Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive

Decizii și sentințe penale - Curtea de Apel Cluj (2014)

Atunci când se pune problema aplicării legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, nu se mai pot analiza toate criteriile care se au în vedere în situaţia în care cauza este în curs de judecată, întreg textul art. 6 referindu-se doar la cuantumul pedepselor, la conţinutul şi limitele măsurilor educative şi ale măsurilor de siguranţă.

În cadrul aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile pedepselor definitive, nu are loc o nouă individualizare judiciară a pedepsei, ci o individualizare legală. Aceasta, pentru că în privinţa legii vechi individualizarea a epuizat toate criteriile (legale şi judiciare), pe când în privinţa legii noi, se va face numai o individualizare legală, pedeapsa putând fi redusă numai dacă depăşeşte maximul pe care condamnatul l-ar fi putut primi, conform legii noi, nu doar pentru fiecare infracţiune analizată separat, ci şi pentru întreg complexul infracţional (forme calificate ale infracţiunii, circumstanţe agravante, tratamentul pluralităţii de infracţiuni).

Raţiunea dispoziţiilor din art. 6 NCP nu este aceea de a-l aduce pe condamnat în aceeaşi situaţie în care s-ar fi aflat dacă succesiunea de legi ar fi intervenit în cursul procesului, ci doar de a garanta respectarea principiului legalităţii, înlăturând partea din pedeapsă care depăşeşte maximul aplicabil sub legea nouă. Pentru aplicarea dispoziţiilor art. 6 NCP prezintă relevanţă doar modificările limitelor de pedeapsă, nu şi modificarea altor condiţii de care depinde sancţionarea infractorului.

În practică, singurele analize care se realizează după rămânerea definitivă a unei cauze, sunt cele referitoare la dezincriminare şi, apoi, dacă ambele legi incriminează acea faptă, pentru determinarea caracterului mai favorabil se are în vedere numai cuantumul sau conţinutul pedepsei (mitior poena).

Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, Decizia penală nr. 117 din 26 martie 2014

În baza lucrărilor dosarului, constată că prin sentinţa penală nr. 183 din 5 martie 2014 pronunţată în dosarul nr. .../100/2014 Tribunalul Maramureş, în temeiul art. 595 Cod procedură penală raportat la art. 23 din Legea nr. 255/2013 a respins ca nefondată cererea de modificare a pedepsei formulată de condamnatul P.M., născut la data de 15.06.1976, în prezent deţinut în Penitenciarul Baia Mare, privind aplicarea art. 6 din Codul penal.

În temeiul art. 275 alin. 2 C.pr.pen. a fost obligat condamnatul la plata către stat a sumei de 50 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de acesta.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că la data de 10.02.2014 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş cererea formulată de condamnatul P.M., prin care acesta solicita modificarea pedepsei de 4 ani închisoare, în a cărei executare este deţinut, reţinându-se că până la data soluţionării recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a împăcat cu toate părţile vătămate, respectiv acestea şi-au retras plângerile penale, existând astfel o cauză de nepedepsire pentru infracţiunea săvârşită. De asemenea, condamnatul a susţinut că în mod greşit s-a reţinut în sarcina sa comiterea unei infracţiuni continuate, în locul a nouă infracţiuni de înşelăciune, astfel încât nu s-a putut da eficienţă dispoziţiilor art.741 Cod penal în raport de părţile vătămate cărora le-au fost reparate integral prejudiciile.

La data de 17.02.2014 a fost înregistrată o nouă cerere formulată de condamnatul P.M., sub nr. .../100/2014, având acelaşi obiect, astfel încât, în baza art. 962 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti instanţa a dispus conexarea acesteia la dosarul iniţial constituit.

La dosarul cauzei s-au depus copia sentinţei penale de condamnare. Mandatul de executare a pedepsei închisorii, fişa de evaluare întocmită de Comisia de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile constituită în temeiul H.G. 836/2013 la nivelul Penitenciarului Baia Mare şi certificatul de cazier judiciar al condamnatului.

