Decizia civilă nr. 4401/2013. Calcul salariu. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 4401/R/2013
Ședința publică din 12 noiembrie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: D. G. JUDECĂTOR: L. D. JUDECĂTOR: S. D.
GREFIER: C. M.
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamantul S. L. D.
R. DE V. C. T. și de pârâta S. N. DE T. F. DE M. "C.
M. " SA împotriva sentințe civile nr.12841 din 16 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._, având ca obiect calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile au fost declarate și motivate în termenul legal, auf ost comunicate părților și sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin memoriile de recurs atât reclamantul recurent S. L. din R. de V. C. T. cât și pârâta intimată S. N. de T. F. de M. "C. M. "; SA au solicitat
judecarea cauzei și în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
De asemenea, se constată că la data de 04 noiembrie 2013, prin serviciul de registratură al instanței, reclamantul recurent S. L. din R. de V.
C. T. a depus la dosar întâmpinare la recursul formulat de pârâta recurentă, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, precum și judecarea cauzei și în lipsă, în temeiul art. 242 (2) C.pr.civ.
Totodată, se constată că la data de 06 noiembrie 2013, prin serviciul de registratură al instanței, pârâta recurentă S. N. de T. F. de M.
"C. M. "; SA a depus la dosar întâmpinare la recursul formulat de reclamantul recurent, prin care solicită respingerea recursului și menținerea în parte a dispozițiilor hotărârii atacate.
Se constată că în cursul acestei zile de 12 noiembrie 2013, prin serviciul de registratură al instanței, reclamantul recurent S. L. de la R. de V. C.
T. a depus la dosar o cerere de amânare a cauzei, prin care solicită comunicarea întâmpinării depusă de către pârâta intimată și acordarea unui nou termen de judecată pentru studiu și formulare răspuns.
Curtea, în urma deliberării, va respinge cererea de amânare a cauzei formulată în scris de către reclamantul recurent, raportat la faptul că întâmpinarea formulată de către pârâta recurentă a fost depusă la dosar la data de 06 noiembrie 2013, cu respectarea termenului legal, astfel că reclamantul recurent avea posibilitatea să i-a cunoștință de conținutul acesteia, utilizând parola care i-a fost comunicată odată cu citația la data de 24 octombrie 2013.
Curtea constată recursurile în stare de judecată și reține cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar.
C U R T E A
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.12841 din_, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a S. ui L. din R. de V. T., excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a Cabinetului Individual de Avocatură "M. D. ";, excepția prescrierii dreptului material la acțiune, excepția inadmisibilității cererii pentru lipsa procedurii prealabile și excepția inadmisibilității acțiunii pentru Ziua F. ului, salariul Suplimentar, ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de Paști și Crăciun pentru anul 2010, invocate de pârâta S. N. DE T. F. DE M.
"C. M. "; S.A.
Au fost admise în parte acțiunile formulate, înregistrate sub numerele_ și_ de către reclamantul S. L. D. R. DE V. C. T. în numele și pentru membrii de sindicat BLIDAR M., M. I., MIHESAN VALER, L. D., C. S., MOCIAN TEODOR, NAGHI TEODOR, M. F., BAIAS I., MAZERE P., DRAGOSTE F. N, R. C. AN și FEURDEAN M.
în contradictoriu cu pârâta S. N. DE T. F. DE M. "C. M. "; S.A.
A fost obligată pârâta să plătească membrilor de sindicat reprezentați salariul suplimentar pentru anul 2010 echivalent cu un salariu de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, actualizat cu rata inflației calculată de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă.
A fost obligată pârâta să plătească membrilor de sindicat reprezentați ajutorul material acordat cu ocazia sărbătorilor de Crăciun pentru anul 2010 și Paști pentru anul 2010 echivalent cu un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare, actualizat cu rata inflației calculată de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă.
A fost obligată pârâta să plătească membrilor de sindicat reprezentați ajutorul material aferent "Zilei F. ului"; pentru anul 2010 echivalent cu un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare, actualizat cu rata inflației calculată de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă.
Au fost respinse celelalte capete de cerere.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 750 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu avocațial.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că excepția lipsei calității de reprezentant a cabinetului M. D. este neîntemeiată, împuternicirea avocațială fiind depusă la dosarul cauzei.
