Decizia civilă nr. 4378/2013. Acţiune în constatare
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 4378/R/2013
Ședința publică din data de 11 noiembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. C. G. JUDECĂTOR: I. T. JUDECĂTOR: N. M.
GREFIER: N. N.
S-au luat în examinare, în vederea pronunțării, recursurile declarate de reclamanta O. E. și pârâta SC S. SA PRIN ADMINISTRATOR J. C.
N. L. împotriva sentinței civile nr. 1718/F din 14 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul B. Năsăud în dosarul nr._, având ca obiect acțiune în constatare.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților s-au consemnat în încheierea ședinței publice din data de 4 noiembrie 2013, când s-a amânat pronunțarea, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1718/F din_ pronunțate de Tribunalul B. - Năsăud în dosar nr._ a fost admisă, în parte, acțiunea civilă precizată formulată de reclamanta O. E. împotriva pârâtei SC S. SA B., prin administrator judiciar CLI. N. L., și-n consecință: s-a constatat că raporturile de muncă între părți în baza contractului individual de muncă 56648/_ au încetat prin demisia reclamantei începând cu data de _
; a fost anulată decizia de încetare a contractului de muncă nr.31351/_ emisă de pârâtă; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1000 lei daune morale; au fost respinse celelalte capete de cerere din acțiune.
A fost admisă, în parte, cererea reconvențională formulată de pârâtă SC S. SA B., prin administrator judiciar CLI. N. L. și-n consecință: a fost obligată reclamanta pârâtă reconvențională O. E. să plătească suma de 188 lei despăgubiri pârâtei reclamante reconvențională; au fost compensate integral cheltuielile de judecată efectuate de părți; a fost obligată pârâta să plătească în contul Biroului Local de Expertize B. suma de 600 lei diferența onorar expert neachitat și a dispus darea în debit.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Potrivit contractului individual de muncă al reclamantei nr.56648/_ acesta a fost angajată la pârâtă pe postul de șef compartiment financiar contabil, începând cu data de 01 iunie 2008, având un salariu lunar brut
de 3051 lei, iar la alte clauze s-a indicat perioada de preaviz în cazul concedierii, dar și al demisiei ca fiind de 15 zile calendaristice.
Tribunalul a constatat că reclamanta s-a aflat în concediu medical potrivit certificatelor de concediu medical în perioada_ 1-_ . Din probatoriul testimonial administrat în cauză a reieșit că relațiile de muncă ale reclamantei au fost devenit tensionate cu noua conducere a societății pârâte după ce s-a schimbat acționariatul la societate și a fost numit un alt administrator, aceștia considerând că reclamanta a cauzat nereguli, neîntocmind soldurile contabile în vederea preluării societății solicitate de noua conducere, motiv pentru care reclamanta nu s-a mai prezentat la locul de muncă în vederea efectuării sarcinilor ce-i reveneau din_ când a intrat în concediu medical și nici ulterior după expirarea acestuia.
S-a reținut că reclamanta a depus la pârâtă, aspect recunoscut și în răspunsul la interogator o cerere scrisă cu nr.97 datată_ prin care își prezenta demisia, urmând să înceteze activitatea la_, perioada reprezentând și preavizul de 20 zile prevăzut de lege însă pârâta a refuzat să ia act de demisia reclamantei, iar în data de_ a emis decizia contestată de suspendare a contractului de muncă al reclamantei nr.11095/_ , în temeiul art.52 alin.1 Codul muncii, indicând în partea introductivă că se ține cont de cercetarea disciplinară efectuată și de refuzul reclamantei de a se prezenta la locul de muncă în vedere exercitării atribuțiilor de serviciu din_, această decizie de suspendare fiind înscrisă în REVISAL, tribunalul a constatat că pârâta a emis și convocări scrise către reclamantă datate_ f.24 în vederea clarificării motivelor pentru care nu s-a prezentat la serviciu, iar cele nr.2/_ f.30 și 31338/_ în vederea efectuării cercetării disciplinare, ulterior, aceasta emițând decizia de încetare a contractului de muncă nr.31351/_ prin care s-a dispus desfacerea contractului de muncă al reclamantei începând cu data de_ în baza art.61 lit.a Codul muncii, reținându-se că în perioada 0_ -_ a lipsit nemotivat.
Tribunalul a reliefat prevederile legale incidente în cauză aferente pretențiilor formulate de către reclamantă prin cererea precizată.
Astfel, potrivit art. 81 Codul muncii republicat, prin demisie se înțelege actul unilateral de voință a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz.
Angajatorul este obligat să înregistreze demisia salariatului
. Refuzul angajatorului de a înregistra demisia dă dreptul salariatului de a face dovada acesteia prin orice mijloace de probă.
Salariatul are dreptul de a nu motiva demisia.
Termenul de preaviz este cel convenit de părți în contractul individual de muncă
sau, după caz, cel prevăzut în contractele colective de muncă aplicabile și nu poate fi mai mare de 20 de zile lucrătoare pentru salariații cu funcții de execuție, respectiv mai mare de 45 de zile lucrătoare pentru salariații care ocupă funcții de conducere.
Pe durata preavizului contractul individual de muncă continuă să își producă toate efectele.
În situația în care în perioada de preaviz contractul individual de muncă este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat corespunzător
.
Contractul individual de muncă încetează la data expirării termenului de preaviz
sau la data renunțării totale ori parțiale de către angajator la termenul respectiv.
Salariatul poate demisiona fără preaviz dacă angajatorul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin contractul individual de muncă.
A mai reținut instanța că potrivit art.50 alin.1 lit.b Codul muncii republicat, contractul individual de muncă se suspendă de drept concediu pentru incapacitate temporară de muncă, iar potrivit art.252 Codul muncii republicat, angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei; (2) Sub sancțiunea nulității absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu elementele anume indicate de legiuitor.
Examinând aceste prevederi legale incidente în cauză, tribunalul a arătat că reiese în mod neechivoc faptul că potrivit art.81 Codul muncii, demisia reprezintă un act unilateral de voință al salariatului, nefiind necesar acordul angajatorului ca demisia să-și producă efecte, cel mult angajatorul poate solicita ca salariatul să respecte dreptul de preaviz convenit sau cel legal, după caz, iar în acest interval de timp îl poate convinge pe salariat să renunțe la demisie și să continue raporturile de muncă. În situația în care angajatorul este nemulțumit de activitatea salariatului ce demisionează și intenționează să-l sancționeze disciplinar ori să-l concedieze, acest lucru poate fi realizat doar până în momentul în care demisia produce efecte juridice, adică la expirarea termenului de preaviz. De asemenea, trebuie subliniat că în perioada de preaviz se mențin raporturile de muncă dintre părți și că termenul de preaviz va fi suspendat corespunzător în situația în care este suspendat contractul de muncă.
Tribunalul față de situația de fapt reliefată și ținând cont de prevederile legale evocate, a arătat că în mod nelegal angajatorul a refuzat să ia act de demisia scrisă a reclamantei și că acesta nu a aplicat în mod corespunzător prevederile legale incidente situației intervenite.