Examinând cererea formulată prin prisma motivelor invocate şi a înscrisurilor depuse la dosar, instanţa a reţinut următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 269/15.06.2010 a Tribunalului Cluj, definitivă prin decizia penală nr. 758/01.03.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, condamnatului P.M. i-au fost aplicate pedepsele de 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. 2,3,5 Cod penal cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal, art. 40 Cod penal şi art.74 şi 76 Cod penal şi respectiv, de o lună închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, prevăzută de art. 291 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal, art. 40 Cod penal şi art.74 şi 76 Cod penal.

Prin aceeaşi sentinţă, după contopirea pedepselor menţionate şi aplicarea pedepsei rezultante de 3 ani şi 6 luni închisoare, în baza art. 83 Cod penal sa dispus revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 4 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1352/13.10.2005 a Judecătoriei Cluj Napoca şi, în urma cumulării acestora, s-a dispus executarea pedepsei de 3 ani şi 10 luni închisoare.

În baza sentinţei penale nr. 269/15.06.2010 a Tribunalului Cluj a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 323/01.03.2013, dispunându-se deducerea perioadei reţinerii şi arestului preventiv, de la data de 11.10.2007 la 14.02.2008 şi de la încarcerare la zi.

Potrivit art.6 alin.1 Cod penal, când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiune săvârşită, se reduce la acest maxim.

Totodată, conform art.4 din Legea nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, pedeapsa aplicată pentru o infracţiune ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi.

În considerarea acestor texte legale, instanţa reţine că aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile urmăreşte asigurarea şi consolidarea principiului legalităţii pedepsei, astfel încât aceasta să aibă un temei legal atât la data aplicării cât şi pe tot parcursul executării.

Corespunzător acestui principiu, scopul art. 6 alin.1 Cod penal este de a asigura înlăturarea, dacă este cazul, a acelei părţi din pedeapsă care depăşeşte maximul aplicabil potrivit legii noi, prezumându-se că aceasta corespunde intereselor actuale ale societăţii, reflectate în politica penală a legiuitorului.

1. Spre deosebire de aplicarea legii penale mai favorabile infracţiunilor cu privire la care nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă, în cazurile ce intră sub incidenţa art. 6 Cod penal instanţa verifică exclusiv în raport de limitele de pedeapsă prevăzute de lege care dintre acestea este mai favorabilă, fără a lua în considerare modificările condiţiilor de angajare a răspunderii penale sau ale conţinutului constitutiv al infracţiunii.

În cauza de faţă, instanţa a constatat că spre deosebire de reglementarea anterioară, infracţiune de înşelăciune prevăzută de art. 244 Cod penal permite stingerea raportului juridic de conflict prin împăcarea părţilor, făcând implicit trimitere la dispoziţiile art. 159 Cod penal.

În mod evident, împăcarea părţilor reprezintă o instituţie juridică legată în mod indisolubil de modul de angajare a răspunderii penale şi, aşa cum s-a arătat anterior, poate forma obiectul analizei instanţei exclusiv în cazurile ce intră sub incidenţa art. 5 Cod penal, respectiv până la judecarea definitivă a cauzei, nu şi al celor corespunzătoare art.6 Cod penal, intrate sub autoritate de lucru judecat.

În consecinţă, susţinerile condamnatului privind „modificarea” pedepsei în a cărei executare se află ca urmare a prevederii prin dispoziţiile noului

Cod penal a posibilităţii împăcării părţilor sau de reparare a prejudiciului nu sunt întemeiate.

2. În ceea ce priveşte domeniul de reglementare al art.6 Cod penal, instanţa a reţinut că infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave pentru care petentul a fost condamnat se regăseşte incriminată prin dispoziţiile art. 244 alin.1 şi 2 Cod penal, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani, spre deosebire de pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi, prevăzută de art.215 alin. 2, 3, 5 din Codul penal din 1969.

Totodată, infracţiunea de uz de fals prevăzută de art.291 din codul penal din 1969, se regăseşte în dispoziţiile art. 323 Cod penal şi are prevăzută o pedeapsă de la 3 luni la 3 ani, aceeaşi cu cea din vechea reglementare.

