelor sale, impune adoptarea de soluții imediate în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public, însă adoptarea de către Guvern a Ordonanței de urgență nr. 136/2008 nu a fost motivată de necesitatea reglementării într-un domeniu în care legiuitorul primar nu a intervenit, ci, dimpotrivă, de contracararea unei măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învățământ adoptată de Parlament. S-a arătat că Curtea a mai reținut și încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Constituție, deoarece afectează drepturi fundamentale, precum dreptul la muncă și la protecția socială a muncii și dreptul la un nivelul de trai decent, astfel cum sunt consfințite în prevederile constituționale ale art. 41 și art. 47 alin. (1). Prin conținutul lor, acestea sunt drepturi complexe care includ și dreptul la salariu și dreptul la condiții rezonabile de viață, care să asigure un trai civilizat și decent cetățenilor.
De asemenea instanța a observa că după declararea neconstituționalității OUG 136/2008 a fost emisă o nouă ordonanță de urgență, respectiv O.U.G. nr.151/2008 din 10 noiembrie 2008, publicată în M.O. - partea I, nr.759/11 noiembrie 2008, prin care a fost modificată denumirea O.G. nr.15/2008, prin art.I pct.2 și 3 și au fost reduse în mod substanțial majorările salariale la care ar fi avut dreptul personalul din învățământ în temeiul Legii nr.221/2008 de aprobare a O.G. nr.15/2008.
A reținut că dispozițiile art.I pct.2 și 3 din OUG 151/2008 au fost la rândul lor declarate neconstituționale prin decizia nr. 842 pronunțată de Curtea Constituțională la data de 2 iunie 2009, publicată în M.O. - Partea I, nr.464/6 iulie 2009, Curtea reținând aceleași argumente care au stat la baza constatării neconstituționalității O.U.G. nr.136/2008, statuând că adoptarea ordonanțelor de urgență numai în scopul contracarării unei măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învățământ adoptată de Parlament încalcă art.1 alin.4, art.61 alin.1 și art.115 alin.4 din legea fundamentală, o asemenea măsură fiind contrară dispozițiilor art.115 alin.6 din Constituție, coroborate cu cele ale art.41 și art.47 alin.1 din legea fundamentală.
S-a constata că prin Decizia nr.989/30 iunie 2009 Curtea Constituțională a constatat încă odată neconstituționalitatea dispozițiilor art. I pct. 2 și 3 din
O.U.G. nr.151/2008, concomitent cu constatarea neconstituționalității art.2
și 3 din O.U.G. nr.1/2009, privind unele măsuri în domeniul salarizării în sectorul bugetar.
Instanța a reținut și faptul că atât prin dispozițiile art.2 și 3 din O.U.G. nr.1/2009, cât și prin dispozițiile art.2 și 3 din O.U.G. nr.31/2009 și dispozițiile art.2 din O.U.G. nr.41/2009 au fost aduse modificări unor prevederi introduse prin art. I pct.2 și 3 din O.U.G. nr.151/2008, prevederi constatate neconstituționale de către Curtea Constituțională. În raport de cele arătate instanța a reținut că întrucât modificările aduse O.G. nr.15/2008 prin dispozițiile art.I pct.2 și 3 din O.U.G. nr.151/2008 nu-și mai produc efecte, fiind suspendate de drept în temeiul art. 31 alin.3, fraza a II-a din Legea nr.47/1992, nici modificările aduse prin acte normative ulterioare unor prevederi legale suspendate de drept nu pot produce efecte.
Tribunalul a observat în același timp că Guvernul, în loc să pună de acord prevederile neconstituționale cu Constituția, potrivit art.31 alin.3 din Legea nr.47/1992, a procedat la emiterea unor noi ordonanțe de urgență (nr.31/2009 și 41/2009) cu efecte juridice asemănătoare anterioarelor ordonanțe declarate neconstituționale.
În atare situație, ca urmare a constatării prin decizii succesive de către Curtea Constituțională a neconstituționalității modificărilor aduse de Guvern O.G. nr.15/2008, astfel cum aceasta fusese aprobată prin Legea nr.221/2008, tribunalul a considerat că în prezent O.G. nr.15/2008, privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 și 2009 personalului din învățământ sunt în vigoare și aplicabile, ordonanța fiind aprobată prin Legea nr.221/2008.
