Decizia penală nr. 1400/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA PENALĂ ȘI DE MINORI
DOSAR NR.(...)*/a4
DECIZIA PENALĂ NR. 1400/R/2011
Ședința publică din 15 septembrie 2011
Instanța constituită din : PREȘEDINTE : M. B.- judecător
JUDECĂTORI: V. G.
: D. P.
G. : M. N.
MINISTERUL PUBLIC- PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE-DIRECȚIA DE INVESTIGARE A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ȘI TERORISM-B. T. C. prin P.-D. D.
S-au luat spre examinare recursurile declarate de inculpații B. P. D. L. și G. F. C. împotriva încheierii penale f.n. din 8 septembrie 2011 în dosarul nr. (...) al T.ui M., fiind trimiși în judecată pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni:
◄ inculpatul B. P. D. L. pentru infracțiunile prev. de art. 7 alin.1 din legea nr. 39/2003, trafic de droguri de mare risc prev. de art. 2 alin.2 din Legea nr.
143/2000, art. 4 alin.2 din Legea nr. 143/2000, art. 4 alin.1 din Legea nr.
143/2000 și
◄ inculpatul G. F. C. pentru infracțiunile prev. de art. 7 alin.1 din Legea nr.
39/2003, trafic de droguri de risc prev. de art. 2 alin.1, art. 4 alin.1 din Legea nr.
143/2000 și trafic de droguri de mare risc prev. de art. 2 alin.1, art. 4 alin.2 din
Legea nr. 143/2000.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă inculpatul B. P. D. L. în stare de arest, asistat de apărătorul ales avocat O. C., din cadrul Baroului de avocați M., inculpatul G. F. C. în stare de arest, asistat de avocat O. C., din cadrul Baroului de avocați M., cu delegația la dosar, în substituirea apărătorului ales al acestuia, avocat B. E., din cadrul Baroului de avocați M., cu delegația la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care,
Nemaifiind alte cereri sau excepții de formulat, instanța acordă cuvântul în dezbaterea pe fond a recursurilor.
Apărătorul inculpaților solicită în principal admiterea recursului, casareaîncheierii atacate și rejudecând cauza, pronunțarea unei noi hotărâri prin care să se dispună revocarea măsurii
În subsidiar, solicită luarea unei alte măsuri neprivative de libertate, respectiv măsura obligării acestora de a nu părăsi țara, solicitând a li se acorda o
șansă de a se judeca în stare de libertate.
În continuare se arată de apărătorul inculpaților că, temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpaților, au încetat demult, iar altele noi nu există., motiv pentru care solicită revocarea măsurii arestării preventive. Solicită a se avea în vedere că inculpatul B. este arestat preventiv de aproximativ 7 luni, iar datorită poziției sale sincere, de recunoaștere a faptelor, cercetarea în faza de urmărire penală a durat mai puțin de 20 de zile, însă faptul că nu s-a trecut la judecarea cauzei nu este vina nici a instanței și nici a inculpaților. Se mai solicită a se avea în vedere faptul că acesta este într-o situație disperată deoarece părinții săi, care trăiesc dintr-o pensie, au grijă de copilul acestuia în vârstă de 4 ani.
De asemenea, se mai arată că inculpații au arătat că urmează să se prevaleze de dispozițiile art. 3201 Cod procedură penală, au recunoscut comiterea faptelor și le vor recunoaște și în fața instanței. Mai arată că inculpatul B. nu a beneficiat de pe urma acestor activități nici măcar de 1 leu. Cu privire la inculpatul G. arată că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive nu mai subzistă în prezent, iar altele noi nu au mai apărut, solicitând în acest revocarea măsurii arestării preventive, cu consecința punerii sale în stare de libertate. Inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei și se apreciază că nu se impune menținerea arestării preventive, acesta urmând să se prezinte ori de câte ori va fi citat. Reprezentantul parchetului solicită respingerea recursurilor declarate deinculpați ca nefondate, cu consecința menținerii încheierii atacate ca fiind legală și temeinică. În opinia reprezentantului parchetului, temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă în continuare. Prima condiție a dispozițiilor art. 148 lit.f Cod procedură penală este îndeplinită și de asemenea și cea de-a doua condiție a acestui articol este îndeplinită. Pedeapsa prevăzută de lege pentru aceste presupuse fapte este închisoarea mai mare de 4 ani și lăsarea în libertate a celor doi inculpați prezintă un pericol concret ridicat pentru ordinea publică, acesta rezultând din natura, gravitatea presupuselor fapte (procurare, oferire, vânzare droguri mai multor persoane prin care s-a pus în pericol sănătatea mai multor persoane) și din caracterul lor repetat. Față de acest pericol social ridicat, luarea față de inculpatul B. a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea nu este suficientă. Apărările inculpaților referitoare la problemele familiale (dar și cele personale formulate de inculpatul G. care a arătat că dorește să își termine studiile) nu pot fi primite întrucât, în raport de gradul de pericol social ridicat pe care îl prezintă acesta, ocrotirea intereselor societății are prioritate. De asemenea, se mai arată de reprezentantul parchetului că, durata arestării preventive a celor doi inculpați se încadrează în limitele unui termen rezonabil, iar neaudierea acestora nu a fost posibilă din cauza cererii formulată de inculpatul Ș. B. G. de amânare a cauzei pentru angajare apărător, a lipsei de apărare pentru partea vătămată și a lipsei de procedură cu reprezentantul ei legal. Se mai pune problema participației soției inculpatului B., numita B. P. D. Inculpatul B. P. D. L. având ultimul cuvânt solicită cercetarea sa în stare de libertate, arătând că recunoaște și regretă faptele comise. Inculpatul G. F. C. având ultimul cuvânt arată că solicită cercetarea sa în stare de libertate, arătând că mama sa este bolnavă. C U R T E A : Asupra recursurilor penale de față, În baza lucrărilor dosarului constată că Tribunalul Maramureș prin încheierea penală din 8 septembrie 2011, a respins cererile de revocare a măsurii arestării preventive formulate de inculpații B. P. D. L. și G. F. C. S-a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi localitatea formulată de inculpatul B. P. D. L. În temeiul art. 3002 raportat la art. 1. Cod procedură penală, s-a constatat din oficiu legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaților B. P. D. L. (fiul lui L. și F., născut la (...) în B. M., CNP 1., domiciliat în B. M., str. M. nr. 1A, ap.35, jud. M., arestat preventiv, aflat la Penitenciarul Gherla) și G. F. C. (fiul lui I. și D., născut la (...) în B. M., CNP 1., domiciliat în B. M., Bd. Decebal nr. 1 ap.22, jud. M., arestat preventiv, aflat la Penitenciarul Gherla) și, în consecință, s-a menținut arestarea preventivă a acestora. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut în fapt următoarele: Prin rechizitoriul întocmit la 31 martie 2011 în dosarul nr. 2-D/P/2011 de D. - B. teritorial M. s-a dispus trimiterea în judecată alături de alți inculpați a inculpaților B. P. D. L. și G. F. C. - în stare de arest preventiv - pentru infracțiunile de trafic de droguri prev.de art. 4 alin.1 din Legea nr. 143/2000 cu aplic.art. 41 alin.2 C.pen., de art. 4 alin.2 din același act normativ cu aplic.art. 41 alin.2 C.pen., de art.2 alin.1 din Legea nr. 143/2000 cu aplic.art.41 alin.2 C.pen., de art. 2 alin.2 din aceeași lege cu aplic.art. 41 alin.2 C.pen. și asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni prev.de art. 7 alin.1 din Legea nr. 39/2003 cu aplic.art. 33 lit.a C.penal. La această instanță s-a format dosarul nr. (...), iar în rejudecare dosarul nr. (...)*. Procedând la verificarea din oficiu a legalității și a temeiniciei măsurii arestării preventive a celor doi inculpați aflați în stare de arest, în temeiul art. 3002 și 1. C., precum și la examinarea cererilor acestora de revocare a măsurii arestării preventive și de a se înlocui măsura arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi localitatea formulată de inculpatul B. P. D. L., tribunalul reține următoarele: Prin încheierea penală nr. 173 din 10 martie 2011 pronunțată de Tribunalul Maramureș s-a dispus arestarea preventivă a inculpaților B. P. D. L. și G. F. C. pe o perioadă de 29 de zile (10 martie 2011-7 aprilie 2011 inclusiv), în temeiul art. 148 lit.f C., reținându-se, în esență, că inculpații B. P. D. L., B. P. D. F. (soția sa) și inculpatul G. F. C. au constituit un grup infracțional organizat având ca și scop traficul de droguri. În acest sens inculpata a achiziționat din M.a Britanie droguri pe care le-a trimis inculpatului B. P. D. L. care le-a comercializat prin intermediul inculpatului G. F. C., sumele obținute revenind, în principal, inculpatului B. P. D. L., inculpatul G. F. C. beneficiind și el de o cotă parte. În acest mod au procedat cei trei inculpați în perioada ianuarie-martie 2011 (fiecare transport a conținut circa 10 g de cocaină), inculpații B. P. D. L. și G. F. C. comercializând în mod repetat aceste droguri în B. M. unor consumatori diferiți inclusiv investigatorului sub acoperire. In data de 17 februarie 2011 inculpatul G. F. C. a vândut cantitatea de 10 g de rezină de cannabis investigatorului sub acoperire ce a fost procurată de inculpatul B. P. D. L. de la inculpatul C. G. S., fiind predat spre comercializare inculpatului G. F. C. Cu o altă ocazie inculpatul G. F. C. a mai cumpărat de la inculpatul C. G. S. 1 g de hașiș pentru consum propriu. Această încheiere a fost menținută prin încheierea penală nr. 385/R/2011 a Curții de A. C. T. a apreciat că temeiurile care au stat la baza arestării preventive a celor doi inculpați se mențin și se impune a li se menține în continuare starea de arest preventiv. Din ansamblul probelor administrate în cauză (o analiză a lor în detaliu în această fază a procesului penal nu este posibilă fără ca instanța să se antepronunțe) și din împrejurarea că aceștia au fost trimiși în judecată pentru presupusele fapte pentru care au fost arestați preventiv rezultă presupunerea că inculpații B. P. D. L. și G. F. C. s-au asociat în vederea traficării de droguri și că în perioada ianuarie-martie 2011 au furnizat în repetate rânduri droguri (cocaină și hașiș) mai multor persoane inclusiv investigatorului sub acoperire având numele de cod „. C., iar cu o ocazie se presupune că inculpatul C. G. S. i-a vândut inculpatului B. P. D. L. circa 10 g de hașiș - cantitate vândută apoi de inculpatul G. F. investigatorului sub acoperire. Există astfel indicii în sensul celor prev.de art. 143 C.pr.penală. Pedeapsa prevăzută de lege pentru aceste presupuse fapte este închisoare mai mare de 4 ani și lăsarea în libertate a celor doi inculpați prezintă un pericol concret ridicat pentru ordinea publică, acesta rezultând din natura, gravitatea presupuselor fapte (procurare, oferire, vânzare de droguri - cocaină, hașiș prin care s-a pus în pericol sănătatea mai multor persoane) și din caracterul lor repetat. Față de acest pericol social ridicat, luarea față de inculpatul B. P. D. L. a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea nu este suficientă. Întrucât măsura arestării preventive a celor doi inculpați s-a luat cu respectarea dispozițiilor legale, iar temeiul care a stat la baza luării ei s-a menținut, s-au respins cererile formulate de aceștia de revocare a acestei măsuri, cerințele prev.de art. 139 alin.2 C. nefiind îndeplinite. Apărările inculpaților referitoare la problemele familiale (dar și personale formulate de inculpatul G. F. care a arătat că dorește și să își termine studiile) nu pot fi primite întrucât, în raport de gradul de pericol social ridicat pe care îl prezintă acesta, ocrotirea intereselor societății are prioritate. De asemenea, s-a respins și apărarea potrivit căreia inculpații recunosc comiterea presupuselor fapte, urmând a se prevala de dispozițiile art. 3201 C., aceasta neconstituind un motiv de punere a lor în libertate, urmând a fi avut în vedere la fondul cauzei. Durata arestării preventive a celor doi inculpați se încadrează în limitele unui termen rezonabil, iar neaudierea acestora (și a celorlalte părți) nu a fost posibilă din cauza cererii formulate de inculpatul Ș. B. G. de amânare a cauzei pentru angajare de apărător, a lipsei de apărare pentru partea vătămată și a lipsei de procedură cu reprezentantul ei legal (la un termen de judecată), a pronunțării de către tribunal a unei