Instanţa a reţinut că prin hotărârea de condamnare menţionată în sarcina condamnatului s-a reţinut forma continuată a ambelor infracţiuni, respectiv câte 9 acte materiale care îndeplineau condiţiile prevăzute de art. 41 alin.2 Cod penal din 1969.

Prin dispoziţiile art.36 Cod penal condiţiile de existenţă a infracţiunii continuate au fost modificate, respectiv a fost restrânsă posibilitatea reţinerii acestei forme a unităţii legale de infracţiune la ipoteza comiterii acţiunilor sau inacţiunilor împotriva aceluiaşi subiect pasiv, în caz contrar urmând să fie reţinută existenţa concursului de infracţiuni.

Cu toate acestea, în cazurile ce intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 6 Cod penal, pentru determinarea legii penale mai favorabile, este necesară comparare pedepsei efectiv aplicate pentru unitatea legală de infracţiune (infracţiunea în formă continuată) cu maximul pedepsei ce ar putea fi aplicat tot pentru forma continuată a aceleiaşi infracţiuni potrivit noului Cod penal.

Astfel, potrivit regimului juridic instituit prin dispoziţiile art. 36 Cod penal, pedeapsa maximă aplicabilă pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art.244 alin. 1 şi 2 Cod penal, în forma continuată ar fi de 8 ani închisoare (5 ani închisoare + spor de 3 ani închisoare), iar pentru infracţiunea de uz de fals, pedeapsa maximă ce ar putea fi aplicată este de 6 ani închisoare (3 ani închisoare + spor de 3 ani închisoare).

În consecinţă, instanţa a reţinut sub un prim aspect că pedepsele efectiv aplicate condamnatului prin sentinţa penală nr. 269/2010 a Tribunalului Cluj, de 3 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune şi de o lună închisoare pentru infracţiunea de uz de fals nu depăşesc maximul special la care s-ar putea ajunge prin aplicarea regimului juridic al infracţiunii continuate pentru infracţiunile prevăzut de art.244 alin.2 Cod penal, de 8 ani închisoare şi respectiv, de 6 ani închisoare pentru cea prevăzută de art. 323 Cod penal şi nu se impune reducerea acestora.

Totodată, instanţa a reţinut că nici pedeapsa rezultantă aplicată prin sentinţa menţionată în urma reţinerii concursului de infracţiuni conform

1 9 9 9 9

art. 33 lit. a şi art. 34 lit. b Cod penal din 1969 nu depăşeşte pedeapsa la care s-ar putea ajunge prin aplicarea dispoziţiilor art. 39 Cod penal, legea veche constituind lege penală mai favorabilă şi sub acest aspect. Astfel, conform art. 39 Cod penal pentru pluralitatea de infracţiuni sub forma concursului real, pedeapsa aplicabilă ar fi de 3 ani şi 6 luni închisoare la care se adaugă 1/3 din pedeapsa de o lună închisoare, rezultând o pedeapsă de 3 ani,6 luni şi 10 zile închisoare, mai mare decât cea de 3 ani şi 6 luni închisoare efectiv aplicată.

În ceea ce priveşte revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 4 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 1352/13.10.2005 a

Judecătoriei Cluj Napoca şi cumularea acesteia cu pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare menţionată anterior, instanţa a reţinut următoarele:

Dispoziţiile art.83 Cod penal privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei constituiau o normă specială, derogatoare de la sistemul tradiţional consacrat de Cod penal din 1969 privind stabilirea pedepsei potrivit sistemului cumulului juridic al pedepselor componente în cazul pluralităţii de infracţiuni. În consecinţă, tocmai din cauza caracterului de normă specială derogatoare, stabilirea pedepsei potrivit sistemului cumulului aritmetic în cazurile prevăzute de art. 83 Cod penal prevalau faţă de orice alt regim al pluralităţii de infracţiuni, indiferent dacă era vorba de recidivă sau pluralitate intermediară.

În cauza de faţă, instanţa a reţinut că sistemul sancţionator ce a fost aplicat condamnatului P.M. a fost determinat de dispoziţiile art. 83 Cod penal, prin cumul aritmetic al pedepselor stabilite pentru infracţiunile componente ale pluralităţii de infracţiuni, chiar dacă s-a reţinut în sarcina sa şi existenţa pluralităţii intermediare conform art. 40 Cod penal din 1969.