Excepția lipsei calității procesuale active a sindicatului reclamant este de asemenea neîntemeiată întrucât acesta a formulat acțiunea în numele membrilor de sindicat, menționați în tabelul depus la dosar, împuternicit fiind în acest sens, conform art. 28 alin. 2 și 3 din Legea nr. 62/2011.a
Excepția inadmisibilității invocată în speță este neîntemeiată întrucât argumente invocate nu se referă concret la nicio condiție de admisibilitate a acțiunii, privind fondul acțiunii.
Excepția prescrierii dreptului la acțiune este neîntemeiată, obiectul acțiunii fiind reprezentat de drepturi salariale este, în speță este aplicabil termenul de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii și nu cel prevăzut de lit. e din același text de lege.
Capetele de cerere referitoare la salariul suplimentar pentru anul 2010, la ajutorul material de Crăciun și Paști pentru anul 2010 sunt întemeiate. Astfel aceste drepturi sunt prevăzute în contractul colectiv de muncă invocat de reclamantă în acțiune, respectiv în contractul colectiv de muncă Unic la Nivel de Ramură de T. uri, valabil pentru anii 2008-2010 și nu pot să fie înlăturate de un contract colectiv încheiat la nivel inferior și nici de un contract individual de muncă, conform art. 8 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare și aplicabilă în anul 2010).
Celelalte capete de cerere sunt, însă, neîntemeiate.
În privința acestora, argumentul esențial al reclamantului este acela că membrilor de sindicat în numele cărora a fost formulată acțiunea, li s-au plătit drepturile bănești indicate în acțiune, prin raportare la un nivel al salariului minim brut prevăzut în contractele colective de muncă încheiate la nivel de grup de unități din transporturi și respectiv la nivel de societate, care însă intrau în contradicție cu prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, respectiv la nivel de ramură de transporturi, ceea ce ar fi contrar prevederilor art. 8 din Legea nr. 130/1996.
Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură de transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010 publicat în Monitorul oficial Partea V nr. 3/_, prevede la art. 41 alin. 3 lit. a, un salariu minim brut lunar de 700 de lei.
Contractele colective de muncă încheiate la nivelurile inferioare, în speță, prevăd un nivel al acestui salariu mai mic decât cel de 700 de lei.
Cu toate acestea, analiza sistematică a clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, respectiv la nivel de ramură de transporturi impune concluzia că, în speță, prevederile contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior nu sunt contrare prevederilor celui încheiat la nivel superior.
Astfel, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, deși prevede un cuantum minim al salariului de 700 de lei, prevede, la articolul 9 alin. 3, și obligația părților de a negocia în vederea stabilirii cuantumului salariului (fila 294 din dosar).
În consecință, deși contractul colectiv de muncă încheiat la un nivel superior prevede un cuantum al salariului de 700 de lei, tot el acordă posibilitatea să se deroge de la acest cuantum. În aceste condiții, prevederile contractelor încheiate la nivel inferior nu sunt contrare celui încheiat la nivel superior întrucât prevederile acestora au fost adoptate, printre altele și în temeiul articolul 9 din contractul colectiv de muncă la nivel superior care acordă posibilitatea părților de a negocia cuantumul salariului.
În consecință, având în vedere că din cele arătate anterior, rezultă că membrilor de sindicat în numele cărora a fost formulată acțiunea li s-au achitat drepturile bănești prin raportare la un cuantum al salariului minim brut corect stabilit, în această privință acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs ambele părți.
Prin recursul declarat de S. L. D. R. DE V. C. T.
a solicitat în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă modificarea în parte sentinței atacate în sensul obligării pârâtei și la plata pentru perioada_ -_ a diferenței dintre drepturile salariale efectiv încasate și drepturile salariale de care ar fi trebuit să beneficieze fiecare reclamant calculate pentru o valoare a salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare cu aplicarea coeficientului de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare avute și sporurile aferente, toate drepturile actualizate în raport cu rata inflației și dobânda legala pana ta data plații efective.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că în mod greșit prima instanța motivează că pârâta se regăsește în ipoteza prevăzuta de art. 9 alin.3 din CCM Unic la Nivel de Ramura T. uri, deoarece pârâta nu este o instituție bugetară finanțată de la bugetul de stat, ci o societate pe acțiuni, indiferent de structura acționariatului și nu se poate prevala de lipsa posibilităților financiare sau neîncadrarea în fondul de salarii pentru a nu acorda drepturile stipulate imperativ în contractele colective de munca aplicabile, iar nu supletiv, și aplicabile cu prioritate, potrivit art.8 din Legea nr. 130/1996 sub imperiul căreia au fost convenite, dacă conțin dispoziții mai favorabile
Diferențele la salariul de baza și sporurile aferente sunt datorate în aplicarea contractelor colective de ramura transporturi care le prevăd imperativ, necondiționat de posibilitățile de plata sau situația financiară a angajatorului.