Astfel, tribunalul a arătat că demisia scrisă a reclamantei nu putea produce efecte de la data indicată de aceasta de_, fiindcă în perioada_ -_, reclamanta fiind în concediu medical contractul de muncă a fost suspendat de drept, situație în care termenul de preaviz convenit de părți de 15 zile lucrătoare fiind suspendat și el trebuie calculat începând cu data de_, situație în care raporturile de muncă între părți au încetat în baza demisiei scrise a reclamantei în data de _, ținând cont de termenul de preaviz de 15 zile lucrătoare convenit de părți indicat în CIM.
În acest interval de timp_ -_, tribunalul a considerat că pârâta angajator putea și trebuia fie să ia act de încetarea raporturilor de muncă prin demisia reclamantei, fie să procedeze la concedierea disciplinară a acesteia, desigur cu respectarea prevederilor legale privind cercetarea disciplinară și indicarea elementelor impuse sub sancțiunea nulității absolute în decizie de sancționare disciplinară, ceea ce pârâta nu a realizat.
Așa fiind, tribunalul a constatat că reclamanta avea calitatea de salariată a pârâtei la data emiterii deciziei de suspendare a contractului de muncă, situație în care, contrar afirmațiilor acesteia, ținând cont și de temeiul concret invocat de pârâtă în decizia contestată de suspendare a contractului de muncă al reclamantei nr.11095/_, respectiv ținând cont de cercetarea disciplinară efectuată și de refuzul reclamantei de a se
prezenta la locul de muncă în vedere exercitării atribuțiilor de serviciu din_, tribunalul a apreciat că aceasta a fost legal întocmită, cauza de nulitate verificându-se raportat la data emiterii deciziei de suspendare, și consideră că nu există motive care să atragă anularea acesteia, fiind dreptul angajatorului să suspende contractului de muncă al unui salariat în vedere efectuării cercetării disciplinare potrivit art.52 lit.a Codul muncii republicat.
Însă, tribunalul față de situația anterior reliefată, a arătat că această decizie de suspendare a contractului de muncă putea și trebuia să producă efecte până la expirarea termenului de preaviz în ce privește demisia reclamantei, respectiv până la_, perioadă în care angajatorul putea și trebuia să finalizeze cercetarea disciplinară pentru absențele nemotivate ale reclamantei de la serviciu, mai ales că art.252
Codul muncii republicat prevede că angajatorul poate dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de cel mult 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, ori în mod evident că pârâta a luat cunoștință de absența de la serviciu încă din_ .
Având în vedere situația anterior arătată, reținând că raporturile de muncă între părți, în baza contractului individual de muncă 56648/_, au încetat prin demisia reclamantei începând cu data de_ , tribunalul a anulat decizia de încetare a contractului de muncă nr.31351/_ emisă de pârâtă, fiindcă în mod evident fiind încetat contractul de muncă prin demisie, nu se poate dispune concedierea reclamantei pentru comiterea unor presupuse abateri disciplinare și nici încetarea raporturilor de muncă între părțile litigante la o dată ulterioară, peste câteva luni. S-a apreciat de instanță că în această situație, nu se mai impune cercetarea celorlalte motive de nulitate absolută a deciziei de încetare a contractului de muncă invocate de reclamantă prin notele scrise depuse la dosar.
Tribunalul, reținând că pârâta în mod abuziv și nelegal nu a procedat la încetarea raporturilor de muncă între părți la data expirării termenului de preaviz anterior menționat prin demisia reclamantei și că a emis după peste 4 luni decizia de concediere, anulată de tribunal, ținând cont și de prevederile art.253 Codul muncii republicat, ce arată că angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, constată că sunt îndeplinite condițiile legale privind răspunderea angajatorului, respectiv fapta ilicită constând în refuzul de a lua act de demisia reclamantei la expirarea termenului de preaviz menționat, prejudiciul moral constând în starea de disconfort și neplăcere cauzată reclamantei privind situația sa profesională incertă, pârâta angajator fiind evident în culpă prin modul de acționare, motiv pentru care, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1000 lei daune morale.
La stabilirea cuantumului daunelor morale instanța a avut în vedere circumstanțele existente între părți anterior reliefate, aspectul că prin modul de acțiune al pârâtei în mod evident reclamantei i s-a creat o stare de disconfort de ordin moral, situația de tensiune provocată reclamantei raportat la situația profesională incertă, iar față de aceste elemente consideră că suma acordată este suficientă pentru despăgubirea reclamantei pentru prejudiciul nepatrimonial suferit, suma solicitată de reclamantă cu acest titlu fiind exagerată. Trebuie
reliefat că s-a dispus disjungerea pretențiilor materiale privind contravaloarea concediului de odihnă cuvenit, neefectuat și necompensat în bani și formarea altui dosar, dat fiind că s-au invocat prevederile art.36 din legea nr.85/2006.
Tribunalul a apreciat că nu se impune să dispună expres efectuarea mențiunilor în REVISAL fiindcă, pe de o parte, ITM B. Năsăud nu a fost parte litigantă pentru a fi obligat în acest sens, iar pe de altă parte, aceste mențiuni pot fi operate în temeiul acestei hotărâri judecătorești după ce va deveni irevocabilă de către instituția publică competentă chiar și în lipsa unei asemenea dispoziții exprese.
În ce privește cererea reconvențională formulată de pârâtă, tribunalul a constatat că și acesta este în parte întemeiată și se impune obligare reclamantei pârâtă reconvențională să plătească suma de 188 lei despăgubiri pârâtei reclamante reconvențională, fiind întrunite în mod cumulativ cerințele legale ce atrag răspunderea patrimonială a salariatului prevăzute de art. art.254 Codul muncii republicat.
Această sumă a fost stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză în acest sens și s-a arătat de expertul contabil că suma reprezintă sporuri necuvenite acordate în luna martie și mai 2011, prin calcularea sporurilor la salariul lunar, iar nu la cel realizat f.214-219, tribunalul apreciind că aceste concluzii sunt corecte și trebuie avute în vedere la soluționarea cererii reconvenționale, iar reclamanta este în culpă în ce privește acest prejudiciu cauzat pârâtei în timpul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu.
În raportul de expertiză s-a stabilit că reclamanta a înregistrat corect în contabilitate suma de 21522 lei în baza sentinței civile nr.2122/2010 și că din suma de 3928,29 lei indicată drept pagubă creată de reclamantă în raportul întocmit de Bodică Călin, ca sporuri necuvenite, doar suma de 188 lei trebuie restituită de reclamantă. Față de aceste elemente, în mod evident că nu poate fi obligată reclamanta să restituie pârâtei asemenea sume atât timp cât s-a stabilit prin expertiza contabilă că nu sunt imputabile reclamantei. Tribunalul arată că nici suma de 1200 lei pretinsă de pârâtă pentru factura 246/_ emisă de SC Prudent C. SRL în vederea stabilirii cu exactitate a situației financiar contabile a societății, reprezentând contravaloarea servicii, nu este imputabilă reclamantei, fiindcă este o lucrare comandată de pârâtă pentru informare în ce privește situația existentă, aspect corect reliefat și-n raportul de expertiză, caz în care reclamanta nu trebuie să răspundă patrimonial.
În privința cheltuielilor de judecată instanța a reținut că în temeiul art.274, art.276 Cod procedură civilă, față de admiterea, în parte, atât a cererii precizate, cât și a cererii reconvenționale, ambele părți se află în culpă procesuală concurentă, motiv pentru care a dispus compensarea integrală a cheltuielile de judecată efectuate de părți.