De asemenea, a mai reținut instanța că potrivit art.169 alin.1 din Codul muncii, angajatorul este obligat în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale să-l despăgubească pe salariat în situația în care a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Or, neplata salariului stabilit prin lege, potrivit art.157 alin.2 din Codul muncii, constituie o încălcare a contractului de muncă intervenit între angajator și salariat, atrăgând răspunderea civilă contractuală a angajatorului.
Totodată, instanța a reținut jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului de proprietate consacrat în art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Astfel, reclamanta deține un bun în sensul Convenției, în sensul de valori patrimoniale, inclusiv în anumite situații bine stabilite creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficiență în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde cel puțin o "speranță legitimă"; în exercitarea efectivă a dreptului său, dreptul lor fiind consacrat de un act normativ în vigoare. De asemenea, reclamanții sunt beneficiari ai dispozițiilor O.G. nr.15/2008, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr.221/2008 și în această calitate pot pretinde cel puțin o "speranță legitimă"; cu privire la realizarea drepturilor lor referitor la creșterile salariale. Această "speranță legitimă"; a reclamanților își găsește justificarea și în numeroasele modificări legislative prin intervenția Guvernului, care prin ordonanțe succesive a căutat să contracareze măsurile legislative dispuse de Parlament cu privire la creșterile salariale ale personalului din învățământ (Străin și alții împotriva României, nr.57.001/00, C.E.D.O. 2005-VII, 21 iulie 2005, Păduraru împotriva României, Podeanu împotriva României, R. împotriva României). Totodată, prin numeroasele modificări legislative a căror neconstituționalitate a fost declarată succesiv de instanța de control constituțional, s-a produs o ingerință în dreptul reclamanților la respectarea drepturilor salariale.
În lumina aceleiași jurisprudențe, tribunalul a reținut că pentru ca o ingerință să fie socotită în conformitate cu dispozițiile art. Prot.1 la Convenție, aceasta trebuie să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică și, nu în ultimul rând, să fie proporțională cu scopul legitim urmărit, în sensul de a păstra un just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării dreptului la respectarea bunurilor reclamanților (cauza Viașu împotriva României).
În speță, instanța a constatat că însăși Curtea Constituțională a considerat că normele emise de Guvern se constituie într-o ingerință în dreptul la un salariu mărit al reclamantei încalcă legea și că aceste norme nu fac altceva decât să contracareze unele măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învățământ adoptate de Parlament.
În acest context, văzând și dispozițiile art. 20 alin.2 din Constituția României, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului care constituie o garanție a respectării drepturilor conferite particularilor.
Mai mult, instanța a reținut forța obligatorie a Deciziei nr. 3/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit că, efect al deciziilor Curtii Constitutionale prin care au fost declarate neconstitutionale ordonantele de urgenta ale Guvernului nr 136/2008, nr 151/008 si nr 1/2009 dispozitiile OG nr 15/2008, astfel cum a fost aprobata si modificata prin legea nr 221/2008, constituie temei legal pentru diferenta dintre drepturile salariale cuvenite functiior didactice potrivit acestui act normativ si drepturile salariale efectiv incasate, cu incepere de la 31 ianuarie 2009, respectiv 6 februarie 2009 si pana la data de 31 decembrie 2009. De asemenea, pentru rațiuni asemănătoare, instanța supremă a statuat că raportat la dispozițiile art. 5 alin. (6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/2010
privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar și ale art. 30 din Legea-cadru nr. 330/2009
privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, personalul didactic din învățământ aflat în funcție la data de 31 decembrie 2009 are dreptul, începând cu data de 1 ianuarie 2010, la un salariu lunar calculat în raport cu salariul de bază din luna decembrie 2009, stabilit în conformitate cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 15/2008
privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ, aprobată cu modificări prin Legea nr.221/2008
. În raport de această decizie s-a apreciat că în perioada_ și până la data de_, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 63/2011, prin care a fost reglementată unitar salarizarea personalului didactic, reclamanta este
îndreptățită la plata acestor diferențe salariale.
Instanța a considerat că în cauză sunt incidente principiile răspunderii civile contractuale, potrivit cărora se impune repararea integrală a prejudiciului produs, astfel că sumele datorate se impun a fi actualizate cu indicele de inflație aplicabil la data plății efective.