În cauza este vorba de plata unor sume de natură salarială, creanțe privilegiate și pentru care angajatorul răspunde, în caz de absentă a lichidităților, cu tot patrimoniul, situație în care executarea este întotdeauna posibilă.
Conform Contractului Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura T. uri nr. 722 pe anii 2008-2010, art. 41, alin. 3 litera a, salariul de baza minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de_ și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/luna, este de 700 lei, adică 4,12 lei/ora. Salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adausuri sau indemnizații incluse în acesta. Litera b a aceluiași articol 41 prevede ca părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca baza de la care pornesc negocieri/e valoarea salariului de baza minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulate la art. 41, pct. 3 litera a, pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respectiv, adică 700 lei și nu 570 lei pentru perioada_ -_, respectiv 600 lei pentru perioada_ -_, cât i-a acordat pârâta, iar stabilirea salariilor de baza minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art.41 (1) din prezentul contract colectiv de munca.
Clauzele contractuale enunțate nu condiționează acordarea acestor drepturi de preluarea lor în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate fiind, din modul de redactare, imperative pentru angajator.
Pârâta nu a respectat aceste obligații contractuale, deși prevederile contractelor încheiate la nivel superior sunt obligatorii și au un caracter minimal pentru nivelurile inferioare.
Contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate nu pot să prevadă sub sancțiunea neluării în seama drepturi cu caracter inferior celor reglementate de CCM încheiat la nivel de ramură.
Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură T. uri pe anii 2008-2010, constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale.
În jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr.294/2007) s-a statuat că rațiunea încheierii contractelor colective de muncă nu numai la nivel de unitate, ci și la nivel de ramură și la nivel național constă tocmai în asigurarea în mod unitar a drepturilor minimale tuturor salariaților din întreaga țară sau din unitățile care aparțin unei anumite ramuri a economiei. Acest scop nu s-ar putea realiza dacă nu s-ar prevedea caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă încheiate la un nivel superior pentru negocierea clauzelor contractelor colective de muncă la niveluri inferioare, în ceea ce privește drepturile minimale.
Prin Deciziile Curții Constituționale nr. 380/2004, nr. 511/2006 și nr. 294/2007s-a statuat: "Reprezentativitatea de care se bucura organizațiile sindicale și patronale, datorită numărului de membri stabilit prin lege, le
îndreptățește pe acestea să negocieze și să încheie contractele colective de muncă la nivelurile respective, ale căror clauze, referitoare la drepturile minimale, să fie obligatorii la încheierea contractelor colective de muncă la niveluri inferioare, indiferent dacă părțile acestora s-au asociat, respectiv afiliat ori nu, la organizațiile de la nivel superior. În sfârșit, Curtea a reținut că dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale. Prin urmare, părțile, cu respectarea acestor obligații firești, au toată libertatea să negocieze și alte clauze, precum și drepturi superioare".
Reclamantul a mai susținut că prin Sentința civila nr.652/M/_ pronunțata de Tribunalul Brașov în dosarul nr._, rămasa irevocabila prin Decizia nr.2015/M/25.10.20l2 a Curții de Apel B., s-a constatat nulitatea Anexei 1 la Contractul colectiv de muncă pe anii 2009-2010 încheiat la nivelul pârâtei, pe motiv că salariul minim de 570 lei prevăzut de clasa 1 de salarizare a fost negociat fără a respecta prevederile referitoare la salariul minim de 700 lei prevăzut în Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură T. uri nr. 722 pe anii 2008-2010, fapt ce conduce la incidența în cauza a dispozițiilor art.
238 alin.1 din Codul muncii, în reglementarea în vigoare la data formulării acțiunii în constatarea nulității.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului B. sub nr._ a solicitat să se constate nulitatea absolută a art.41 alin.3 lit. a din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramură T. uri nr. 722 pe anii 2008-2010 și în subsidiar excluderea sa și a filialelor sale din Anexa nr. 5 la CCM Unic la Nivel de Ramură T. uri. Cererea a fost respinsă și soluționată irevocabil prin Decizia civilă nr. 1211/_ pronunțată de Curtea de Apel B. în dosarul nr._ .