În același timp, tribunalul, constatând că pârâta a solicitat și s-a încuviințat efectuarea raportului de expertiză contabilă ce a stat la baza soluționării cererii reconvenționale formulate și că tribunalul a încuviințat diferența de onorariu expert de 600 lei prin încheierea de la termenul din
13 mai 2013, iar pârâta nu s-a conformat, văzând art.33 din OG nr.2/2000, a obligat pârâta să plătească în contul Biroului Local de
Expertize B. suma de 600 lei diferența onorar expert neachitat și a dispus darea în debit a pârâtei.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta O. E. și pârâta SC S. SA PRIN ADMINISTRATOR J. C. N. L. .
Prin recursul formulat de pârâta SC S. SA
s-a solicitat admiterea recursului si:
in principal: casarea hotărârii atacate si trimiterea cauzei spre soluționare instanței de fond
in subsidiar: modificarea hotărârii atacate in sensul respingerii acțiunii reclamantei ca neintemeiata si nelegala, admiterea in totalitate a cererii reconventionale formulate de pârâtă si obligarea acesteia la plata tuturor cheltuielilor de judecata.
În motivarea recursului pârâta a arătat că hotărârea atacata este nelegala si se impune casarea acesteia, în acest sens arătând următoarele:
Conform art.36 din Legea 85/2006 "De lâ data deschiderii procedurii se suspenda de drept toate acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale."
Administratorul judiciar sj/sau lichidatorul va formula cereri de suspendare a acțiunilor existente pe rolul instanțelor de drept comun având ca obiect realizarea creanțelor fața" de averea debitorului, creditorii putând formula eventuale cereri de înscriere a creanțelor lor.
S-a arătat că aceeași soluție de suspendare se impune si in situația actelor de executare silita" aflate în curs la data deschiderii procedurii și care ar permite satisfacerea cu prioritate a unui creditor în detrimentul celorlalte prin nerespectarea ordinii de prioritate prevăzute la art. 123 din lege.
A fost apreciat că efectul suspendării se produce în temeiul legii si. trebuie constatat în fiecare dosar separat de către instanța sau organul de executare la care se afla dosarul și nu este necesar sa fie dispusa cu caracter general, măsura suspendării, prin hotărârea de deschidere a procedurii.
Pe baza unor asemenea constatări s-a menționat de pârâtă că instanța, desi a fost informata ca pe rolul ei se afla spre soluționare dosarul nr._ având ca obiect procedura insolventei fata de pârâtă, totuși a soluționat acțiunea reclamantei, pronunțând o hotărâre nelegala prin care a obligat pe pârâtă la plata unei sume de bani cu titlu de daune morale!
În aprecierea pârâtei soluționarea acestui petit s-a făcut discreționar de către instanța de fond, acest aspect reiesind si din modul in care pentru o parte din pretențiile materiale ale reclamantei s-a dispus disjungerea pretențiilor pe motiv ca au fost invocate prevederile art.36 din Legea 85/2006 (dosar_ al Tribunalului BN), iar pentru alte pretenții materiala s-a pronunțat instant de fond.
In aceste condiții, tinand cont de faptul ca singura instanța competenta sa soluționeze pretențiile materiale, de orice fel, asupra averii debitoarei este Tribunalul B. -Năsăud prin judecătorul sindic în opinia pârâtei, hotărârea atacata a fost data de o instanța necompetenta (art.304 pct.3 si 4 C.Pr.Civ.) ceea ce impune casarea hotărârii si trimiterea cauzei spre soluționare instanței competente.
Referitor la pretențiile reclamantei pârâta a solicitat să se constate faptul ca acestea sunt neîntemeiate.
În sprijinul susținerii s-a arătat că instanța de fond a admis in parte (ce nu s-a solicitat) acțiunea reclamantei si a constatat ca, contractul de munca al acesteia a incetat prin demisie la data de_, deși reclamanta a solicitat sa se constate ca, contractul individual de munca i-ar fi incetat la data de_ si nu
la data de_ .
În dezvoltarea criticii s-a arătat de către pârâtă că începând cu data de _
, reclamanta nu s-a mai prezentat la locul de munca, invcand probleme de sănătate si prezentând societății Concediu Medical pentru perioada_ - _
. Conform art. 50 lit b) din Codul Muncii, contractul individual de munca se suspendă de drept în situația in care angajatul se afla in concediu pentru incapacitate temporară de muncă. In aceasta situație s-a apreciat că, pârâta, in mod intemeiat, a emis o decizie prin care s-a suspendat contractul individual de munca a reclamantei, incetarea contractului de munca in perioada concediului medical contravenind dispozițiilor legii.
În plus s-a arătat că, pentru perioada in care s-a aflat in concediu medical, reclamanta a beneficiat de indemnizația de concediu, astfel ca solicitarea acesteia de a se constata ca i-a incetat contractual de munca in data de_ este neantemeiata.
Dupa incetarea concediului medical, reclamanta avea obligația de a se prezenta la locul de munca in vederea efectuării preavizului însă aceasta nu s-a prezentat cu toate ca in nenumărate rânduri i s-a solicitat, in scris, de către pârâtă, sa se prezinte la sediul societății in vederea predării gestiunii si a situațiilor financiar contabile ale societății, astfel că solicitările reclamantei de a se constata incetarea de drept a contractului si anularea deciziei de suspendare a contractului sunt neîntemeiate.
În privința deciziei de suspendare a contractului de muncă s-a arătat că deși instanța a reținut corect că aceasta este legală totuși a apreciat greșit că această decizie putea produce efecte doar până la expirarea termenului de preaviz. În acest sens a arătat că pentru a nu depasi termenul de preaviz, in baza art. 81 alin. (6) raportat la art. 52 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, angajatorul are posibilitatea suspendării contractului individual de munca, pe durata cercetării disciplinare prealabile si, pe cale de consecința, termenul de preaviz se suspenda corespunzător.
În cauză, termenul de 30 de zile pentru efectuarea cercetării disciplinare a fost "paralizat" de faptul ca reclamanta se afla in concediu medical si astfel nu se putea prezenta la locul de munca, iar dupa data expirării perioadei in care reclamanta s-a aflat in concediu medical, pârâta a demarat procedura cercetării disciplinare care era imposibil a se finaliza in 20 de zile cum in mod eronat retine instant de fond.
În aceste condiții pârâta a considerat că decizia de concediere emisa de pârâtă a fost emisa in termenul de 6 luni prevăzut de Codul Muncii, deoarece la data demarării procedurii cercetării disciplinare nu avea certitudinea ca reclamanta este in culpa. Pentru a cunoaște persoana vinovata trebuiau efectuate cercetările disciplinare si finalizate.
In ceea ce privește daunele morale solicitate de reclamanta si acordate acesteia, pârâta a arătat că în situația în care se va considera ca instanța de fond a fost competenta sa soluționeze acest petit, solicită să fie avut în vedere că nu se poate constata culpa societății pârâte întrucât art.253 Codul Muncii stabilește ca angajatorul este obligat să despăgubească pe salariat in situația in care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului.