În consecinţă, compararea situaţiei juridice a acestuia prin prisma intrării în vigoare a noului Cod penal trebuie raportată la dispoziţiile corespondente fostului art. 83 Cod penal din 1969, iar nu la alte instituţii juridice specifice pluralităţii de infracţiuni, cum ar fi pluralitatea intermediară sau recidiva.

Potrivit art. 15 din Legea nr. 187/2012, măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicată în baza Codului penal din 1969 se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal, iar regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei, inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din 1969.

În consecinţă, într-o interpretare teleologică a dispoziţiilor legale evocate, se poate concluziona că a fost în intenţia legiuitorului de a menţine situaţia juridică a persoanelor care se află sub efectul suspendării condiţionate a executării unei pedepse aplicate anterior intrării în vigoare a noului Cod penal şi, în cazul comiterii unei infracţiuni după data de 01.02.2014, de a le supune pe acestea aceluiaşi tratament al stabilirii pedepsei rezultante prin cumul aritmetic prevăzut de art. 83 Cod penal din 1969.

Or, dacă persoana aflată în cursul termenului de încercare este supusă în cazul comiterii unei noi infracţiuni regimului juridic prevăzut de art. 83 Cod penal din 1969, cu atât mai mult ar trebui acceptat că pedepsele aplicate definitiv prin acelaşi mecanism juridic nu pot fi modificate prin compararea cu un alt sistem de aplicare a pedepsei, mai ales că sistemul iniţial este menţinut prin art.15 din Legea nr. 187/2012. Numai în ipoteza în care pedepsele componente ale cumulului aritmetic ar trebui reduse ca efect al aplicării art.6 Cod penal, atunci şi pedeapsa rezultantă, stabilită tot prin cumul aritmetic ar trebui redusă în mod corespunzător.

Astfel, instanţa a reţinut că prin prevederea expresă în conţinutul art.15 din Legea nr.187/2012 că regimul juridic al suspendării condiţionate se menţine şi după intrarea în vigoare a noului Cod penal, suportul legal al aplicării pedepsei a existat la momentul stabilirii acesteia şi se menţine pe toată durata executării acesteia, fiind respectat principiul legalităţii pedepsei fără a se impune reducerea acesteia în baza art.6 Cod penal.

În consecinţă, în temeiul art.595 Cod procedură penală şi art.23 din legea nr.255/2013, constatând că pedepsele aplicate condamnatului P.M. prin sentinţa penală nr. 269/15.06.2010 a Tribunalului Cluj nu depăşesc maximul special la care sar putea ajunge prin aplicarea dispoziţiilor noului Cod penal, iar sistemul cumulului aritmetic prevăzut de art.83 Cod penal din 1969 a fost menţinut în mod expres şi după data de 01.02.2014 prin dispoziţiile art.15 din Legea nr.187/2012, instanţa a respins ca nefondată cererea formulată de petent şi l-a obligat pe acesta la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Împotriva acestei hotărâri a formulat contestaţie condamnatul P.M.

solicitând admiterea acesteia, modificarea pedepsei aplicate având în vedere că înşelăciunea în convenţii prev. de art. 215 alin 3 pentru care a fost condamnat P.M. a fost dezincriminată conform noului Cod penal. În subsidiar, condamnatul solicită reducerea pedepsei aplicate de 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune, la maximul pedepsei prevăzute de NCP pentru această faptă reglementată în art 244 alin 1, la 3 ani de zile.

Mai mult, până la data soluţionării recursului promovat de condamnat la ÎCCJ, acesta s-a împăcat cu toate părţile vătămate, ele precizând expres că înţeleg să-şi retragă plângerile penale. Referitor la 7 părţi vătămate, condamnatul afirmă că a restituit sumele cu care le-a păgubit iar în privinţa părţilor civile R.R.I. şi S.M. a reuşit să încheie două contracte de cesiune a drepturilor procesuale, în favoarea familiei C., părţile civile relevând expres că nu mai au pretenţii faţă de contestator şi îşi retrag plângerea penală formulată.