Prima instanța nu a ținut cont de Decizia civilă nr. 1211/_ pronunțata de Curtea de Apel B. în dosarul nr._, prin care s-a statuat în mod irevocabil că acest CCM este aplicabil și pârâtei, iar pe de altă parte de Decizia civilă nr.20l5/M/25.l0.2012 a Curții de Apel B., prin care s-a constatat în mod irevocabil nulitatea Anexei 1 la Contractul colectiv de muncă pe anii 2009-2010 încheiat la nivelul pârâtei.
Nici cu privire la faptul că Deciziile Curții Constituționale nr.380/2004, nr.511/2006 și nr.294/2007, definitive și general obligatorii, sunt aplicabile în speță, prima instanță nu s-a pronunțat.
În fine, se invocă jurisprudența favorabilă altor salariați aflați în situații similare și se subliniază în raport de dezlegările Curții Europene a Drepturilor Omului și de prevederile Legii nr. 303/200 necesitatea pronunțării unor hotărâri identice.
Pârâta S. N. de T. F. de M. "C. M. "; SA a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea în parte a dispozițiilor hotărârii atacate.
Prin recursul declarat de pârâta SNTFC "C. M. "; S.A
s-a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea recursului, s-au invocat următoarele aspecte:
excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la drepturile pretinse, întemeiată pe prevederile art.268 alin.1 lit. e Codul muncii în raport de stabilirea acestor drepturi fără caracter salarial printr-un contract colectiv de muncă;
excepția inadmisibilității acțiunii pentru neurmarea procedurii prealabile, constând în soluționarea divergențelor în consiliile mixte
patronat - sindicate la nivel de unitate conform art.117 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar 2006 - 2008;
excepția inadmisibilității acțiunii în raport de suspendarea drepturilor solicitate prin acordul de voință al părților;
ajutorul material de Paște și Crăciun și premierea de Ziua F. ului nu constituie o contraprestație a muncii salariatului, reprezentând o vocație, nu un beneficiu care trebuie acordat în măsura posibilităților financiare ale angajatorului, în funcție de performanțele economice pe care pârâta nu le-a realizat începând din anul 2007;
caracterul facultativ al acordării salariului suplimentar.
Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de Apel reține următoarele:
Recursul declarat de reclamantul S. L. D. R. DE V. C. T. este nefondat.
Recurentul se prevalează în cauză de dispozițiile art. 41 alin. 3 lit. a din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi încheiat pe anii 2008-2010, înregistrat sub nr. 722/03/_, potrivit cărora "salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta";.
Conform prevederilor art. 41 alin. 3 lit. b din același contract colectiv de muncă, părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41, pct. 3 lit. a, pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. 1 din acest contract colectiv de muncă.
Conform dispozițiilor art. 157 alin. 1 din C.muncii, în vigoare la data negocierii drepturilor salariale solicitate în cauză, salariile se stabilesc prin negocieri individuale și/sau colective între angajator și salariați sau reprezentanții acestora.
Potrivit dispozițiilor art. 162 alin.1 din C.muncii republicat, nivelurile salariale minime se stabilesc prin contractele colective de muncă aplicabile.
În speță, verificând îndeplinirea de către angajator a obligației sale de a plăti membrilor de sindicat reprezentați de recurent drepturile salariale, în integralitatea lor, cu respectarea dispozițiilor legale și contractuale aplicabile, pentru perioada noiembrie 2009 - decembrie 2010, Curtea reține că în mod corect prima instanță a constatat că pretențiile reclamanților sunt neîntemeiate.
Pentru a se verifica dacă art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv menționat anterior cuprinde o clauză suficient de clară și necondiționată, care prevede drepturi salariale la nivel superior celor prevăzute în Anexa nr.1 la Contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate pe anii 2009, 2010, se impun a fi avute în vedere toate prevederile art. 41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, respectiv, iar nu doar cele menționate la alin. 3, de care se prevalează reclamanții, ci și cele ale alin. 5 și 6.