S-a considerat că instanța de fond a considerat, in mod injust, ca sunt indeplinite condițiile răspunderii pârâtei, respectiv: fapta ilicita ar consta in refuzul de a lua act de demisia reclamantei la expirarea termenului de preaviz menționat de reclamanta; prejudicial moral ar consta in starea de disconfort si neplăcere cauzata reclamantei privind situația sa profesionala incerta; pârâta fiind in culpa privind modul de acționare.
Pârâta și-a exprimat opinia că toate aceste rețineri ale instanței contravin
atat cererilor reclamantei cat si situației reale de fapt întrucât instanța nu a avut in vedere faptul ca reclamanta a lipsit nejustificat de la locul de munca si dupa expirarea concediului medical, astfel ca a adus prejudicii societății, prejudicii pe care le-a solicitat prin cererea reconventionala (nepredarea gestiunii, neprezentarea situației financiar contabile a societății, necesitatea angajării unei societăți specializate care sa reface evidentele contabile etc).
În aprecierea pârâtei, motivarea instantei de fond se bazează pe propria culpa a reclamantei (care nu s-a prezentat la societate nici de buna voie si nici dupa ce a fost convocata in nenumărate rânduri), ceea ce nu poate atrage răspunderea pârâtei întrucât potrivit regulii "nemo auditur propriam turpitudinem allegans" nimănui nu-i este îngăduit sa se prevaleze în fata justiției de propria culpa pentru a valorifica un drept, reclamanta fiind in culpa prin lipsa nejustificata de la locul de munca, nepredarea actelor si evidentelor contabile, astfel ca nu poate fi trasă la răspundere.
În același timp s-a precizat că chiar daca instanța ar considera întemeiata acțiunea reclamantei privind constatarea încetării prin demisie a contractului de munca si nu ca urmare a desfacerii disciplinare nu s-ar putea dovedi vreun prejudiciu moral din moment ce ca urmare a anulării deciziei de concediere, înregistrările in REVISAL privind reclamanta pot fi rectificate la cererea sa, iar vechimea sa în muncă nu este afectată de această decizie, care fiind anulată nu a produs efecte în planul vechimii în muncă.
Concluzia pârâtei a fost că cererea privind daunele morale nu este întemeiata nici măcar pentru suma de 1.000 lei.
În privința cererii reconventionale a arătat că o susține asa cum a fost ea formulata și obligarea reclamantei la plata către societate a sumei de 8.572,29 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat societății prin indeplinirea necorespunzatoare a obligațiilor de serviciu.
In susținerea cererii s-a arătat că în urma verificării activității reclamantei, respectiv a modului de înregistrare in contabilitate a anumitor operațiuni, s-au constatat mai multe aspecte.
Începând cu data de_ reclamanta nu s-a mai prezentat la serviciu invocând probleme de sănătate, aceasta prezentând Certificate de Concediu Medical pentru perioada_ -_, desi in data de_ reclamanta isi prezintă demisia si urmează sa intre in perioada de preavizul pentru incetarea raporturilor de munca, aceasta nu s-a mai prezintat la munca nici dupa terminarea zilelor de concediu medical, neonorandu-si astfel perioada de preaviz.
Datorita acestui fapt pârâta s-a aflat in imposibilitatea continuării activității financiar contabile in condiții normale, conducerea firmei apelând in acest sens la serviciile unei firme autorizate (SC PRUDENT C. SRL) in vederea stabilirii cu exactitate a situației financiar contabile pentru continuarea activității conform normelor legale in vigoare. Contravaloarea serviciilor către aceasta firma au fost de 1200 RON conform F246/0_ anexata.
Consideră pârâta ca daca reclamanta s-ar fi prezentat la munca asa cum prevedea preavizul si normele legale, nu ar fi fost nevoie sa se apeleze la serviciile SC Prudent C. SRL, si ar fi fost posibila intocmirea unui proces verbal de predare primire a activității financiar contabile către o alta persoana autorizata sa conducă evidenta financiar contabila a societății. In aceste împrejurări consideră ca suma de 1200 RON este imputabila reclamantei pentru reaua credința cu care a abordat aceasta problema.
In urma verificărilor efectuate de Dl. Bodica Calin in arhiva contabila a anului 2011 s-a contatat ca reclamanta a ridicat sub forma de drepturi salariale sau asimilate acestora o serie de sume necuvenite in suma totala de 3.928,29 RON conform ANEXA 1. Dupa cum reiese din table, in lunile Martie 2011, Iunie
2011 si Iulie 2011 s-au acordat sporuri in suma de 521,64 RON pentru zilele pentru care persoana nu a fost efectiv prezenta la munca, fapt ce contravine normelor legale. De asemenea s-au acordat premii pentru care nu exista decizie de premiere din partea conducerii societății in suma de 3.366 RON, si s-a utilizat un mod de calcul eronat acordandu-se cu titlu de concediu de odihna o suma mai mare decât cea care s-ar fi cuvenit cu 42,25 RON.
S-a menționat că nu exista dovezi din care sa reiasă ca aceste sume s-au alocat ca urmare a dispozițiilor conducerii societății si consideră ca reclamanta, fiind persoana autorizata la acel moment sa faca aceste calcule, a considerat ca nu exista o persoana autorizata sa efectueze verificări in urma sa, motiv pentru care acesta suma de 3.928,29 ii este pe deplin imputabila.
Reclamanta a inregistrat eronat in contabilitate suma de 21.522 RON conform sentinței civile 2122/_ (ANEXA2) care obliga SC S. SA la plata sumei de 20.257 RON. Aceasta suma a fost trecuta pe cheltuieli nedeductibile din punct de vedere fiscal (ANEXA3), lucru care a condus la plata din partea firmei a unui impozit suplimentar de 16% adică 3.444 RON. Aceasta suma nu trebuia trecuta pe cheltuieli ci imputata persoanelor care se făceau vinovate de plata acestor sume si accesorii. Prin modul de operare in contabilitate consideră si suma de 3.444 RON imputabila d-nei O. E. .
S-a mai precizat că pârâta a convocat in nenumărate rânduri pe reclamantă in vederea predării gestiunii si a situațiilor finaciar contabile ale societății si in vederea lămuririi tuturor aspectelor, dar aceasta a refuzat sa se prezinte la sediul societății si nici nu a comunicat un punct de vedere.
Prin recursul formulat de reclamanta O. E.
s-a solicitat să se admită recursul în baza disp. art. 312 cod proc. civ., să se caseze în întregime sentința atacată și în consecință:
să se trimită cauza la instanța de fond pentru rejudecarea capătului de cerere privind obligarea pârâtei Ia plata către reclamantă a sumei de 3,900 Ron/lună începând cu_ și până la data rămânerii irevocabilă a sentinței ce va fi pronunțată în cauză, cu titlu de daune materiale;
rejudecând, să se modifice în parte sentința atacată, în sensul:
să se constate că raporturile de muncă între părți în baza contractului individual de muncă nr. 56648/_ au încetat prin demisia reclamantei începând cu data de_ ;
să se dispună anularea deciziei de suspendare a contractului individual de muncă al reclamantei nr. 11095/_ (comunicată reclamantei la data de_ );
să se dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de
Ron cu titlu de daune morale;
să se respingă în întregime acțiunea reconvenționala a pârâtei SC S. SA B. ;
să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată la fond, 1168 lei. Cu cheltuieli de judecată în recurs.