Condamnatul precizează că părţile vătămate şi-au retras plângerile penale anterior rămânerii definitive a soluţiei de condamnare la ÎCCJ.

În faţa instanţei supreme a solicitat condamnatul să se dispună schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina acestuia, în sensul constatării că a comis 9 infracţiuni de înşelăciune în concurs şi nicidecum o infracţiune în formă continuată, compusă din 9 acte materiale, în vederea aplicării art. 741Cod penal raportat la cele 9 infracţiuni concurente.

Curtea examinând contestaţia formulată, prin prisma motivelor invocate, constată că este nefondată, pentru următoarele considerente:

Spre deosebire Codul penal din 1969, în care aplicarea legii penale mai favorabile infracţiunilor definitiv judecate era prevăzută în două variante, cu reglementări diferite (art. 14 şi art. 15), în noul Cod penal aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei a fost prevăzută într-o singură variantă, referindu-se doar la aplicarea obligatorie a legii noi, când maximul special al pedepsei prevăzute de legea nouă este mai redus sau de o specie mai uşoară decât pedeapsa pe care o execută condamnatul, renunţându-se la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile.

Autoritatea de lucru judecat trebuie respectată, inclusiv de către legiuitor sau judecător, astfel încât intervenţia asupra condamnării şi pedepsei aplicate definitiv să fie minimă. Înfrângerea autorităţii de lucru judecat trebuie să fie neapărat necesară, iar modificarea hotărârii definitive trebuie să se realizeze numai în limitele necesităţii identificate, respectiv numai atunci când s-ar încălca principiul legalităţii incriminării (în cazul condamnării definitive pentru infracţiuni dezincriminate de legea nouă) sau principiul legalităţii sancţiunii (aceeaşi infracţiune este pedepsită în legea nouă cu un alt tip de pedeapsă, mai uşoară, respectiv, deşi este posibilă aplicarea aceluiaşi tip de pedeapsă, cuantumul maxim aplicabil conform legii noi este mai mic decât pedeapsa efectiv aplicată sub imperiul vechii legi).

infracţiuni).

În practică, singurele analize care se realizează după rămânerea definitivă a

unei cauze, sunt cele referitoare la dezincriminare şi, apoi, dacă ambele legi

incriminează acea faptă, pentru determinarea caracterului mai favorabil se are în vedere numai cuantumul sau conţinutul pedepsei (mitior poena).

În cazul pluralităţii de infracţiuni, inclusiv al concursului acesteia cu

circumstanţele agravante sau atenuante, se vor compara rezultantele aplicate potrivit legii vechi, respectiv calculate potrivit legii noi şi se va stabili legea mai favorabilă după o analiză globală a tuturor aspectelor care diminuează sau majorează pedeapsa în temeiul fiecăreia dintre cele două legi, iar în cazul concret analizat de judecător se va aplica acea lege care, în întregul ei şi în concret, creează condamnatului o situaţie mai favorabilă.

Pentru alegerea legii mai blânde în cazul hotărârilor definitive se poate apela la metoda identificată de doctrina veche (V. Dongoroz): reţinerea uneia dintre legi, cu excluderea absolută a celeilalte legi, ca şi cum nici nu ar exista, nefiind, deci, îngăduit, pentru a uşura situaţia condamnatului, să se ia unele dispoziţii din legea veche şi altele din legea nouă şi prin combinarea lor să se creeze o lex tertia şi mai favorabilă acestuia.

La stabilirea legii mai favorabile în cazul în care legile succesive incriminează fapta şi stabilesc pentru aceasta pedepse de aceeaşi natură, Curtea constată că singurul criteriu rămâne compararea pedepsei aplicate în baza legii vechi cu maximul pedepsei prevăzut în legea nouă. Legea penală mai favorabilă va fi legea nouă numai dacă pedeapsa aplicată este mai mare decât maximul special al pedepsei prevăzut de legea nouă. Acest aspect rezultă fără dubiu din art. 4 din Legea de punere în aplicare.