Astfel, în cadrul aceluiași articol din contractul la nivel de ramură, partenerii sociali au prevăzut la alin. 5 că "Pe toată perioada de valabilitate a prezentului contract colectiv, în fiecare an, începând cu luna octombrie, părțile semnatare se vor întruni în vederea negocierii și stabilirii noului salariu de bază
minim brut și a altor drepturi salariale ce vor fi aplicate cu începere de la 1 ianuarie a anului următor";.
De asemenea, alin. 6 al aceluiași articol stabilește că: "La nivel de unitate și în cadrul fiecărei negocieri anuale, părțile implicate în negocierile colective vor stabili, pentru anul respectiv, limita maximă a fondului de salarii aferent personalului angajat pe bază de contract individual de muncă, stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli aplicabil de la 1 ianuarie";.
Prin urmare, conform dispozițiilor art. 1267 din Codul civil, interpretând sistematic această clauză prevăzută în art. 41 alin. 3 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, atribuindu-i înțelesul ce rezultă din conținutul întregului articol, rezultă că aceasta nu este suficient de clară și necondiționată încât să fie considerată o clauză mai favorabilă față de cele prevăzute în Anexa nr.1 la Contractele colective de muncă la nivel de unitate.
Astfel, partenerii sociali au prevăzut, în cadrul aceluiași articol, că salariul de bază minim brut la nivel de ramură și la nivel de unitate trebuie de fapt negociat și stabilit în fiecare an, cu încadrarea în limita maximă a fondului de salarii aprobat prin bugetul de venituri și cheltuieli.
În consecință, și în aplicarea acestor prevederi, societatea angajatoare a negociat cu sindicatele și a stabilit, prin Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate că nivelului clasei de salarizare 1 îi corespunde salariul de bază brut de 570 lei, iar ulterior de 600 lei.
Art.1 lit. d din Legea nr. 329/2009 reglementează și măsuri privind disciplina financiar-bugetară la nivelul regiilor autonome, societăților și companiilor naționale, al societăților comerciale la care statul sau unitățile administrative-teritoriale au calitatea de acționar unic ori majoritar, precum și al filialelor acestora.
În acest sens, potrivit art. 27 alin. 1 din Legea nr. 329/2009, anual, prin legea bugetului de stat, se stabilesc și obiectivele de politică salarială ale regiilor autonome, societăților și companiilor naționale, ale societăților comerciale la care statul ori unitățile administrativ-teritoriale au calitatea de acționar unic, precum și ale filialelor acestora, denumite în continuare operatori economici.
Conform art. 30 din Legea nr. 329/2009, contractele colective de muncă se negociază, în condițiile legii, după aprobarea bugetelor de venituri și cheltuieli ale operatorilor economici, în limitele și în condițiile stabilite prin bugete.
Ca atare, chiar dacă ca și regulă generală, dificultățile financiare ale debitorului nu justifică prin ele însele neîndeplinirea obligațiilor contractuale, însă în speța de față referirea la limitele bugetare s-a făcut chiar în cuprinsul contractului, părțile agreând neechivoc aplicabilitatea acestui drept prin raportare la "limita maximă a fondului de salarii aferent personalului angajat pe bază de contract individual de muncă, stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli aplicabil de la 1 ianuarie."; Este așadar în mod evident că nivelul minimal al salariului este negociat anual la nivel de unitate având ca și precondiție imperativă limitele bugetare, stabilite prin raportare la normele legale mai sus amintite, aplicabile și pârâților recurenți ca operatori economici în sensul legii.
În realitate, prin prezentul demers judiciar, reclamantul urmărește aplicarea, în ceea ce privește stabilirea salariului pentru membrii săi de sindicat, atât a prevederilor cuprinse la art. 41 alin. 3 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, pentru stabilirea salariului de bază cât și cele cuprinse în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, referitor la coeficienții de multiplicare, aceștia fiind superiori celor cuprinși la art. 41 menționat anterior, ceea ce nu poate fi primit.
Prin urmare, având în vedere faptul că în cauză nu se poate reține încălcarea de către angajator, în ceea ce privește stabilirea salarizării
reclamanților, a dispozițiilor art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 - în vigoare în perioada pentru care se solicită acordarea drepturilor salariale - se constată a fi nefondate criticile din recurs, în ceea ce privește acordarea diferențelor de drepturi salariale.
Este, de asemenea, lipsită de relevanță anularea anexei la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, deoarece nu atrage aplicarea contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, ci a celui la nivel imediat superior, respectiv cel încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 - 2008, care prevede o valoare a salariului de 570 de lei, iar ulterior de 600 lei.