soluții de restituire a cauzei la procuror pentru refacerea în parte a urmăririi penale (casată de Curtea de A. C.) și în rejudecare din cauza lipsei de procedură cu inculpatul Ș. B. G. și a lipsei de apărare pentru partea vătămată (la primul termen de judecată în cadrul noului ciclu procesual), iar la acest termen de judecată din cauza necesității de a se verifica adresa cu carefigurează acest inculpat în evidențele Direcției Județene de E. a P. M. în condițiile în care proprietarul apartamentului unde și-a avut domiciliul este o terță persoană care a comunicat faptul că acest inculpat este plecat din țară de mai mult timp existând posibilitatea ca acesta să aibă vreun alt domiciliu în țară declarat la instituția menționată. Pentru motivele de mai sus au fost respinse cererile formulate de cei doi inculpați de revocare a măsurii arestării preventive și cererea inculpatului B. P. D. L. de a se înlocui măsura arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi localitatea și s-a menținut starea lor de arest preventiv. Încheierea primei instanțe a fost atacată cu recurs de către inculpații B. P. D. L. și G. F. C. care au solicitat admiterea recursului, casarea încheierii tribunalului și rejudecând cauza, a se revoca arestul preventiv cu consecința punerii în libertate a acestora, neexistând probe și indicii temeinice care să justifice această măsură, iar în subsidiar, apreciază că se impune înlocuirea ei cu cea a obligării de a nu părăsi localitatea. Î. că inculpații sunt tineri, nu posedă antecedente penale, astfel că lăsarea lor în libertate nu aduce atingere bunei desfășurări a procesului penal. Precizează că nu subzistă în speță, temeiurile de arestare vizate de art. 148 lit.f C., iar după 7 luni de arest preventiv se întrevede depășirea termenului rezonabil de judecare a cauzei. Nu sunt puse în evidență în motivarea hotărârii, temeiurile care justifică împrejurarea că recurenții prezintă pericol concret pentru ordinea publică, dacă sunt eliberați. Prin durata de 7 luni a arestării preventive, îndelungată, aceasta tinde să se transforme într-o pedeapsă, ceea ce contravine normelor europene. Curtea examinând recursurile promovate, prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări: După cum rezultă din examinarea normelor interne - procesual penale și constituționale, interpretate prin coroborare și prin prisma dispozițiilor art.5 din C. Europeană privind Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, dreptul la libertate este un drept inalienabil, la care nu se poate renunța, iar garanțiile ce îl însoțesc privesc toate persoanele, având în vedere rolul primordial al acestuia într-o societate democratică. Față de principiul expus, rezultă cu necesitate că normele legale ce prevăd cazurile în care se poate realiza o abatere de la principiul că nicio persoană nu poate fi privată de libertatea sa, au caracter derogatoriu, iar cazurile pe care le reglementează nu pot fi interpretate decât restrictiv. Aceasta, deoarece regula în materie o constituie starea de libertate, iar orice restrângere sau atingere, în orice mod și de orice intensitate a substanței dreptului imprimă acestuia un caracter relativ. Așa fiind, cazurile în care legea națională și normele europene acceptă ca fiind licită privarea de libertate sunt reglementate prin norme imperative și exprese, enumerările folosite de legiuitor fiind limitative și exhaustive. Astfel, în jurisprudența sa, C. a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei - Hot.din 10 nov.1969; riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei, Hot.din 27 iunie 1968); să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei Hot.din 10 nov.1969); sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franței, Hot.din 26 iunie 1991 și Hendriks împotriva Olandei, Hot.din 5 iulie 2007). Pericolul de împiedicare a bunei desfășurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorități, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Becciev împotriva Moldovei din 4 oct.2005). La fel este și cazul tulburării ordinii publice: dacă un astfel de motiv poate intra în discuție din perspectiva art.5 în aceste circumstanțe excepționale și în măsura în care dreptul intern recunoaște această noțiune, el nu poate fi considerat ca relevant și suficient decât dacă se întemeiază pe fapte de natură să demonstreze că punerea în libertate a deținutului ar tulbura într-adevăr ordinea publică (Letellier citată anterior paragr.51). Pe de altă parte, C. a statuat că, potrivit art.5 paragraf 3, autoritățile trebuie să ia în considerare măsuri alternative arestării preventive, în măsura în care acuzatul le oferă garanții în ceea ce privește prezentarea sa la proces. Plecând de la jurisprudența C., instanțele interne au definit de-a lungul timpului criterii și elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenței „.ului pentru ordinea publică";, printre care reacția publică declanșată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranță ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum și profilul personal al acestuia. Totodată, instanțele naționale au mai stabilit că pericolul pentru ordinea publică la care se face referire nu este prezumat, ci trebuie dovedit, în special dacă este vorba de riscul ca inculpatul să comită o nouă infracțiune sau de reacția publică declanșată de faptele comise. Rezonanța în opinia publică, o anumită stare de nesiguranță generată de faptele comise sau aspectele referitoare la persoana acuzatului au fost evidențiate ca elemente constitutive ale pericolului pentru ordinea publică, noțiune care nu trebuie confundată cu cea de „. social al faptelor"; comise. Doar înțelegând în maniera descrisă semnificația libertății și a privării de libertate se poate realiza în concret și în mod efectiv scopul esențial al reglementării dreptului la libertate, cel al protejării individului împotriva arbitrariului autorității. Din analiza normelor procesuale interne în vigoare rezultă, potrivit art.136 C., că în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detenție pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărire penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara sau arestarea preventivă. Cu privire la această din urmă măsură preventivă, se reține că luarea măsurii arestării inculpatului presupune îndeplinirea condițiilor prevăzute de art.143 C. -respectiv să existe probe sau indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și impune, totodată, existența vreunuia dintre cazurile prevăzute la art.148 alin.1 lit.a-f C. rap.la art.148 alin.2 C. În cauza dedusă judecății, prin încheierea penală nr.173 din (...) a T.ui M. a fost admisă propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție DIICOT - B. T. M., iar în temeiul art.149/1 alin.1 C.raportat la art.143 alin.1 și 4 C. și art.148 alin.1 lit. f C., s-a dispus arestarea preventivă a inculpaților B. și G. pe o perioadă de 29 de zile, începând cu 10 martie 2011 - 7 aprilie 2011, iar la sesizarea instanței de fond, în temeiul art.3001 rap.la art.1. C. s-a constatat ca temeinică și legală măsura arestării preventive luată față de inculpați, menținându-se prevenția acestora. Inculpații au fost trimiși în judecată în stare de arest preventiv, prin rechizitoriul DIICOT - B. T. M. din 31 martie 2011 pentru comiterea infracțiunilor de inițiere și constituire a unui grup infracțional organizat (B.) și aderare și sprijinire a grupului inculpatul G. prev.de art.7 alin.1 din Legea 39/2003; trafic de droguri de risc prev.de art.2 alin.1 din Legea 143/2000 cu art.41 alin.2, trafic de droguri de mare risc prev.de art.2 alin.2 din Legea 143/2000 cu art.41 alin.2 C.pen., deținere fără drept de droguri de risc în vederea consumului propriu prev.de art.4 alin.1 din Legea 143/2000 cu art.41 alin.2 C.pen.și deținere fără drept de droguri de mare risc în vederea consumului propriu prev.de art.4 alin.2 cu art.41 alin.2 din Legea 143/2000. În perioada ianuarie-martie 2011 (fiecare transport a conținut circa 10 g de cocaină), inculpații B. P. D. L. și G. F. C. au comercializat în mod repetat cocaină în B. M. unor consumatori diferiți, inclusiv investigatorului sub acoperire. In data de 17 februarie 2011 inculpatul G. F. C. a vândut cantitatea de 10 g de rezină de cannabis investigatorului sub acoperire, ce a fost procurată de inculpatul B. P. D. L. de la inculpatul C. G. S. Cu o altă ocazie inculpatul G. F. C. a mai cumpărat de la inculpatul C. G. S. 1 g de hașiș pentru consum propriu. Pentru a dispune arestarea unei persoane, organul judiciar este obligat să ofere un set minim de fapte și informații care să convingă un observator obiectiv (judecător) cu privire la existența indiciilor temeinice că s-a săvârșit o infracțiune. Acest aspect nu presupune ca autoritățile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzații încă din momentul arestării (cauzele Brogan și Murray c/a Regatului Unit). În prezenta cauză, probele administrate până în acest moment procesual creează cu suficientă putere rezonabilitatea comiterii de către inculpați a infracțiunilor pentru care sunt cercetați. Se cunoaște că, proclamând dreptul la libertate, scopul textelor din Codul de procedură penală român cât și cel al art.5 din C. Europeană a Drepturilor Omului este asigurarea că nici o persoană nu va fi lipsită de libertatea sa în mod arbitrar. (cauza Amuur c/a Franței). Protejarea libertății individuale împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților nu trebuie să stânjenească însă eforturile autorităților judiciare în administrarea probelor, desfășurarea procesului în bune condiții. Instanța europeană a afirmat adeseori în jurisprudența sa că orice privare de libertate trebuie să fie făcută în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legislația națională, dar în același timp, trebuie să respecte scopul esențial al art.5: protejarea individului împotriva arbitrariului autorităților statale (C.Bârsan, C. Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol.I Drepturi și Libertăți, B. 2005). Indiciul este un element care poate indica sau poate fi revelator asupra unui fapt sau asupra vinovăției celui care l-a comis. El conține o știință sau o cunoștință certă și directă asupra unui fapt, circumstanțe, situații, iar prin informația și revelația produsă de această știință dă o probă indirectă cu privire la existența infracțiunii și a vinovăției - proba indicială. Principiile de securitate juridică și de protecție împotriva arbitrariului impun fondarea fiecărei privațiuni de libertate pe o bază legală specifică și pe o suspiciune rezonabilă. Solicitarea parchetului de a se menține împotriva inculpaților măsura arestării preventive, este justificată prin prisma art.148 lit.f C. Prin luarea acestei măsuri nu trebuie să se înțeleagă că inculpaților li se impută săvârșirea unor infracțiuni, ci că există probe și indicii considerate temeinice în acest sens, în raport cu stadiul în care se află procesul penal. Ori, suntem în prezența indiciilor temeinice atunci când din datele existente în speță rezultă presupunerea că persoana față de care se efectuează urmărirea penală, a săvârșit fapta. În consecință, dacă prin termenul „. se înțelege, conform dispozițiilor art.63 C. ";orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei";, în legătură cu termenul „indicii temeinice"; ele sunt simple presupuneri, determinate de aparențe mai mult sau mai puțin grăitoare. Indicii temeinice există atunci când din examinarea atentă a unor date existente în cauză, se desprinde în mod motivat, ce trebuie justificat, analizat, presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează urmărirea penală, a săvârșit cu adevărat o faptă ce ar atrage o sancțiune penală. Indiciile trebuie să fie un multiplu, cu surse independente și totodată serioase, fără să conțină pure generalități. Raționamentul procurorului trebuie, în acest sens, să fie satisfăcător, convingător, să arate motivele pentru care măsura este necesară, iar lipsa unor elemente reale, raționale, cât de cât convingătoare, face ca măsura de arestare preventivă să fie ilegală. C. Europeană a Drepturilor Omului prevede, la art.5, posibilitatea arestării sau reținerii persoanei în vederea aducerii ei în fața autorității competente „atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune";. În