Instanța a obligat pârâții C. LOCAL ȘI P. M. C. -N. la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale obiect al prezentei cauze.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul C. LOCAL AL
M. C. -N.
solicitând să se admită recursul si sa se modifice sentința civila atacata, in sensul respingerii acțiunii formulata de reclamanți, fața de C. Local al M. C. -N. .
Motivând recursul pârâtul critică hotărârea și sub aspectul lipsei calității procesual pasive. În susținerea criticii s-a arătat că pentru ca paratul, C. Local al M. C. -N. sa poată îndeplini cerințele cuprinse in petitul
acțiunii introductive, este necesar ca sumele care se cuvin personalului din unitățile de invatamant sa fi fost calculate in mod corect, sa fi fost prevăzute in bugetul de stat, din acesta, sumele destinate cheltuielilor de personal sa fi fost repartizate si virate in contul bugetului local, astfel că in vederea acordării diferentelor drepturilor salariale, solicitate prin cererea introductiva, era necesar ca partenerii sociali sa procedeze la identificarea surselor de finanțare inainte de adoptarea legii bugetului de stat, negocierea, in vederea includerii respectivelor drepturi in actele normative care le reglementează si achitarea acestora exclusiv din veniturile proprii realizate de unitatea de invatamant.
În această ordine de idei s-a arătat că instituția pârâtă poate aloca sumele necesare plații drepturilor salariale doar condiționat de imprejurarea ca sumele care se cuvin personalului din unitățile de invatamant sa fi fost calculate in mod corect si sa fi fost virate in contul bugetului local, având in vedere ca sumele provin de la bugetul de stat, instituția pârâtă facand doar deschiderea de credite către instituțiile de invatamant, in funcție de necesarul financiar al fiecăreia, in conformitate cu disp. art. 39 alin 6 din Legea 273/2006, in cazul prezentului litigiu nefiind făcută dovada ca partenerii sociali au urmat etapele mai sus expuse. S-a mai precizat că Legea nr. 1 din 5 ianuarie 2011 - Legea Educației Naționale - prin Art. 104, alin. 1 stabilește: Finanțarea de baza asigura desfășurarea in condiții normale a procesului de invatamant la nivel preuniversitar, conform standardelor naționale. Totodată, potrivit alin. 2 arăta ca: Finanțarea de baza se asigura din bugetul de stat, din sume defalcate din taxa pe valoarea adăugata si alte venituri ale bugetului de stat, prin bugetele locale, pentru următoarele categorii de cheltuieli: a) cheltuielile cu salariile, sporurile,
indemnizațiile si alte drepturi salariale in bani, stabilite prin lege, precum si contribuțiile aferente acestora]...]. In acest sens, alin. 5 prevede: Finanțarea de baza aprobata anual prin legea bugetului de stat se repartizează pe comune, orașe, municipii si sectoare ale municipiului București, de către direcțiile generale ale finanțelor publice județene, respectiv a municipiului București, cu asistenta tehnica de specialitate a inspectoratelor școlare județene, respectiv a Inspectoratului școlar al M. București; De asemenea, alin, 6 Sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, alocate pentru unitățile de
invatamant preuniversitar de stat ca finanțare de baza, nu pot fi executate silit pentru recuperarea creanțelor stabilite prin titluri executorii in sarcina autorităților administrației publice locale. Din aceste prevederi legale recurentul a concluzionat că unitățile de invatamant preuniversitar sunt finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale pe a căror raza isi desfășoară activitatea, de la bugetul local si din alte surse, urmând ca finanțarea de baza sa se asigure prin bugetele locale ale unităților administrativ- teritoriale de care aparțin unitățile de invatamant, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat si din alte venituri ale bugetelor locale.
Ca o consecință s-a arătat că art. 50 alin. 2 lit. a din Legea nr. 273/2006 prevede că Direcția Generala a Finanțelor P. e asigura repartizarea pe unități administrativ-teritoriale a sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, in termen de 20 de zile de la data publicării legii bugetului de stat în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Motivând solicitarea subsidiară din recurs recurentul a arătat că potrivit disp. Legii nr. 128 / 1997 privind Statutul personalului didactic, unitățile de invatamant au calitatea de angajator al personalului didactic, având astfel obligația de a calcula si achita drepturile salariale ale acestora.