În motivarea recursului reclamanta a solicitat ca în baza art. 304/1 cod proc. civ., solicită a se constata că sentința atacată este în parte nelegală și netemeinică, sens în care a evidențiat următoarele aspecte.
Un prim aspect se referă la nepronunțarea de către prima instanță cu privire la cererea ei de obligare a pârâtei la daune materiale, cerere formulată prin extinderea de acțiune. Cu referire la modul de soluționare a acestei critici a apreciat că nu se impune casarea cu trimitere, având în vedere dispozițiile art.
312 alin. 3 din C.pr.civ., care prevăd că după casarea hotărârii se trece la judecarea pe fond a cauzei. Pentru judecarea pe fond a cererii a arătat că deși în mod legal Tribunalul a constatat prioritatea demisiei ca modalitate de încetare a
contractului de muncă, apreciază că raportat la starea de fapt dovedită în cauză în mod netemeinic nu a dat curs solicitării ei de aplicare a disp. art. 81 al. 8 din codul muncii, cu constatarea încetării raporturilor de muncă în data de_, prima zi ulterioară revenirii reclamantei din concediu medical. A precizat că a invocat în fața instanței de fond că este justificată cererea ei de a se constata că respectarea termenului de preaviz nu mai este necesară în situația în care angajatorul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin contractul de muncă, situație dovedită în speță. În acest sens s-a arătat că prin declarația martorului Ștefănescu Horia, acționarul majoritar al pârâtei și soț al administratorului special, coroborată cu procesul verbal de predare-primire din_, ora 16,00 (act 1, anexa 1 la notele de ședință din_ - mențiunile 1 și 6), a dovedit că în fapt ei i s-a ridicat de către reprezentanții pârâtei "obiectul muncii" și i s-a interzis accesul la biroul contabilitate, unde s-au schimbat și încuietorile. În acest fel, pârâta nu și-a respectat obligația contractuală generală de creare a condițiilor minime de exercitare a muncii (art. 40 al. 2 lit. b din codul muncii), astfel că în fapt a fost practic indirect forțată să-și dea demisia, aspect pe care și- 1 doreau și noii proprietari și administratori ai pârâtei (doar că probabil în alte condiții). Angajatorul, prin conduita avuta, a incalcat prevederile art. 5 alin.l, art.6 alin.l, art. 39 lit d), e) si f), art.40 alin.2 lit .b), c) si h) din Codul Muncii fapt ce a determinat-o sa se folosească de prevederile art.81 al. 8 din Codul Muncii, prezentând in acest sens administratorului judiciar decizia mea (anexa 31), astfel că este justificat să se constate că raporturile de muncă au încetat prin demisie la data de_, când nu era încă luată decizia de suspendare a contractului individual de muncă al ei, astfel că această decizie devine nulă absolut.
Reclamanta consideră că chiar dacă s-ar aprecia că abia la data de_ ar fi încetat raporturile de muncă prin demisie, și atunci instanța fondului a făcut o greșeală de socoteală, neluând în considerare zilele lucrătoare din perioada_ - data demisiei până în_ - preziua intrării în concediu medical, adică încă 4 zile lucrătoare, astfel că cel mai târziu putea înceta contractul de muncă la data de_ -aspect sub care critică în subsidiar sentința instanței de fond.
Reclamanta a criticat hotărârea pentru netemeinicie sub aspectul întinderii daunelor morale acordate. În acest sens s-a arătat că chiar dacă legislația română nu prevede criterii ferme, măsurabile, a cuantumului daunelor morale, apreciază că suma acordată de instanța fondului nu este în măsură să repare prejudiciul cauzat reclamantei, fiind nesemnificativă in raport cu prejudiciul moral pe care l-a suferit: alterarea stării de sănătate dovedita cu concediile medicale si scrisorile de la spitalul de urgenta B. (anexa 4, anexa 21), medicamente si tratamente medicale prescrise timp de mai multe luni, starea de tensiune creata de noii proprietari, discreditarea sa prin acuzațiile făcute cu
intenție aducând atingere onoarei, cinstei si prestigiului său profesional. Sub acest ultim aspect a menționat că asupra ei planează un semn de întrebare in urma acțiunilor abuzive întreprinse de către parata, cariera sa profesionala fiind afectata de masurile luate de parata, iar o încredere pierduta se recâștiga greu; nimeni nu-si dorește sa lucreze cu o persoana care a fost cercetata disciplinar cu atat mai mult cu cat funcția si meseria presupun cinste, onoare, corectitudine, probitate profesionala; un economist te reprezintă, ca firma, in fata organelor statului, un economist este imaginea firmei la care lucrează, un economist are gestiunea firmei in resposabilitatea sa, iar prin acuzațiile nejustificate si masurile întreprinse probitatea profesionala a fost pusa public la îndoiala.
Reclamanta critică hotărârea și pentru modul în care a fost soluționată acțiunea reconvenționala care trebuia integral respinsă, inclusiv cu privire la
suma de 188 lei despăgubiri reprezentând sporuri calculate la salariul lunar.
În susținerea criticii a arătat următoarele:
In contractul individual de munca se menționează la litera J. Salariul: salar lunar de baza brut 3051 lei + spor de fidelitate 9% +9% aplicate Ia salar lunar de baza, nu scrie ca se calculează la salar lunar realizat, rezulta așadar corectitudinea calcului făcut de reclamantă, adică sporurile calculate 18% aplicate la salar de baza nu la salar realizat, aspect pe care expertul nu 1-a luat in considerare;
A comunicat expertului si faptul ca exista in arhiva firmei o decizie din partea administratorului in funcție la acel moment, decizie in care era stabilit modul de calcul al orelor suplimentare, modul de calcul al indemnizației de concediu de odihna, modul de calcul al sporurilor acordate de firma, decizie care intareste prevederile din contractul individual de munca referitor la salarizare, expertul refuzând insa sa solicite paratei sa prezinte aceasta decizie, solicitandu- i reclamantei decizia. Reclamanta nu a avut cum sa prezinte expertului decizia, aceasta fiind in arhiva pârâtei nu la ea acasă;
Pârâta acorda sporuri de fidelitate pentru șefii de compartimente si spor de polideservire pentru o parte din personalul muncitor care avea calificarea de a lucra pe mai multe mașini;
A subliniat importanța deciziei care întărea faptul ca sporul de fidelitate se calculează la salar de baza (incadrare) nu la salar realizat ( fiind de fapt o suma fixa, aceeași in fiecare luna) iar sporul de polideservire se calculează la zile prezente la lucru in luna (salar lunar realizat).
În dezvoltarea criticii s-a mai arătat că expertul nu a luat in considerare documentele pe care le-a prezentat si nici nu a făcut referire la ele in expertiza făcuta si depusa la dosar, acesta luând in considerare doar acuzația paratei legata de prejudiciu material si a trecut aceasta suma la prejudiciu fara sa analizeze documentele pe care i le-a prezentat si fara sa faca vreo referire Ia ele;
A făcut referire la obiectiunile făcute de ea pe marginea raportului de expertiza, obiectiuni pe care le-a depus ia dosar in_ si in_ unde a arătat ca expertul a ignorant specificația din contractul individual de munca referitoare la modul in care se aplica sporurile, ca nu a luat in considerare faptul ca a avut si decizie din partea administratorului decizie care care intareste specificația din contractul individual de munca, ca nu a cerut paratei sa-i prezinte aceasta decizie si ca nu a luat in considerare si nu a făcut nici un comentariu legat de probele cu fluturasii de salarii din care reiese, in mod clar, modul de calcul corect al sporurilor.