spiritul Convenției, prezumția de nevinovăție nu exclude arestarea preventivă. De aceea, nu se poate susține că dispozițiile legale ar fi contrare prevederilor constituționale și dispozițiilor corespunzătoare privitoare la prezumția de nevinovăție, cuprinse în pactele și convențiile internaționale privitoare la drepturile omului. Art.23 din Constituția României, republicată, prevede că libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile, iar reținerea sau arestarea unei persoane este permisă numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege. Raportând dispozițiile legale la C. pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, constatăm că acestea transpun întocmai în dreptul intern prevederile art.5 paragraf 1 lit.c din Convenție, potrivit cărora o persoană poate fi lipsită de libertatea sa dacă a fost arestată sau reținută, în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia. Nu în ultimul rând potrivit art.149/1 C. pentru a se putea dispune arestarea preventivă a inculpaților trebuie să fie întrunite condițiile prevăzute de art.143 C. și să existe în mod corespunzător vreunul din cazurile reglementate de art.148 C., iar arestarea să fie în interesul urmăririi penale. Referitor la existența în cauză a probelor și indiciilor temeinice care să dovedească presupunerea rezonabilă că inculpații recurenți ar fi comis infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată sunt: rapoartele investigatorilor sub acoperire care se coroborează cu declarațiile coinculpaților C. G. S., Ș. B. G., B. P. F. și cu declarațiile sincere ale recurenților. Examinând îndeplinirea, în concret, a condițiilor prevăzute de art.143 C. luarea măsurii arestării preventive se constată că în mod întemeiat prima instanță a concluzionat în sens afirmativ. Potrivit disp.art.3002, 160/b rap.la art.300/1 alin.3 C., când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, menține, prin încheiere motivată, arestarea preventivă sau potrivit alin.2 al aceluiași articol, dacă constată că temeiurile care au determinat arestarea au încetat, sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere, revocarea măsurii arestării preventive. În cauza de față, nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate și în consecință, ceea ce curtea trebuie să analizeze, sunt temeiurile care au determinat arestarea preventivă și dacă acestea impun sau nu, în continuare, privarea de libertate. În privința indiciilor temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpații sunt autorii infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată, acestea au fost analizate în mod definitiv la momentul luării măsurii arestului preventiv și nu s-au modificat până la sesizarea instanței prin rechizitoriu și nici până la soluționarea prezentului recurs. În lumina dispozițiilor art.148 lit.f C., este justă și aprecierea primei instanțe privind pericolul concret pe care lăsarea în libertate a inculpaților l-ar determina pentru ordinea publică, sub acest aspect avându-se în vedere natura și gravitatea sporită a faptelor de care sunt acuzați - reflectată în regimul sancționator sever aplicabil acestora-, modalitatea presupusă de comitere a faptelor respective, caracterul organizat al grupării infracționale care se ocupa cu traficul de droguri, puternica rezonanță negativă pe care astfel de fapte o au în rândul opiniei publice, precum și recrudescența fenomenului infracțional de aceeași natură, elemente care în mod obiectiv și rezonabil, justifică reacții ferme și credibile din partea organelor judiciare. Prima instanță a dat o interpretare corectă și a făcut o aplicare justă a dispozițiilor art.136 alin.1 și 8 C.întrucât circumstanțele personale favorabile invocate de fiecare dintre inculpați nu pot constitui, prin ele însele, temei al reconsiderării privării lor de libertate, acestea trebuind evaluate în contextul gravității sporite a faptelor de care sunt acuzați și a scopului urmărit prin măsura preventivă dispusă, respectiv asigurarea unei bune desfășurări a procesului penal. Întrucât nu au intervenit elemente noi care să modifice temeiurile ce au determinat arestarea inițială a recurenților, Curtea a constatat că potrivit art.139 alin.1 C. tribunalul a respins în mod legal cererile inculpaților de înlocuire a măsurii arestării preventive cu aceea a obligării de a nu părăsi localitatea sau țara. Așa cum rezultă din încheierea atacată, Tribunalul Maramureș a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat în mod justificat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, confirmând în continuare privarea de libertate a recurenților, respectiv infracțiunile deduse judecății sunt presupus a fi grave, fiind sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, existând probe certe că lăsarea lor în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică. În acest moment procesual lăsarea în libertate a inculpaților recurenți ar crea o stare de neliniște și neîncredere în rândul membrilor societății, sporindu-se nejustificat gradul de insecuritate socială la nivel local (cauza Letellier contra Franței). Înspeță, există indicii temeinice că inculpații recurenți au săvârșit presupuse fapte grave, care prin modalitatea de realizare și urmările produse duc la concluzia existenței pericolului concret pentru ordinea publică. Lăsarea în libertate a recurenților ar aduce atingere dezideratelor impuse de legea penală, creîndu-se un climat de insecuritate socială și de neîncredere a cetățenilor în actul de justiție. Mai mult decât atât, manifestările nejustificate de clemență ale instanței, nu ar face decât să încurajeze, la modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial și să afecteze nivelul încrederii societății în instituțiile statului chemate să vegheze la respectarea și aplicarea legilor. Tot în privința pericolului concret pentru ordinea publică, trebuie precizat că în dreptul național sunt prevăzute pedepse de peste 10 ani închisoare pentru infracțiunile de care sunt acuzați inculpații, deci, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, faptele de natura celor reținute în sarcina