Nu poate fi acceptată susţinerea condamnatului în sensul că înşelăciunea în convenţii ar fi dezincriminată, deoarece acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prev de art 215 alin 2, 3, 5 Cod penal cu aplicarea art 41 alin 2 şi art 40 Cod penal.

Curtea reţine că în ceea ce priveşte faptele care au avut consecinţe deosebit de grave potrivit legii anterioare (înşelăciune), ele nu sunt dezincriminate, ci se vor încadra, după caz, în dispoziţiile art 244 alin 1 sau 2 NCP, care constituie lege penală mai favorabilă, inclusiv, din punct de vedere al limitelor de pedeapsă. Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul infracţiunii de înşelăciune în convenţii, care nu mai este incriminată în mod expres de legea nouă, însă, pot fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev de art 244 NCP sau cele ale art. 239 alin 2 NCP, abuz de încredere prin fraudarea creditorilor.

Aşa fiind, acest motiv din cuprinsul contestaţiei nu poate fi primit pentru cele expuse mai sus.

Mai mult, aşa cum s-a subliniat în doctrină: „ în cazul când legea nouă intervine înainte de judecarea definitivă a cauzei, criteriile pentru determinarea caracterului mai favorabil sunt multiple: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante şi agravante, tentativă şi recidivă. Atunci însă când, legea nouă intervine după judecarea definitivă a cauzei, pentru determinarea caracterului mai favorabil se are în vedere numai cuantumul sau conţinutul pedepsei (mitior poena) „.

Condamnatul a fost trimis în judecată pentru mai multe infracţiuni, reţinându-se forma concursului real prev de art 33 lit a Cod penal.

În cazul concursului de infracţiuni, s-a îmbrăţişat opinia unuia dintre autorii proiectului noului cod (Fl.Streteanu), în sensul că verificarea incidenţei legii penale mai favorabile se realizează în două etape:

1) în prima etapă se analizează fiecare dintre pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente. Dacă depăşesc maximul special prevăzut de noul cod (în general mai favorabil sub acest aspect), pedepsele vor fi reduse la acest maxim;

2) în a doua etapă, dacă noul Cod penal a fost identificat ca lege mai favorabilă, după prima etapă, se stabileşte cuantumul pedepsei care ar putea fi aplicată ca urmare a aplicării dispoziţiilor privind stabilirea pedepsei în cazul concursului de infracţiuni conform art. 39 NCP. Regula este aceea a adiţionării la pedeapsa cea mai grea, a unei treimi din totalul celorlalte pedepse în cazul aplicării doar a pedepsei închisorii.

Pedeapsa rezultantă aplicată prin hotărârea definitivă va fi redusă, numai dacă ar fi mai mare decât cuantumul ce a rezultat din aplicarea prevederilor de la concursul de infracţiuni din noul cod.

În sarcina condamnatului s-a reţinut săvârşirea ambelor infracţiuni, pentru care a fost trimis în judecată, în formă continuată.

Aplicarea legii mai favorabile în cazul infracţiunii continuate se face tot într-o singură etapă, dat fiind că sub incidenţa vechiului cod nu a fost individualizată mai întâi o pedeapsă şi apoi aplicat sporul pentru forma continuată, însă raportarea se va face la maximul special aplicabil conform noului cod, la care se adaugă sporul după natura pedepsei (3 ani închisoare, respectiv o treime din amendă - art. 36 alin.(1) NCP). Pedeapsa aplicată prin hotărâre definitivă, anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, va fi redusă numai dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea respectivă, plus sporul prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea continuată.

O discuţie distinctă trebuie făcută faţă de faptul că, în timp ce sub imperiul vechiului cod puteau fi încadrate ca infracţiune continuată şi actele materiale săvârşite împotriva mai multor persoane, conform art. 35 alin.(1) NCP, pe lângă unitatea de rezoluţie infracţională, este necesar şi ca acţiunile sau inacţiunile care se includ în conţinutul infracţiunii să fie săvârşite împotriva aceluiaşi subiect pasiv. În acest context se pune problema, dacă această modificare a reglementării infracţiunii continuate, influenţează mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, în cazul condamnării definitive.