În ceea ce privește Deciziile Curții Constituționale nr. 294/_ și 511/2006 invocate de reclamanți, se constată că acestea nu sunt de natură a conduce la modificarea sentinței recurate, deoarece prin acesta nu s-a produs o încălcare a statuărilor Curții Constituționale, în condițiile în care prin soluția adoptată de instanța de fond, așa cum s-a arătat mai sus, s-a respectat caracterul obligatoriu al clauzelor contactelor colective de muncă care au incidență în speță.
În fine, sunt lipsite de obligativitate pentru această instanță hotărârile pronunțate de alte curți de apel în spețe similare, deoarece unicul instrument de unificarea practicii judiciare este recursul în interesul legii, mijloc legal care a fost promovat în această materie, trasându-se repere obligatorii conform Deciziei nr. 29/2011 a Înaltei Curți de C. și Justiție; prin urmare pronunțarea unor soluții diferite rezidă în circumstanțele particulare, proprii fiecărei situații deduse judecății.
De altfel, în Cauza Ștefănică și alții împotriva României din 2 noiembrie 2010, instanța europeană a statuat că "anumite divergențe în interpretare pot fi acceptate ca fiind caracteristici inerente ale oricărui sistem judiciar care, asemenea celui din România, se bazează pe o rețea de instanțe de fond și de recurs competente în domeniul lor de jurisdicție teritorială (paragraf 30).
Recursul declarat de pârâtă este nefondat.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune se reține că în conformitate cu dispozițiile art. 283 alin.(1) din Codul muncii "Cererile în vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate:
c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de munca consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților fata de angajator;
e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia";.
De asemenea, conform art. 1 alin. (1) din Legea 130/1996 prin contractul colectiv de muncă "se stabilesc clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de munca";, dispoziții similare conținând și art. 236 alin.(1) din Codul muncii.
Drept urmare, contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 283 alin.
(1) lit. a)- d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție. Dacă s-ar accepta susținerile recurentei, aceste termene nu ar avea
aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Pentru aceste considerente, și reținând și faptul că rațiunea instituirii termenului de 6 luni o constituie încheierea pe o perioadă determinată a contractului colectiv de muncă, iar prin prezenta acțiune reclamantul nu a invocat neexecutarea unor clauze ale contractului colectiv de muncă, ci a solicitat plata unor adaosuri neacordate ce fac parte, potrivit dispozițiilor art. 155 din Codul muncii, din categoria drepturilor salariale Curtea apreciază că în mod judicios prima instanță a reținut că termenul de prescripție aplicabil în cauză este cel de 3 ani prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, acesta fiind un termen special față de cel prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. e) din Codul muncii.
Curtea observă că inadmisibilitatea acțiunii este invocată atât sub aspectul suspendării aplicării contractului colectiv de muncă la nivel de unitate cu privire la acordarea ajutorului material de Crăciun, Paște și Ziua F. ului 2010 prin acordul partenerilor de dialog social, cât și ca urmare a neepuizării procedurii prealabile derulate prin comisiile mixte patronat-sindicate conform art. 117 din CCM la nivel de grup de unități.
Or, sub primul aspect, instanța de recurs reține că acordului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități nu i se poate opune contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității pârâte pentru anul 2009-2010 și nici actul adițional nr. 1713/_, deoarece în caz contrar, ar avea consecința încălcării principiului edictat de art.38 și art.164 Codul muncii, care enunță interdicția renunțării salariatului la drepturile ce-i sunt recunoscute.
Este irelevant că procesele verbale au fost semnate de sindicatele la care este afiliat reclamantul deoarece mandatul acordat nu îngăduie renunțarea la un drept, fiind de esența activității sindicale apărarea drepturilor membrilor de sindicat inconciliabilă cu acte de renunțare care nu sunt permise nici la nivel personal (art.38 Codul muncii).
Sub al doilea aspect al excepției invocate, în opinia instanței de recurs această procedură prevăzută de art. 117 din CCM la nivel de grup de unități nu este obligatorie, neexistând o dispoziție legală care să prevadă obligativitatea unei asemenea proceduri, așa cum prevede art. 109 alin. 2 Cod procedură civilă, care recunoaște caracterul obligatoriu al procedurilor instituite prin lege.