Reclamanta critică sentința instanței de fond și sub aspectul modalității de soluționare a pretențiilor reciproce privitoare la cheltuielile de judecată, sens în care a arătat că instanța de fond a ales soluția facilă a compensării lor integrale, fără a observa măsura în care fiecare dintre pretențiile reciproce au fost admise, să stabilească cheltuielile de judecată justificate ale fiecărei părți și în final să le compenseze până la suma cea mai mică. Raportat Ia soluția pe care o solicită în recurs, a apreciat că se impune acordarea integrală a cheltuielilor de judecată pretinse de reclamantă (868 lei onorar de avocat și 300 lei onorar expert) și respingerea integrală a pretențiilor pârâtei.
Prin întâmpinarea formulată reclamanta O. E.
a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat în cauză de pârâta reclamantă reconvențională SC S. SA împotriva SC 1718/F/2013 a Tribunalului B. - Năsăud.
Prin motivele întâmpinării s-a arătat că sunt neîntemeiate criticile aduse de SC S. SA împotriva sentinței atacate.
În acest sens s-a arătat că nu este justificată solicitarea de casare și
trimiterea în întregime a cauzei la rejudecare în fața instanței de fond pentru motivul prev. de art. 304 pct. 3 cod proc. civ., întrucât obiectul acțiunii cuprinde capete de cerere diferite, cu finalități diferite și care nu sunt în strictă interdependență. Nici recurenta nu a susținut ca instanța fondului nu ar fi fost competentă să se pronunțe asupra capătului de cerere referitor la încetarea raporturilor de muncă dintre părți, invocând doar aspecte referitoare la soluționarea unor capete de cerere privind pretenții bănești ale reclamantei față de pârâta în insolvență (acordarea de daune morale), astfel fiind neîntemeiată solicitarea de trimitere la rejudecare a întregii cauze.
În ce privește acordarea de daune morale reclamanta a arătat că din punct de vedere procedural, apreciază că recurenta trebuia să critice în mod expres
încheierea din_, întrucât în acea ședință publică instanța de fond s-a pronunțat asupra incidentului procedural invocat de aceasta, dispunând disjungerea unui alt capăt de cerere, dar nu și a celui în discuție. Necriticând dispoziția instanței din acea ședință publică, aceasta a intrat sub puterea
lucrului judecat, astfel încât ea nu mai poate fi adusă în discuție. Apoi, referindu- se la disp. art. 304 pct. 3 cod proc. civ., solicită a se constata că, pe de o parte, Tribunalul era competent material și teritorial să soluționeze această cerere, iar pe de altă parte, în fața instanței de fond nu s-a invocat legal necompetența acesteia. Apreciază că necompetența instanței de fond în soluționarea cererii de obligare a pârâtei recurente la plata de daune morale nu este una de ordine publică și prin urmare nu poate fi invocată direct în recurs. în consecință, apreciază că primul motiv de recurs invocat de recurentă este neîntemeiat.
Pe fondul acțiunii principale reclamanta a arătat că atunci când instanța admite în parte pretențiile reclamantei și acordă mai puțin decât i s-a cerut (în speță s-a constatat încetarea contractului de muncă prin demisie la o dată ulterioară decât cea pretinsă de reclamantă), nu este incident motivul de modificare prev. de art 304 pct. 6 cod proc. civ. în sensul că s-a acordat ceea ce nu s-a solicitat, cum susține recurenta (pentru că expres nu invocă). Pe fondul acestei probleme, a arătat prin recursul propriu care sunt considerentele pentru care apreciază că instanța de fond trebuia să constatate încetate raporturile de muncă prin demisie începând cu data de_, considerente de natură a duce și la respingerea pretenției SC S. SA de a se aprecia că aceasta ar fî desfăcut în mod legal contractul de muncă pentru motivele disciplinare invocate. Cu privire la acest aspect arată că analiza instanței de fond referitoare la durata maximă legală a cercetării disciplinare și implicit a suspendării contractului individual de muncă sunt de neînlăturat de către S., care prin recurs își invocă de fapt o culpă proprie în nefinalizarea cercetării disciplinare în termen legal.
Cu privire la acordarea de daune morale și la cererea reconvențională a arătat că sunt neîntemeiate, argumentele fiind regăsite în motivele propriului recurs.
Prin întâmpinarea formulată pârâta S.C. S. SA
a solicitat respingerea recursului declarat de O. E., ca netemeinic si nelegal si obligarea acesteia la plata tuturor cheltuielilor de judecata.
În întâmpinare au fost reluate motivele de recurs în privința suspendării cauzei în baza art. 36 din Legea nr. 85/2006 și de asemenea și în privința datei de încetare a contractului individual de muncă al reclamantei, precum și în privința legalității deciziei de suspendare.
Analizând sentința atacată prin prisma criticilor din motivele celor două recursuri și a apărărilor formulate, Curtea reține caracterul fondat al recursului reclamantei și caracterul nefondat al recursului pârâtei pentru motivele ce se vor prezenta mai jos.
Referitor la recursul pârâtei SC S. SA
Criticile din recursul pârâtei se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C.pr.civ. și se referă la: greșita aplicare a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006; la greșita aplicare a dispozițiilor incidente în privința deciziei de suspendare și a încetării contractului individual de muncă; la greșita reținere ca îndeplinite a cerințelor răspunderii civile delictuale pentru obligarea ei la plata daunelor morale; la greșita soluționare a cererii reconvenționale și a cererii de daune materiale.
Criticile sunt neîntemeiate.
Prin critica greșitei aplicări a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 pârâta are în vedere aplicarea neuniformă a acestei dispoziții legale cu privire la toate capetele de cerere din acțiunea introductivă și cererea reconvențională.
Astfel se arată că s-a făcut aplicarea dispozițiilor legale arătate pentru o parte din pretențiile materiale ale reclamantei, iar pentru alte pretenții materiale nu, exemplificând dintre aceste ultime pretenții pe cele privitoare la daunele morale.
În susținerea criticii se invocă caracterul de drept al suspendării prevăzută de art. 36 din Legea nr. 85/2006. Altfel spus, se invocă o suspendare ope legis care are rațiunea respectării caracterului colectiv și egalitar al procedurii insolvenței.
Caracterul neîntemeiat al criticii este dat de interpretarea greșită făcută de pârât a dispozițiilor art. 36 din legea susmenționată.
Potrivit acestei dispoziții legale "de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale.";
Se constată că incidența textului devine operabilă în cazul acțiunilor ce au ca obiect realizarea unor creanțe asupra debitorului și nu în cazul cererilor privind anularea unor acte juridice, sau încetarea unor raporturi juridice ca acțiuni ce nu aduc modificări, nu grevează pasivul debitorului în insolvență.
În cauză, reclamanta a solicitat constatarea încetării de drept, prin demisie, a contractului individual de muncă și anularea deciziei de suspendare a contractului individual de muncă.