Opinia Curţii şi a unuia dintre autorii proiectului noului cod (Fl.Streteanu) este în sensul că, deşi potrivit legii noi faptele reţinute nu mai pot constitui o infracţiune continuată, se va avea în vedere tratamentul aplicabil potrivit legii noi acestei forme de unitate infracţională, având în vedere că pentru aplicarea dispoziţiilor art. 6 NCP prezintă relevanţă doar modificările limitelor de pedeapsă, nu şi modificarea altor condiţii de care depinde sancţionarea infractorului. Referirea la tratamentul sancţionator aplicabil concursului nici nu ar fi posibilă, dat fiind că nu există pedepse stabilite pentru fiecare acţiune sau inacţiune care intră în conţinutul infracţiunii continuate, pedepse care să poată apoi să fie contopite.

Astfel, solicitările condamnatului de modificare a pedepsei aplicate, sunt nefondate pentru următoarele argumente:

Spre deosebire de aplicarea legii penale mai favorabile infracţiunilor cu privire la care nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă, în cazurile ce intră sub incidenţa art. 6 Cod penal instanţa verifică exclusiv în raport de limitele de pedeapsă prevăzute de lege care dintre acestea este mai favorabilă, fără a lua în considerare modificările condiţiilor de angajare a răspunderii penale sau ale conţinutului constitutiv al infracţiunii.

În cauza de faţă, tribunalul a constatat că spre deosebire de reglementarea anterioară, infracţiune de înşelăciune prevăzută de art. 244 Cod penal permite stingerea raportului juridic de conflict prin împăcarea părţilor, făcând implicit trimitere la dispoziţiile art. 159 Cod penal.

În consecinţă, susţinerile condamnatului privind „modificarea” pedepsei în a cărei executare se află ca urmare a prevederii prin dispoziţiile noului Cod penal a posibilităţii împăcării părţilor, sau de reparare a prejudiciului, nu sunt întemeiate, urmând a fi respinse.

În ceea ce priveşte domeniul de reglementare al art.6 Cod penal, tribunalul a reţinut că infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave pentru care petentul a fost condamnat se regăseşte incriminată prin dispoziţiile art. 244 alin.1 şi 2 Cod penal, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani, spre deosebire de pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi, prevăzută de art.215 alin. 2, 3, 5 din Codul penal din 1969.

Tribunalul a stabilit că prin hotărârea de condamnare, în sarcina condamnatului s-a reţinut forma continuată a ambelor infracţiuni, respectiv câte 9 acte materiale care îndeplineau condiţiile prevăzute de art. 41 alin.2 Cod penal din 1969.

Cu toate acestea, în cazurile ce intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 6 Cod penal, pentru determinarea legii penale mai favorabile, este necesară compararea pedepsei efectiv aplicate pentru unitatea legală de infracţiune (infracţiunea în formă continuată) cu maximul pedepsei ce ar putea fi aplicat tot pentru forma continuată a aceleiaşi infracţiuni potrivit noului Cod penal.

În consecinţă, tribunalul a reţinut sub un prim aspect că pedepsele efectiv aplicate condamnatului prin sentinţa penală nr. 269/2010 a Tribunalului Cluj, de 3 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune şi de o lună închisoare pentru infracţiunea de uz de fals, nu depăşesc maximul special la care s-ar putea ajunge prin aplicarea regimului juridic al infracţiunii continuate pentru infracţiunile prevăzute de art.244 alin.2 Cod penal, de 8 ani închisoare şi respectiv, de 6 ani închisoare pentru cea prevăzută de art. 323 Cod penal şi nu se impune reducerea acestora.