recurenților, sunt considerate că suscită o tulburare a societății, așa încât, sub acest aspect, justifică o detenție preventivă (cauza Letellier contra Franței din 26 iunie 1991). Toată etapa investigativă întinsă pe mai multe luni sau ani, în acest tip de cauze rezultă din faptul că organele judiciare trebuie să exploateze informațiile, să le analizeze, pentru a avea convingerea rezonabilă că activitățile derulate, sunt în sfera infracțională. În acest tip de cauze, de crimă organizată, activitățile sunt înfăptuite în mod conspirat, cu scopul principal al obținerii de profituri ilicite la cote deosebit de ridicate. De aceea, nu se poate pretinde organelor judiciare să finalizeze o parte a cercetărilor într-un anume interval de timp, pentru că trebuie dovedită nu doar activitatea în sine, dar și apartenența fiecărui presupus membru la grupare. Produsul infracțiunilor de crimă organizată este totdeauna unul cuprinzător, extrem de periculos pentru societate, chiar dacă efectele sale nu sunt întotdeauna vizibile în planul public. De aceea, și modalitatea de comitere, durata în timp, arsenalul de mijloace implicate sunt de cele mai multe ori plasate într-un perimetru extins, intern și extern, îmbrăcat în aparență legală. Permanent în cadrul organizației structurate, bazată pe ordine, ierarhie, pe desemnarea locului fiecăruia și a operațiunilor folosite, se urmărește disimularea originii ilicite a tranzacțiilor, bunurilor, a plăților fictive, a operațiunilor. De aici, rezidă periculozitatea evidentă a autorilor implicați și necesitatea cercetării lor în stare de arest preventiv. Indiciile și probele temeinice din faza de urmărire penală reliefează că inculpații s-au asociat, s-au protejat unul pe altul și au acționat în vederea comiterii de infracțiuni. Pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, dar acestea prezintă puncte de interferență, astfel că, în practica judiciară s-a conturat un punct de vedere majoritar, în sensul că pericolul concret pentru ordinea publică se apreciază atât în raport cu datele referitoare la faptă, adică natura și gravitatea infracțiunii comise, cât și cu rezonanța socială negativă produsă în comunitate ca urmare a săvârșirii acesteia, datele referitoare la persoana inculpatului, antecedentele penale ale sale. Numai criteriul referitor la pericolul concret sau generic al infracțiunilor săvârșite de inculpați nu poate constitui temei pentru luarea sau menținerea măsurii arestării preventive. O parte a doctrinei naționale a susținut că pentru infracțiuni deosebit degrave, cum sunt și cele de trafic de droguri, probele referitoare la existența acestor infracțiuni și identificarea făptuitorului constituie tot atâtea probe cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, întrucât prin natura lor au o rezonanță și implicații negative asupra siguranței colective. Prin urmare, există anumite tipuri de infracțiuni care, prin natura lor, conduc la ideea unui pericol concret pentru ordinea publică, fie prin amploarea socială a fenomenului infracțional pe care îl presupun și îl dezvoltă, fie prin impactul asupra întregii colectivități, și care justifică luarea măsurii arestării preventive. Art.5 paragraf 1 lit c din Convenție și implicit practica C. au dezvoltat noțiunea autonomă de „ motive plauzibile"; ( cauza Fox, Campbell și Hartley contra Regatului Unit, hotărârea din 30 august 1990). Această noțiune depinde de circumstanțele particulare ale fiecărui caz. Faptele pe care se bazează aceste motive plauzibile trebuie să fie nu doar autentice, ci și să convingă un observator independent că acea persoană este posibil să fi comis acea infracțiune, motive puse în evidență de circumstanțele particulare ale speței de față. Curtea de A. efectuând un examen propriu al cauzei, va analiza garanțiile oferite de C. împotriva privării arbitrare de libertate a inculpaților, de către autorități, prin prisma menținerii temeiurilor de arestare vizate de art.148 lit.f C., în prezenta speță. Referitor la tulburarea ordinii publice, prin prisma cauzelor Dinler contra Turciei din 31 mai 2005, Dumont-Maliverg contra Franței din 31 mai 2005, C. recunoaște că prin gravitatea lor particulară și prin reacția publicului la săvârșirea lor, anumite infracțiuni pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o detenție provizorie, cel puțin pentru un anume timp. Acest factor nu este pertinent și suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea deținutului ar tulbura liniștea publică. În plus, detenția nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică continuă să fie efectiv amenințată; menținerea în detenție preventivă nu poate fi dispusă numai în anticiparea unei pedepse privative de libertate. A., conform jurisprudenței Curții, riscul de tulburare a ordinii publice nu trebuie să fie apreciat în mod abstract, motivarea instanței cu privire la prelungire trebuind să se refere la toate temeiurile ce impun detenția provizorie. Curtea apreciază că trecerea unui interval de timp de 7 luni de la arestarea preventivă a inculpaților, nu a diminuat forța de convingere a justificării detenției preventive numai pe baza unor asemenea considerații, câtă vreme audierea inculpaților și cercetarea judecătorească nu a demarat încă. Pe de altă parte, gravitatea infracțiunii - existența unei bănuieli puternice de participare la săvârșirea unor infracțiuni grave, Curtea apreciază că legitimează și singură o detenție provizorie (cauza Naus c.Poloniei din 16 sept.2008). Pericolul ca acuzații să se sustragă de la procesul penal. Un asemenea pericol nu se poate aprecia numai pe baza gravității pedepsei pe care o riscă persoana respectivă (cauza Kalay c.Turciei-22 sept.2005; Kankowski c.Poloniei - 4 oct.2005; Karagoz c.Turciei - 20 oct.2005; Muller c.Franței - 17 martie 1997). Alte circumstanțe, cum ar fi caracterul celui interesat, moralitatea, domiciliul, profesia, resursele, legăturile familiale, legăturile de orice natură cu țara în care sunt urmăriți, pot să confirme existența pericolului de sustragere de la proces, sau să-l facă să pară atât de redus încât sănu justifice detenția provizorie. De asemenea, ar putea fi