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea reține că în mod corect acțiunea a fost soluționată de instanța de fond, criticile recurentei sub acest aspect fiind nefondate.
Astfel, prin dispozițiile art. 71 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 s-a stabilit dreptul salariaților de a beneficia de o premiere pentru Ziua F. ului al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație la nivelul clasei unu de salarizare și a unui ajutor material cu ocazia sărbătorilor de Paști și Crăciun stabilit cel puțin la nivelul clasei unu de salarizare.
De asemenea, la art. 30 din același contract colectiv de muncă s-a stabilit că pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Acordul colectiv menționat s-a aplicat conform art. 4 de la data înregistrării, respectiv_, producând efecte timp de 24 de luni. Prin actul adițional nr. 370/_, aplicabilitatea acestui contract colectiv a fost extinsă la
48 de luni de la data înregistrării, ceea ce a semnificat prelungirea efectelor acestuia până la_ . Ulterior, valabilitatea contractul colectiv de muncă a fost prelungită până la 31 ianuarie 2011 prin actul adițional nr. 629/_ .
Prin urmare, temeiul acordării drepturilor constând în ajutorul material de Paști și Crăciun pentru anul 2010, prima aferentă Zilei F. ului pentru anul 2010 și salariul suplimentar aferent anului 2010 rezidă în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, căruia nu i se pot opune contractele colective de muncă încheiate la nivelul unității pârâte.
În consecință, acordarea acestor drepturi salariale constituie un drept, și nu o facultate a angajatorului, având în vedere că din modul de formulare neechivoc și nesupus vreunei condiții al art. 30 și 71 din Contractul colectiv la nivel de grup de unități (cu forță juridică superioară celui la nivel de unitate) rezultă caracterul pur și simplu al acestor drepturi. Așadar, o interpretare corectă a acestor texte duce indubitabil la concluzia că acordarea acestor drepturi este un drept al salariatului, sintagma folosită de părți fiind aceea "vor primi"; și "se va acorda"; ceea ce exclude dreptului angajatorului a analiza oportunitatea acordării acestui drept în funcție de performanțele sau realizările sale economice.
Potrivit art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii, angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă.
În conformitate cu dispozițiilor art. 7 alin. 2 din Legea 130/1996 și art. 236 din Codul muncii, (texte legale în vigoare la data nașterii dreptului la acțiune)
"contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";, astfel încât salariații era îndreptățiți la plata drepturilor salariale mai sus menționate, în cuantumul prevăzut în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități.
Aspectele invocate de către recurentă prin motivele de recurs, privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale sau situația economico- financiară a societății, nu pot justifica apărarea acesteia în sensul exonerării de răspundere și nici nu atrage netemeinicia pretențiilor, deoarece acordarea drepturilor în favoarea salariaților nu a fost condiționată sub acest aspect, fiind stabilite în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative.
În plus, recurenta avea obligația să respecte contractele colective de muncă și nu poate să își invoce propria culpă pentru a se exonera de obligațiile care le incumbă din executarea acestui contract. Recurenta avea posibilitatea să negocieze și să încheie acte adiționale ale contractului colectiv de muncă în scopul de a înlătura obligația de plată a unor drepturi de natură salarială, dacă constata că se află în imposibilitate obiectivă de a le achita.
De altfel, chiar condiționarea pe care o invocă cu privire la încadrarea în bugetele de venituri și cheltuieli este de natură a evidenția culpa recurentei, deoarece aceasta putea anticipa necesitățile pe care le avea în raport de toate drepturile salariale negociate și trebuiau să își stabilească bugetul de venituri și cheltuieli, astfel încât să își execute toate obligațiile.
Pentru aceste considerente, Curtea apreciază ca hotărârea fondului este legală și temeinică, fiind pronunțată cu interpretarea corectă a actelor deduse judecății, astfel ca o va menține ca atare, urmând ca în temeiul dispozițiilor art.
312 alin. 1 C.proc.civ. să respingă ca nefondate recursurile, în cauză nefiind incidente motivele de recurs invocate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul S. | L. | D. | |
R. | DE V. C. T. și de pârâta S. N. DE T. F. | DE M. | "C. |
M. " SA împotriva sentinței civile nr. 12841 din_ a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | ||
D. G. | L. | D. | S. D. |
GREFIER
C. M.
red.S.D./S.M.D.
2 ex./_ jud.fond. B. Z.