Aceste cereri ale reclamantei, evident nu se încadrează în acțiunile judiciare pentru realizarea unei creanțe asupra debitorului.
În plus, unor asemenea cereri, dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu le rezervă o soluționare prin activarea competențelor judecătorului sindic sau administratorului, așa cum se întâmplă în cazul acțiunilor judiciare care au ca scop realizarea unei creanțe asupra debitorului. În acest sens sunt dispozițiile art. 64 și 69 din lege.
În atare condiții dreptul reclamantei de a-și vedea soluționate cererile privind raporturile de muncă cu angajatorul său impune posibilitatea activării competențelor instanței de jurisdicția muncii.
Așadar, în privința acestor două cereri ale reclamantei în mod corect prima instanță nu a făcut aplicarea art. 36 din Legea nr. 85/2006.
Aparent, în privința cererii de acordare de daune morale, ar opera dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 însă strânsa legătură a unei asemenea cereri cu cele anterior menționate pentru care nu operează acest text, face ca nici în privința acestei cereri să nu opereze dispoziția legală suscitată.
R. nile păstrării în competența jurisdicției muncii a unor astfel de cereri sunt determinate de caracterul special al acestei competențe, care permite evaluarea consecințelor luării unor măsuri nelegale în raporturile de muncă, concomitent cu analiza legalității măsurilor.
Așadar critica este neîntemeiată.
În ce privește critica referitoare la greșita aplicare, la datele speței, a dispozițiilor legale privind încetarea contractului de muncă al reclamantei, se constată că în esență aceasta se referă la faptul că fiind suspendat contractul individual de muncă, prin emiterea deciziei de suspendare, nu mai putea opera încetarea de drept, prin demisie, a contractului de muncă al reclamantei.
Cu privire la această critică datele speței relevă următoarele:
în perioada_ -_ reclamanta s-a aflat în incapacitate temporară de muncă, în acest sens prezentând certificat medical;
la data de_ a fost înregistrată la pârâtă cererea de demisie a reclamantei, dată de la care a început să curgă termenul de preaviz de 20 zile lucrătoare;
la data de_ se emite decizia de suspendare a contractului de muncă al reclamantei;
la data de 0_ reclamanta este convocată de pârâtă la sediul acesteia pentru stabilirea motivelor pentru care începând cu data de 0_ nu s-a prezentat la serviciu, comunicându-i totodată că s-a început cercetarea ei disciplinară;
la datele de_ ,_ și 0_ reclamanta este convocată pentru cercetarea disciplinară, cererile repetate de convocare fiind consecința neprezentării reclamantei;
la data de_ prin Decizia nr. 11080 este numită comisia de cercetare disciplinară a reclamantei.
Potrivit art. 81 alin. 8 din Codul Muncii, salariatul poate demisiona fără preaviz dacă angajatorul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin contractul individual de muncă.
Textul nefăcând distincție în funcție de momentul neîndeplinirii obligațiilor din contractul de muncă de către angajator înainte sau după începerea duratei preavizului se aplică și în cazul în care această neîndeplinire intervine în cursul termenului de preaviz. Este o aplicație a principiului că acolo unde legea nu distinge, interpretul nu o poate face.
În cauză prima instanță a ignorat această dispoziție legală neluând în analiză și împrejurarea relevată de reclamantă a obstrucționării de către pârâtă a îndeplinirii atribuțiilor de serviciu.
În acest sens, se constată că instanța a analizat doar susținerile pârâtei privind neprezentarea reclamantei la serviciu, fără a verifica și apărările acesteia privind imposibilitatea în care s-a aflat de a-și îndeplini sarcinile.
În acest sens este de observat că din procesul-verbal de predare- primire între vechiul și noul administrator al societății pârâte rezultă afirmativ imposibilitatea reclamantei de a-și desfășura activitatea.
Astfel, rezultă schimbarea încuietorilor ușilor de la intrarea principală, de la intrarea la secretariat, biroul administratorilor, contabilitate, vânzări și facturare, păstrate de administratorul societății.
Această împrejurare, coroborată cu susținerile reclamantei cu privire la încercările eșuate de a-și relua activitatea după încetarea concediului medical, respectiv începând cu data de 0_ datorită unor amânări impuse de administratorul special Ștefănescu Sofia Florentina și de
împrejurarea impunerii semnării unor acte contabile neîntocmite de ea, face plauzibile susținerile reclamantei.
Cu privire la veridicitatea susținerilor reclamantei este de observat că în data de 0_ la data expirării amânărilor de revenire la serviciu a reclamantei, date de administratorul special, tocmai acesta emite adresa de convocare a reclamantei de lămurire a motivelor pentru care în datele de 0_ și_ reclamanta nu s-a prezentat la serviciu.
Față de invocata obstrucționare a reclamantei de a-și îndeplini atribuțiile în perioada de preaviz, pârâta avea sarcina de a dovedi cu probe convingătoare că nu i-a afectat în mod cert și nemijlocit reclamantei îndeplinirea sarcinilor de serviciu. Aceasta cu atât mai mult cu cât sarcina probei îi revenea potrivit art. 272 din Codul muncii.
Or, pârâta nu a făcut această dovadă, fiind astfel incidente dispozițiile art. 81 alin. 8 din Codul muncii.
Așadar temeiurile criticii pârâtei în ce privește data încetării raporturilor de muncă ale reclamantei nu mai pot fi valabile, suspendarea contractului de muncă pe temeiul efectuării cercetării disciplinare prealabile nemaiputând opera după încetarea raporturilor de muncă.
În privința criticii conform căreia prima instanță a apreciat greșit că sunt îndeplinite cerințele legale pentru obligarea pârâtei la daune morale, se constată că nu este întemeiată.
Critica este în relație cu cealaltă critică adusă hotărârii cu privire la reținerea greșită a împrejurărilor de încetare a contractului individual de muncă al reclamantei.
În esență critica vizează lipsa faptei prejudiciabile a pârâtei. Existența vreunui prejudiciu cauzat reclamantei fiind consecința faptei acesteia, constând în refuzul ei de a se prezenta la locul de muncă pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu.
Critica nu poate fi primită având în vedere concluzia privind netemeinicia criticii celei cu care se află în legătură, respectiv că nu reclamanta se face vinovată de neîndeplinirea sarcinilor ei de serviciu, pe perioada preavizului, ci pârâta.
În cadrul criticii pârâta a mai afirmat lipsa prejudiciului reclamantei, aspect dedus din posibilitatea acesteia de a cere rectificarea înregistrărilor în REVISAL și astfel nefiindu-i afectată vechimea în muncă.
Nici această susținere a pârâtei nu poate fi primită întrucât reclamanta și-a argumentat solicitarea de daune morale și instanța a reținut-o ca fiind crearea prin refuzul pârâtei de a lua act de demisie de disconfort și neplăcere și nu pe consecințele juridice ale înscrierii încetării raporturilor de muncă în REVISAL.
În mod judicios prima instanță a apreciat că reclamanta a suferit un disconfort psihic aflându-se într-o stare de neliniște generată de incertitudinea încetării raporturilor sale de muncă cu pârâta și de lipsa de deschidere a unor perspective pentru un nou loc de muncă.
Este rezonabilă aprecierea primei instanțe privind existența unor frământări ale reclamantei generatoare de stres și implicații emoționale, fiind în discuție mijlocul de subzistență, respectiv locul de muncă.