avut în vedere faptul că, înaintea arestării cel în cauză se sustrăsese urmăririi penale și arestării (cauza Kozik c.Poloniei - 18 iulie 2006). Probele dosarului evidențiază că recurenții posedă studii medii, nu au ocupație, asigurându-și existența din comiterea prezentelorinfracțiuni (trafic de droguri) ceea ce pune în evidență pericolul sustragerii acestora de la realizarea actului de justiție. Pericolul de influențare a procesului . C. acceptă în unele cauze faptul că autoritățile apreciază că trebuie să păstreze un suspect în detenție, cel puțin la începutul anchetei, pentru a-l împiedica să o perturbe, în special dacă este vorba despre o cauză complexă care necesită cercetări delicate și multiple. După o perioadă, imperativele anchetei nu mai sunt suficiente, chiar într-o asemenea cauză, pentru a justifica detenția: în mod normal, pericolele respective diminuează cu timpul, pe măsură ce sunt efectuate investigațiile necesare, sunt luate depozițiile persoanelor implicate și realizate toate verificările cerute de circumstanțele cauzei. (cauza W.c.Elveției - 25 ianuarie 1993). Riscul presiunilor asupra martorilor sau al obstrucționării anchetei nu justifică întreaga perioadă de detenție. (cauza Krawczak c.Poloniei - 4 oct.2005). Așa cum s-a mai învederat, în prezent cercetarea judecătorească nu a demarat încă, audierea inculpaților nefiind realizată, astfel că pentru o bună administrare a actului de justiție, se impune menținerea stării de arest a recurenților. Negarea culpabilității de către reclamanți Orice acuzat are dreptul la tăcere și de a contesta faptele care îi sunt reproșate și nu se poate fundamenta menținerea în detenție numai pe faptul că inculpații neagă orice vinovăție sau refuză să răspundă întrebărilor care le sunt puse, aceștia fiind prezumați nevinovați de-a lungul procesului (cauza Gerard Bernard c.Franței - 26 sept.2006). Autoritățile judecătorești nu ar putea să susțină că, negând faptele, inculpații ar fi impus practic menținerea lor în detenție (Dumont-Maliverg c.Franței - 31 mai 2005). După cum se cunoaște, inculpații din prezenta cauză, în mod constant au recunoscut sincer în faza de urmărire penală faptele imputate, iar în fața tribunalului deși încă nu a demarat cercetarea judecătorească, au invocat în favoarea lor prevederile art.320/1 alin.7 C., text de lege care va avea însă incidență cu ocazia începerii cercetării judecătorești. Pericolul de repetare al faptelor Gravitatea unei inculpări poate să conducă autoritățile judiciare să plaseze și să lase suspectul în detenție provizorie pentru a împiedica tentativele de a comite noi infracțiuni. Mai este nevoie, în plus față de alte condiții, ca circumstanțele cauzei și mai ales antecedentele și personalitatea celui acuzat să facă plauzibil pericolul și adecvată măsura (cauza Clooth c.Belgiei - 12 nov.1991). Deși inculpații nu posedă antecedente penale, împrejurarea că nu au o ocupație care să le confere în mod permanent venituri materiale, conduce la concluzia că aceștia, oricând, liberi fiind pot să recurgă la săvârșirea de noi fapte penale, în acest scop. Instanța de control judiciar a suplinit prin prezenta hotărâre motivarea instanței de fond și printr-o nouă examinare a cauzei, a răspuns cu argumente la fiecare dintre criticile și mijloacele de apărare invocate de părți, respectând dispozițiile legislației europene enunțate în cauza Boldea c.României. Judecătorul fondului prin analiza elementelor și a subzistenței temeiurilor arestării preventive, care s-a arătat că impun în continuare privarea de libertate a inculpaților, implicit s-a pronunțat asupra ineficienței unor alte măsuri preventive, respectiv cele vizate de art.145 și 1. C. Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Allenet de R. contra Franței din 10 februarie 1995 în paragraful 47 a stabilit că durata rezonabilă a procedurii se apreciază în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale, după următoarele criterii: complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților, comportamentul autorităților și importanța pentru cel interesat a obiectului procedurii. De asemenea, în jurisprudența instanței de contencios european s-a stabilit că perioada detenției în timpul procedurilor în apel sau în casație, nu poate fi examinată prin prisma art.5 par.3, ci potrivit art.6 par.1, care are în vedere durata unui proces, în ansamblul său. Dispozițiile art.21 alin.3 din Constituția României, precum și art.10 din Legea 304/2004 prevăd că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. În codul de procedură penală nu există nicio dispoziție cu privire la dreptul persoanei la un proces penal desfășurat într-un termen rezonabil, spre deosebire de materia arestării preventive, unde este reglementată instituția termenului rezonabil al arestării. Astfel, în ceea ce privește măsura arestării preventive a învinuitului sau a inculpatului, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, în primă instanță, în apel sau în recurs, codul de procedură penală, cu modificările succesive începând cu anul 2003, reglementează prin dispoziții concrete, previzibile și accesibile luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea măsurii arestării preventive, conținând numeroase garanții procesuale, printre care și cele referitoare la durata măsurii cu distincțiile specifice fazelor procesuale. Curtea învederează că „potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Slezevicius contra Lituaniei și Tudorache contra României), caracterul rezonabil al procedurilor în materie penală se apreciază în funcție de complexitatea cauzei, atitudinea inculpatului și comportamentul autorităților";. Raportând criteriile mai sus-menționate la contextul concret al cauzei, se constată că procesul vizează mai mulți inculpați, martori, situație ce justifică întinderea procesului penal pe o perioadă de aproximativ 7 luni, cu păstrarea inculpaților în stare de arest preventiv, nefiind depășită încă faza începerii cercercetării judecătorești; față de cel de-al doilea criteriu referitor la atitudinea inculpaților, Curtea reține că nu se poate aprecia în nici un caz că aceasta a stat la baza