Pe de alta parte, învederează faptul ca bugetul pe anul 2012 a fost aprobat prin HCL nr. 57/2012 insa nu a fost asigurata sursa de finanțare de către bugetul de stat pentru a fi onorate pretențiile reclamantului.
De asemenea, potrivit Legii bugetului de stat pentru anul 2012, Legea 293/_ sumele defalcate din taxa pe valoarea adăugata, sunt destinate finanțării cheltuielilor de personal, burselor si obiectelor de inventar ale instituțiilor sau ale unităților de invatamant preuniversitar de stat. Repartizarea acestor sume pe comune, orașe, municipii se face prin Decizia directorului Direcției Generale a Finanțelor P. e Județene dupa consultarea consiliului județean, a primarului si cu asistenta tehnica de specialitate a Inspectoratului Școlar sau a Direcției de munca si Solidaritate Sociala, dupa caz, in funcție de numărul de beneficiari ai serviciilor respective.
Analizând sentința criticată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:
Criticile aduse hotărârii de către recurent se referă, în esență, la omisiunea instanței de a da relevanță în apreciere asupra temeiniciei acțiunii față de el, a dispozițiilor legale privind procedura de finanțare a învățământului preuniversitar de stat, procedură prevăzută de art. 39 alin. 6 din Legea nr. 273/2006, dispozițiilor Legii nr. 1/2011 și, respectiv lipsei calității de angajator în raport cu reclamanții.
Criticile, ce pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.
9 din C.pr.civ. nu sunt întemeiate.
În acest sens sunt reținute următoarele:
Pretențiile deduse judecății sunt aferente perioadei_ -_ și scadente când în vigoare erau dispozițiile Legii nr. 84/1995 și parțial Legea nr. 1/2011.
Potrivit dispozițiilor art. 167 din Legea nr. 84/1995 unitățile de învățământ preuniversitar funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale în a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse. Se observă din aceste dispoziții faptul că asigurarea cheltuielilor de personal se face în cadrul finanțării de bază, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat și din alte venituri ale bugetelor locale.
Aceste considerente sunt valabile și raportat la dispozițiile art. 104 alin. 1 din Legea nr. 1/2011, similare în ce privește chestiunea finanțării, unitățile de învățământ preuniversitar de stat și care prevăd că finanțarea de bază pentru cheltuielile cu salariile, sporurile, indemnizațiile și alte drepturi salariale în bani, stabilite prin lege, precum și contribuțiile aferente acestora se asigură de la bugetul de stat, din sumele defalcate din taxa pe valoarea adăugată și alte venituri ale bugetului de stat, prin bugetele locale.
Drept urmare, sursa din care trebuie plătite drepturile salariale neacordate în mod nelegal reclamanților rămâne tot bugetul local al unității administrativ- teritoriale de care aparține unitatea de învățământ, fiind fără relevanță din ce venituri se constituie sumele necesare pentru această plată.
Se observă că dispozițiile invocate de recurentă, respectiv cele ale aret. 39 alin. 6 din Legea nr. 273/2006 reglementează o parte a procedurii de adoptare a bugetului locale și nu la fondul finanțării unităților de învățământ preuniversitar de stat, care rămâne, potrivit celor mai sus-arătate, tot în sarcina bugetelor locale.
Este relevant că sursa de finanțare pentru asigurarea cheltuielilor de personal este și bugetul de stat, din taxa pe valoare adăugată care se distribuie de direcțiile generale financiare ale județelor și municipiului București, însă aceasta nu este singura sursă (art.167 alin. 1 din Legea nr. 84/1995) pe de o parte iar pe de altă parte recurentul avea posibilitatea să cheme în garanție DGFP Maramureș pentru alocarea sumelor cuvenite din taxa pe valoare adăugată acestei instituții revenindu-i prerogativa de redistribuire a acestei taxe.
În ce privește critica referitoare la omisiunea primei instanțe de a avea în vedere lipsa calității de angajator a C. ui Local privind pe reclamanți, Curtea reține următoarele:
În sensul prevederilor art. 14 din C. muncii coroborat cu dispozițiile art.