Având în vedere cele prezentate și faptul că alte critici legale de obligarea la daune morale ale pârâtei nu au mai fost făcute, se
concluzionează că critica în discuție nu este întemeiată.
În privința criticii privind soluționarea cererii reconvenționale se reține că se referă la greșita apreciere a instanței cu privire la lipsa culpei reclamantei în asigurarea continuității activității financiar-contabile.
Pârâta invocă că datorită refuzului reclamantei de a-și îndeplini atribuțiile de serviciu a fost nevoită să apeleze la societăți de profil pentru a se verifica starea financiar-contabilă a societății.
Se constată că această critică se află și ea tot în legătură cu critica privitoare la constatările greșite ale instanței la modalitatea de încetare a raporturilor de muncă ale reclamantei, critică ce a fost analizată și a fost găsită neîntemeiată, fiind constatată culpa pârâtei în neîndeplinirea sarcinilor de serviciu de către reclamantă.
În atare situație nici critica în discuție nu poate fi întemeiată lipsind fapta prejudiciabilă a reclamantei.
În acest context în mod corect prima instanță însușindu-și concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, a reținut lipsa vinovăției reclamantei în efectuarea de cheltuieli pentru stabilirea situației financiare a societății pârâte.
Cu privire la activitatea reclamantei de înregistrare în contabilitate just prima instanță a avut în vedere concluziile raportului de expertiză care a stabilit că reclamanta se face vinovată doar de o pagubă de 188 lei.
În consecință, prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 254 din Codul muncii.
Nefiind întemeiată niciuna din criticile aduse hotărârii atacate, în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civ. urmează a fi respins recursul pârâtei.
În pr ivința re cursulu i re clamante i O. E.
Criticile aduse de reclamantă se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
O primă critică se referă la greșita reținere a primei instanțe în privința datei încetării raporturilor ei de muncă.
Critica este întemeiată în sensul celor ce se vor arăta în continuare.
Critica reclamantei se referă în esență la faptul că prima instanță nu a dat eficiență, în contextul derulării faptelor, dispozițiilor art. 81 alin. 8 din Codul muncii.
Potrivit acestui articol "salariatul poate demisiona fără preaviz dacă angajatorul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin contractul de muncă.";
Sunt relevante în analiza acestei critici cele deja reținute în privința neîndeplinirii de către pârâtă a obligațiilor asumate prin încheierea contractului individual de muncă al reclamantei astfel că considerațiile făcute își păstrează valabilitatea și în privința criticii în discuție.
Plecând de la concluzia neîndeplinirii obligațiilor arătate de către pârâtă s-ar impune ca raportat la dispozițiile art. 81 alin. 8 din Codul muncii să se constate că data încetării raporturilor de muncă coincide cu data înregistrării cererii de demisie a reclamantei, totuși având în vedere că neîndeplinirea de către pârâtă a obligațiilor prevăzute de art. 40 alin. 2 lit. b din Codul muncii se localizează în timp doar începând cu data de 0_, înainte de expirarea perioadei de preaviz, doar din acest moment devin incidente dispozițiile art. 81 alin. 8 din Codul muncii.
A se constata încetarea raporturilor de muncă începând cu data de_ înseamnă a se nega efectele contractului de muncă produse până la data de 0_ ceea ce contravine însăși voinței părților și nu ar ține seama nici de cererea reclamantei formulată în recurs .
În contextul arătat al încetării raporturilor de muncă emiterea deciziei de suspendare a contractului de muncă nu își mai poate păstra legalitatea, întrucât nu mai sunt îndeplinite cerințele legale la care a făcut referire prima instanță, respectiv întrunirea cerințelor art. 52 alin. 1 lit. a din Codul muncii.
Așadar, data încetării raporturilor de muncă ale reclamantei cu pârâta este_, sens în care hotărârea se va modifica.
În privința criticii referitoare la greșita apreciere a cuantumului daunelor morale se constată că prima instanță a făcut o justă apreciere a întinderii acestora.
Referirile făcute de reclamantă în cadrul criticii cu privire la deteriorarea stării de sănătate datorită acțiunilor abuzive ale pârâtei prin reprezentanții ei, au fost avute în vedere de instanță la aprecierea întinderii daunelor morale. De asemenea, dovezile depuse în susținerea cererii de daune morale au fost avute în vedere. Aceste dovezi, care de fapt sunt doar certificate medicale, nu relevă o alterare bruscă și de o gravitate care să justifice o reevaluare a întinderii daunelor morale. De observat este și faptul că la aprecierea cuantumului daunelor morale făcută prin cererea introductivă reclamanta a avut în vedere și prejudicii de ordin material, respectiv lipsa unui câștig din muncă. În același timp, doar afirmația unei deteriorări a imaginii profesionale dedusă din conflictul de drepturi pe care l-a avut cu pârâta nu este suficient pentru a reține existența unui prejudiciu moral. Reparația unor daune morale sub forma unor despăgubiri se realizează tot în cadrul răspunderii civile delictuale ca și răspunderea pentru daune materiale fiind astfel necesară dovada elementelor acestei răspunderi. Reclamanta nu a făcut o dovadă în plus a gravității suferințelor psihice față de cea avută în vedere de prima instanță.
În consecință, critica nu este întemeiată.
Nu poate fi primită critica și nu poate fi analizat aspectul invocat în cadrul ei referitoare la nepronunțarea de către prima instanță asupra pretențiilor din extinderea de acțiune, întrucât conform art. 282/2 din C.pr.civ. "… îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 281-281/2.";
Nu este întemeiată nici critica referitoare la modalitatea de soluționare de către prima instanță a cererilor de cheltuieli de judecată.
Prima instanță a făcut aplicarea art. 274 și 276 C.pr.civ. raportându- se la întinderea pretențiilor admise din cererea reclamantei și cererea reconvențională a pârâtei la faptul că o parte a pretențiilor reclamantei au fost disjunse și la cuantumurile cheltuielilor de judecată solicitate și dovedite.
Dispozițiile art. 276 din C.pr.civ. prevăd "când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.
Raportat la această dispoziție legală și având în vedere aspectele arătate, instanța a ajuns la concluzia compensării cheltuielilor.
Concluzia este corectă.
Critica reclamantei că instanța nu a observat măsura în care au fost admise pretențiile reciproce nu este susținută de argumente care să răstoarne aprecierile primei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta pârâta O. E. împotriva sentinței civile nr. 1718/F din_ pronunțate de Tribunalul B. -Năsăud în dosar nr._ pe care o modifică în parte în sensul că data încetării raporturilor de muncă ale părților este 0_ ; anulează decizia de suspendare a contractului individual de muncă nr. 11095 din_ .
Menține restul dispozițiilor sentinței care nu contravin prezentei decizii.
Respinge recursul pârâtei reclamante SC S. SA prin administrator judiciar C. N. L., administrator special Haraguș Sofia Florentina.
Obligă pe intimata SC S. SA societate în insolvență să plătească recurentei O. E. suma de 800 lei cheltuieli de judecată parțiale în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
D. C. G. I. T. N. M.
GREFIER,
N. N.
Red.N.M./dact.L.C.C.
2 ex./_
Jud.fond: M. L. B.