prelungirii excesive a procedurii, deoarece aceștia și-au exercitat dreptul la apărare, iar față de al treilea criteriu, privind comportamentul T.ui M., apreciază că de la înregistrarea dosarului, judecătorul fondului a depus diligențe pentru soluționarea corectă a cauzei și pentru aflarea adevărului, neparalizând încercările inculpaților de a-și exercita dreptul la apărare. Aplicând aceste principii la speța de față, durata arestării preventive a inculpaților de 7 luni este justificată din perspectiva exigențelor art.5 paragraf 3 din C. Europeană a Drepturilor Omului, aceasta nefiind excesivă. Este de remarcat că în această perioadă nu a demarat cercetarea judecătorească de către o primă instanță, astfel că autoritățile naționale au arătat o diligență specială înconducerea procedurilor. (cauzele Crăciun contra României 2008, Petrov contra Bulgariei-2008, Petroulea contra Greciei - 2008). În acest dosar, este dovedit în afara oricărui dubiu că durata urmăririi penale și a cercetării judecătorești, nu a încălcat prevederile art.6 paragraf 1, și nici durata arestării preventive de 7 luni a recurenților, nu a depășit termenul rezonabil prevăzut de art.5 paragraf 3 așa cum s-a învederat și în cauza Stogmuller contra Austriei. Spre deosebire de hotărârea J. contra României din martie 2010, unde s-a considerat nejustificată menținerea în arest a unei persoane acuzate de corupție, o perioadă mai mare de 11 luni, după momentul audierii martorilor, când nu mai era periclitată cercetarea judecătorească, în prezenta speță, este de remarcat că judecata în primă instanță nu a început, audierea inculpaților și a martorilor din rechizitoriu nu a avut loc, apărările formulate de recurenți sunt cunoscute, astfel că pentru desfășurarea în condiții corespunzătoare a procesului penal și pentru a se împiedica sustragerea acestora de la proces, este corespunzătoare momentan măsura arestării preventive, subzistând temeiurile inițiale care au impus-o, conform art.136 C. Nimic nu împiedică instanța de fond sau chiar pe cea de recurs, ca după începerea cercetării judecătorești , să dispună înlocuirea privării de libertate cu o altă măsură, mai puțin restrictivă de drepturi, în privința recurenților. Nu în ultimul rând, Curtea reține prin prisma deciziei C. „N contra Austriei"; din 27 iunie 1968 că la menținerea unei persoane în detenție, magistrații nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea faptelor, ci și la alte circumstanțe, în special cu privire la caracterul persoanei în cauză, la moralitatea, domiciliul, profesia, resursele materiale, legăturile cu familia. Atât prin referire la conținutul acestei decizii, cât și a celei pronunțate în cauza Dolgova c. R.iei din 2 martie 2006 și Scundeanu c.României din februarie 2010, Curtea învederează că în privința fiecărui inculpat recurent sunt întrunite cerințele vizate și temeiul de arestare reglementat de art.148 lit.f C. Astfel, inculpatul B. este în vârstă de 28 de ani, nu posedă antecedente penale, iar o perioadă de timp în cursul anului 2010 a prestat activități sezoniere în Londra, în construcții, firmă ce îl caracterizează pozitiv. Posedă studii medii, este căsătorit, dar nu are un loc de muncă stabil care să-i asigure în mod constant venituri materiale, în vederea întreținerii. Aceste circumstanțe personale, precum și cele reale referitoare la faptele presupus a fi comise justifică menținerea stării de arest. În privința inculpatului G. se justifică menținerea stării de arest, acesta având în faza de urmărire penală o atitudine de sinceritate, este în vârstă de 22 de ani, nu are un loc de muncă din care să-și asigure resursele materiale zilnice, nu este căsătorit. Deoarece din actele de la dosar nu rezultă că inculpatul ar avea o ocupație stabilă, care să-i asigure veniturile necesare, singura concluzie care se impune este aceea că desfășurarea unor acte ilicite, de trafic de droguri de risc și mare risc, este singura sursă de existență a acestuia. În sinteză, ținând cont de gravitatea presupuselor fapte comise de cei doi recurenți, modalitatea de realizare a infracțiunilor justifică concluzia că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, că ele subzistă și fac necesară în continuare privarea de libertate, iar perioada de 7 luni de când recurenții se află în stare de arest preventiv nu încalcă termenul rezonabil consacrat de dispozițiile art.5 parag.1 lit.a din C. Europeană a Drepturilor Omului, acest termen fiind analizat în raport de circumstanțele specifice cauzei, numărul mare de persoane implicate în activitatea infracțională. Față de cele ce preced, se impune menținerea stării de arest a inculpaților, iar pe de altă parte nu este judicioasă luarea față de aceștia a unor alte măsuri restrictive de libertate, prev de art 145, sau 1451 Cod procedură penală, la acest moment procesual, pentru motivele pe larg expuse în considerentele hotărârii. Așa fiind, se vor respinge ca nefondate recursurile promovate în temeiul art.38515 pct.1 lit.b C. Se va stabili în favoarea Baroului de A. C.-N. suma de câte 50 lei onorarii partiale pentru apărătorii din oficiu, ce se va plăti din fondul M.ui Justiției, conform art.189 C.. Vor fi obligați inculpatii să plătească în favoarea statului suma de câte 300 lei cheltuieli judiciare, din care câte 50 lei reprezentând onorar avocațial, conform art.192 alin.2 C. PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpatii B. P. D. L. si G. F. C., împotriva încheierii penale f. nr. din 8 septembrie 2011 a T.ui M.. Stabilește în favoarea Baroului de A. C.-N. suma de câte 50 lei onorarii partiale pentru apărătorii din oficiu, ce se va plăti din fondul M.ui Justiției. Obligă pe inculpati să plătească în favoarea statului suma de câte 300 lei cheltuieli judiciare, din care câte 50 lei reprezentând onorar avocațial. Decizia este definitivă. Dată și pronunțată în ședința publică din data de 15 septembrie 2011 . PREȘEDINTE JUDECĂTORI G. M. B. V. G. D. P. M. N. 4 ex. - (...)jud.fond.B. C.
red.PD/CA
| ← Decizia penală nr. 64/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia penală nr. 273/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