11 alin. 5 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic (dispoziții menținute în esență în Legea nr. 1/2011), calitatea de angajator aparține unității de învățământ, și prin urmare acesteia îi revine în primul rând obligația de a efectua calculul și plata drepturilor de natură salarială, însă îndeplinirea acestei obligații este dependentă de asigurarea finanțării corespunzătoare de la bugetul de stat și de la bugetele unităților administrativ- teritoriale, ori pentru aceasta sunt prevăzute, prin dispoziții legale speciale, atribuții specifice în sarcina altor instituții, printre care și consiliile locale ale unităților administrativ teritoriale.
În cauză, calitatea procesuală pasivă a recurentului consiliu local este justificată, având în vedere că potrivit dispozițiilor art.36 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 215/2001, acesta este cel care aprobă, la propunerea primarului, bugetul local și asigură și cadrul necesar privind furnizarea serviciilor publice de interes local privind educația. Totodată, consiliul local asigură cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local privind educația, conform dispozițiilor art. 36 alin. 6 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 215/2001. În plus, conform art. 4 alin. (1) din HG nr._ privind finanțarea unităților de învățământ preuniversitar de stat, finanțate din bugetele locale, pe baza standardelor de cost pe elev/preșcolar pentru anul 2010 "consiliile locale răspund de repartizarea sumelor și aprobarea bugetelor pentru fiecare unitate de învățământ cu personalitate juridică";.
C. local reprezintă autoritatea deliberativă a unității administrativ teritoriale, aceasta din urmă având personalitate juridică. Împrocesuarea acestuia s-a făcut deci în reprezentarea unității administrativ teritoriale și raportat la calitatea pârâtului de autoritate publică locală, sens în care devin incidente dispozițiile art. 1 alin. 1 și art. 2 alin. 1 lit.b din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Or, nu s-a dispus prin sentința atacată plata reclamanților de către recurent în calitate de angajați ai acestuia, ci prin obligarea la "alocarea sumelor necesare pentru plata drepturilor"; s-a înțeles de fapt efectuarea de către recurent în procesul de salarizare a personalului didactic a procedurilor specifice pentru asigurarea fondurilor necesare plății.
Practic, este o aplicație a unei acțiuni oblice, în sensul art. 974 Cod civ., salariații acționând atât împotriva debitorului lor direct, în cadrul raportului de muncă, anume, instituția de învățământ angajatoare, cât și împotriva celor obligați să îi furnizeze resursele financiare, deci debitorii acesteia în ce privește aceste sume.
În mod evident, chemând în judecată pe acest pârât, reclamanții au acționat prin considerarea raporturilor juridice care leagă angajatorul de acești pârâți, în condițiile în care raporturile de muncă în sistemul bugetar, pe lângă latura de drept privat pe care o comportă, au în subsidiar o latură specifică dreptului public, prin aceea că o parte importantă a acestor raporturi juridice de dreptul muncii este reglementată prin legi și pusă în aplicare de organe ale statului în regim de putere publică. Astfel, salarizarea cadrelor didactice și în general salarizarea în sistemul bugetar are o componentă de drept public, fiind stabilită prin lege și asigurată de la bugetul de stat. Or, considerând că drepturile salariale ale cadrelor didactice reprezentate în litigiu nu au fost calculate în acord cu prevederile legii, au fost chemate în judecată nu doar angajatorul, adică unitatea de învățământ reprezentată prin director, ci și autoritățile publice care
au atribuții în asigurarea sumelor litigioase, tocmai în considerarea acestor atribuții. Practic, reclamanții se întemeiază pe dispozițiile legale care atribuie recurenților un anumit rol în asigurarea fondurilor pentru salarii reclamanților, pentru a solicita ca aceste autorități să își exercite atribuțiile legale în sensul asigurării sumelor necesare pentru acoperirea integrală a salarizării cadrelor didactice.
În raport de cele expuse în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civ. Curtea urmează să respingă ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul C. LOCAL AL M.
C. N. împotriva sentinței civile nr. 3484 din 28 febr. 2013 a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr._ pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE, | JUDECĂTOR, | JUDECĂTOR, | |
I. T. D. C. | G. | N. M. |
GREFIER,
N. N.
Red.N.M./dact.L.C.C.
2 ex./_
Jud.fond: R. -M. V.