Totodată, tribunalul a stabilit că nici pedeapsa rezultantă aplicată prin sentinţa menţionată în urma reţinerii concursului de infracţiuni conform art. 33 lit. a şi art. 34 lit. b Cod penal din 1969 nu depăşeşte pedeapsa la care s-ar putea ajunge prin aplicarea dispoziţiilor art. 39 Cod penal, legea veche constituind lege penală mai favorabilă şi sub acest aspect. Astfel, conform art. 39 Cod penal pentru pluralitatea de infracţiuni sub forma concursului real, pedeapsa aplicabilă ar fi de 3 ani şi 6 luni închisoare la care se adaugă 1/3 din pedeapsa de o lună închisoare, rezultând o pedeapsă de 3 ani,6 luni şi 10 zile închisoare, mai mare decât cea de 3 ani şi 6 luni închisoare efectiv aplicată.

În ceea ce priveşte revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 4 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 1352/13.10.2005 a Judecătoriei Cluj Napoca şi cumularea acesteia cu pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare menţionată anterior, tribunalul a reţinut următoarele:

Dispoziţiile art.83 Cod penal privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei constituiau o normă specială, derogatoare de la sistemul tradiţional consacrat de Codul penal din 1969 privind stabilirea pedepsei, potrivit sistemului cumulului juridic al pedepselor componente în cazul pluralităţii de infracţiuni. În consecinţă, tocmai din cauza caracterului de normă specială derogatoare, stabilirea pedepsei potrivit sistemului cumulului aritmetic în cazurile prevăzute de art. 83 Cod penal prevalau faţă de orice alt regim al pluralităţii de infracţiuni, indiferent dacă era vorba de recidivă sau pluralitate intermediară.

În cauza de faţă, tribunalul a reţinut că sistemul sancţionator ce a fost aplicat condamnatului P.M. a fost determinat de dispoziţiile art. 83 Cod penal, prin cumul aritmetic al pedepselor stabilite pentru infracţiunile componente ale pluralităţii de infracţiuni, chiar dacă s-a reţinut în sarcina sa şi existenţa pluralităţii intermediare conform art. 40 Cod penal din 1969.

În consecinţă, se poate concluziona că a fost în intenţia legiuitorului de a menţine situaţia juridică a persoanelor care se află sub efectul suspendării condiţionate a executării unei pedepse aplicate anterior intrării în vigoare a noului Cod penal şi, în cazul comiterii unei infracţiuni după data de 01.02.2014, de a le supune pe acestea aceluiaşi tratament al stabilirii pedepsei rezultante prin cumul aritmetic prevăzut de art. 83 Cod penal din 1969.

Or, dacă persoana aflată în cursul termenului de încercare este supusă în cazul comiterii unei noi infracţiuni regimului juridic prevăzut de art. 83 Cod penal din 1969, cu atât mai mult ar trebui acceptat că pedepsele aplicate definitiv prin acelaşi mecanism juridic, nu pot fi modificate, prin compararea cu un alt sistem de aplicare a pedepsei, mai ales că sistemul iniţial este menţinut prin art.15 din Legea nr. 187/2012. Numai în ipoteza în care, pedepsele componente ale cumulului aritmetic ar trebui reduse, ca efect al aplicării art.6 Cod penal, atunci şi pedeapsa rezultantă, stabilită tot prin cumul aritmetic ar trebui redusă în mod corespunzător.

Astfel, tribunalul a reţinut că prin prevederea expresă în conţinutul art.15 din Legea nr.187/2012 că regimul juridic al suspendării condiţionate se menţine şi după intrarea în vigoare a noului Cod penal, suportul legal al aplicării pedepsei a existat la momentul stabilirii acesteia şi se menţine pe toată durata executării ei, fiind respectat principiul legalităţii sancţiunii fără a se impune reducerea acesteia în baza art.6 Cod penal.

Pentru motivele ce preced, contestaţia condamnatului se va respinge ca nefondată în baza art. 4251 pct.1 alin 7 lit.b NCPP.

Se va stabili onorariu apărător din oficiu la 25 lei ce se va achita Baroului de Avocati Cluj din FMJ, în favoarea av.., conform art 272 alin 1 NCPP.

Va fi obligat condamnatul să achite statului suma de 300 lei cheltuieli judiciare, conform art. 275 pct 4 alin 2 NCPP. (Judecător Delia Purice)

← Citarea inculpatului deţinut în străinătate. Lipsă de procedură.		Contestaţie împotriva hotărârii judecătorului de cameră... →

Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive