Sentința penală nr. 39/2013. Evaziune fiscală
| Comentarii |
|
R O M Â N I A TRIBUNALUL SĂLAJ SECTIA PENALĂ
Dosar nr. _
Date cu caracter personal Nr. operator: 2516
SENTINȚA PENALĂ NR.39
Ședința publică de la 24 aprilie 2013 Completul compus din: PREȘEDINTE: S. M.
Grefier: M. B.
Ministerul Public este reprezentat prin procuror Stana Pompilia din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj
Pe rol fiind soluționarea procesului penal pornit împotriva inculpaților: C.
D. L. și C. C. O. , ambii domiciliați în Z., str.P.I.Sima, bl.P-17, ap.16, Jud.S., trimiși în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj, ambii pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prev.de art.9 lit.a din Legea 241/2005, republicată cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal.
La apelul nominal făcut în cauză nu se prezintă nimeni, întrucât în cauză sunt incidente disp.art.310 alin.2 Cod procedură penală, pronunțarea amânându-se pentru astăzi în baza prevederilor art.306 Cod procedură penală.
Se constată că cererile, susținerile și concluziile părților sunt consemnate în încheierea de ședință din 17 aprilie 2013, care face parte integrantă din prezenta.
T R I B U N A L U L,
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj, din data de _
, întocmit în dosar nr. 356/P/2010, au fost trimiși în judecată inculpații C. D.
L. și C. C. O., ambii pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, faptă prev. și ped. de art. 9 lit.a din Legea 241/2005, republicată cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal, constând în aceea că, în perioada 2005-2010 respectiv în perioada perioada 2007-2010, în mod repetat, în baza aceleași rezoluții infracționale unice, au comercializat un număr de 24 de autoturisme second - hand, respectiv un număr de 11 autoturisme second - hand, iar veniturile obținute nu le-a declarat organelor fiscale în vederea impozitării, cauzând un prejudiciu în cuantum de 6.938 lei și respectiv de 1.886 lei, reprezentând impozit pe venit.
Astfel, în sarcina inculpatului C. D. L. , s-a reținut că este agent de poliție în cadrul I.P.J. S. și că în perioada aprilie 2005 - octombrie 2010, a achiziționat un nr.de 24 autoturisme "second hand"; de diferite mărci, Volkswagen, Opel și Ford, pe care le-a introdus în țară și înmatriculat provizoriu pe numele său. Ulterior, a vândut un nr. de 23 autoturisme (unul se afla în stoc pentru reparații la data efectuării controlului fiscal) către diferiți clienți, persoane fizice sau
juridice, fie direct, fie prin intermediari, obținând în urma vânzării acestora, venituri nete impozabile de 94.400 lei, venituri calculate la cursul euro al B.N.R., la data vânzării autoturismelor. În această perioadă C. D. L. nu era autorizat să efectueze acte și fapte de comerț, iar sumele astfel obținute nu au fost declarate la organul fiscal, ca venituri obținute din activități independente, în vederea impozitării.
Pentru a efectua acte și fapte de comerț, de natura celor prezentate, inculpatul
C. D. L. trebuia să fie autorizat iar conform art. 83 alin. 1 din Legea 571/2003, trebuia să declare veniturile până la data de 15 mai a anului următor, adică până la_ ,_ ,_ ,_, respectiv_, însă inculpatul nu a procedat în acest mod.
În condiții similare celor mai sus descrise, în perioada martie 2007 - octombrie 2010, inculpata C. C. O. a achiziționat din Comunitatea Europeană un nr. de 11 autoturisme pe care ulterior le-a înmatriculat provizoriu și comercializat direct sau prin intermediari, la diverși clienți din țară, fără a fi autorizată pentru efectuarea de acte și fapte de comerț, obținând în urma vânzării acestora, venituri nete impozabile de 17.283 lei, calculate la cursul euro al B.N.R., la data vânzării autoturismelor.
Conform prevederilor art. 46 alin. 1 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările ulterioare " veniturile din activități independente cuprind veniturile comerciale, veniturile din profesii libere ( … ) inclusiv din activități adiacente ";. Totodată, art. 46 alin. 2 din Legea 571/2003 rep., prevede că " sunt considerate venituri comerciale, veniturile din fapte de comerț ale contribuabililor, din prestări de servicii, altele de cât cele prevăzute la alin.3";.
Față de această situație, determinarea bazei de impunere a fost efectuată, de organele de control, în conformitate cu prevederile art. 67 din OUG 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările ulterioare: " ( 1 ) Dacă organul fiscal nu poate determina mărimea bazei de impunere, acesta trebuie să o estimeze. În acest caz trebuie avute în vedere toate datele și documentele care au relevanță pentru estimare. Estimarea constă în identificarea acelor elemente care sunt cele mai apropiate situației de fapt fiscale ";. Astfel, acolo unde veniturile nu au rezultat din documente sau înscrisuri, ele au fost estimate ținând cont de adaosul mediu comercial practicat în anul respectiv la vânzarea autoturismelor la care documentele de vânzare - cumpărare conțin toate datele necesare stabilirii veniturilor. La determinarea bazei impozabile, s-a avut în vedere deducerea cheltuielilor survenite cu obținerea numerelor provizorii, care, conform adresei nr. 9226/35677/_ a Serviciului Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor este 40 lei/ autoturism ( f. 552).
Astfel, în urma controlului efectuat de comisari ai Gărzii Financiare S., în perioada_ -_ ,_ și_, s-a stabilit că inculpatul C. D. L. a produs un prejudiciu la bugetul de stat în sumă totală de 14.957 lei iar inculpata
C. C. O., a cauzat un prejudiciu bugetului de stat, constând în impozit pe venit, datorat și neachitat, în cuantum de 2.843 lei, conform procesului - verbal nr. 342/_ ( filele 548-563).
În apărarea lor, învinuiții C. D. L. și C. C. O. au declarat în cursul urmăririi penale că nu au avut cunoștință despre faptul că trebuie să declare veniturile obținute la organul fiscal în vederea impozitării și că au
contribuit doar la numerelor provizorii. După aducerea la cunoștință a sumelor reprezentând impozitul pe venit datorat și neachitat, C. D. L. și C. C.
O., au solicitat recalcularea impozitului și au depus un nr. de 18 file reprezentând cheltuieli pe care le-ar fi făcut cu vânzarea autoturismelor second hand și care n-ar fi fost luate în calcul.
Aceste documente au fost înaintate spre verificare la D.G.F.P. S. (fila 780).
În perioada 18-_, 24-_, inspectori din cadrul D.G.F.P. S., au efectuat un control tematic - inspecție fiscală generală la C. D. L., stabilindu-se că prin nedeclararea veniturilor realizate în perioada 2005 - 2010, C.
D. L. s-a sustras de la plata impozitului pe venit în sumă de 6.938 lei, la care s-au calculat majorări de întârziere și penalități în sumă de 5.351 lei, sume cu care
A. - D.G.F.P. S. s-a constituie parte civilă în cauză, conform procesului - verbal de control nr. 394/_ ( filele 725 - 807 ).
În aceeași perioadă de referință, a fost efectuat de către inspectori din cadrul
D.G.F.P. S., un control tematic - inspecție fiscală generală și la C. C. O.
, stabilindu-se că în perioada 2007-2010, aceasta a creat un prejudiciu în valoare de 1.886 lei, reprezentând impozit pe venit la care s-au calculat majorări de întârziere și penalități în sumă de 1.103 lei, astfel că A. . - D.G.F.P. S. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma totală de 2.989 lei, așa după cum rezultă din procesul - verbal de control nr. 395/_ ( filele 809 - 819 ).
Asupra cauzei penale de față, instanța reține următoarele:
La primul termen de judecată în care s-au putut pune concluzii, din data de _
, inculpații au menționat, în prezența apărătorului ales, av. C. C., că nu se consideră vinovați cu privire la faptele reținute în sarcina lor și că nu înțeleg să uzeze de prevederile art.3201Cod procedură penală.
Mai mult, prin memoriul depus la dosar și susținut în fața instanței, apărătorul inculpaților, av. C. C., a invocat excepția nulității absolute a urmăririi penale, aceasta fiind făcută, în opinia sa, cu încălcarea dispozițiilor privitoare la competență după calitatea persoanei, prevăzută de art.197 alin.2 Cod procedură penală, raportat la art. 1 din O.U.G nr. 120/2005, privind operaționalizarea Direcției Generale Anticorupție. Astfel se arată că în această cauză Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj s-a sesizat din oficiu, la data de _ , cu privire la comiterea infracțiunii, prev.de art. 9 lit.a din Legea 241/2005, de către inculpații C.
, iar după sesizare, întreaga activitate de cercetare penală a fost delegată de către procuror Direcției Generale Anticorupție. Infracțiunea de evaziune fiscală nu face parte din rândul infracțiunilor de corupție sau din rândul infracțiunilor asimilate sau în legătură cu infracțiunile de corupție, motiv pentru care ofițerii D.G.A, nu au competența să efectueze acte de cercetare penală decât pentru faptele de corupție, astfel încât urmărirea penală efectuată în cauză este lovită de nulitate absolută.
A mai arătat apărătorul inculpaților că urmărirea penală a fost efectuată cu încălcarea principiilor aflării adevărului și rolului activ al organelor de urmărire penală, în conformitate cu prev.de art.3 și 4 Cod procedură penală. Organele de urmărire penală nu a adunat probe pentru a lămuri cauza sub toate aspectele și nu au administrat nici o probă în apărarea inculpaților. Pentru unele autoturisme vândute de inculpați, au fost identificați și audiați doar proprietarii actuali ai autoturismelor, deși acestea au fost vândute în mod succesiv, pentru alte autoturisme au fost încheiate contracte de vânzare cumpărare în fals, pentru
autoturismul marca Opel Astra (poz.8) nu s-a stabilit de către organul de urmărire penală cine a cumpărat autoturismul și nu au fost administrate nici un fel de probe în legătură cu prețurile de vânzare-cumpărare, estimate de Inspecția Fiscală. Estimările efectuate în faza de urmărire penală cu privire la prejudiciu sunt contradictorii, atât sub aspectul sumei finale cât și a prețurilor de vânzare- cumpărare.
Pentru toate motivele invocate oral și în scris, apărătorul inculpaților a solicitat instanței, în baza art.332 Cod procedură penală, a se dispune restituirea dosarului la procuror în vederea refacerii urmăririi penale de către un organ de cercetare penală competent, cu respectarea garanțiilor și a drepturilor procesuale ale inculpaților și administrarea tuturor probelor necesare în apărare.
Prin încheierea din data de _ , tribunalul a respins ca nefondată excepția nulității absolute și relative a actelor de urmărire penală, efectuate în Dosar nr.356/P/2010 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj, cu consecința restituirii cauzei la procuror, cu motivarea că "ofițerii de poliție judiciară au competență generală în efectuarea actelor de urmărire penală, chiar dacă sunt specializați în anumite domenii (cum este și cazul ofițerilor de poliție judiciară din cadrul Direcției Generale Anticorupție), la fel ca și ofițerii poliției de frontieră sau căpitanii porturilor (cu toate că, potrivit legii, aceștia sunt organe de cercetare specială, în anumite domenii). Competență exclusivă în efectuarea actelor de cercetare penală au doar organele de cercetare specială enumerate la art. 208 alin. 1 lit. a), b) și c) Cod procedură penală, pentru militari și personalul civil din domeniul militar.
În ce privește al doilea aspect invocat de apărătorul inculpaților ca motiv de nulitate a actelor de urmărire penală, instanța a reținut că "încălcarea oricărei alte dispoziții legale decât cele prevăzute în alin. 2, atrage nulitatea actului în condițiile alin. 1, numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului. Instanța ia în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.
Cum art. 333 Cod procedură penală, privind restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale, a fost abrogat de pct. 158 al art. I din Legea nr. 356 din 21 iulie 2006, rezultă că principiile aflării adevărului și rolului activ al organelor de urmărire penală, prev.de art.3 și 4 Cod procedură penală, au devenit după această intervenție legislativă, practic norme de recomandare, aceste atribuții fiind transferate în sarcina instanțelor de judecată, care trebuie să administreze, cu ocazia cercetării judecătorești, toate probele necesare pentru justa soluționare a cauzei și aflarea adevărului, așa cum s-a susținut și de către procuror, în timpul dezbaterilor.
Drept urmare, instanța cercetând cauza, în ședința din _ , a procedat la luarea declarațiilor celor doi inculpați (f.37;38) precum și la audierea martorilor propuși prin actul de sesizare a instanței:D. I. N. ,M. I. R. ,C. C. S., Ion A., B. D., L. M. G., D. C. R., M. I. N., P.
E., C. T., V. I. A., T. G. C., U. Rădulescu D. și O.
(f.110-112;192-198;268-272; 274) precum și a martorului propus în apărare, respectiv B. M. (f.275) declarații din care rezultă fără dubii că operațiunile de
vânzare-cumpărare a autovehiculelor în cauză au avut loc în realitate; dealtfel, inculpații nu au contestat nici un moment aceste operațiuni, însă au susținut că, deși numărul autovehiculelor poate părea cam mare, ele au fost cumpărate pentru uz personal și nu pentru comercializare. S-a mai susținut de inculpați că nu au realizat venituri din vânzarea acestor autovehicule, că uneori au înregistrat chiar pierderi și că estimările făcute de organele financiare nu sunt corecte - în special faptul că s-au luat în considerare în mod eronat, cheltuieli de transport din Germania în România, deși autovehiculele au fost cumpărate din Belgia. De asemenea, au arătat că au atacat în contencios administrativ, rapoartele de inspecție fiscală și deciziile de impunere nr.502 și 503/A, emise în baza acestora de către DGFP-S., la data de_, contestațiile fiind înregistrate la această instituție, sub nr. 1026/_ și 1027/_ . Pe parcursul procesului s-a mai relevat faptul că prin deciziile nr.101 și 102/_, soluționarea acestor contestații a fost suspendată, până la pronunțarea unei soluții definitive pe latura penală, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea (f.113-140).
În sedința din data de _ , apărătorul inculpaților, av. C. C., a depus la dosar note de ședință privind costurile aferente cumpărării și transportului unui autoturism din Belgia în România, un set de acte și înscrisuri pentru justificarea cheltuielilor avute cu achiziționarea autovehiculelor (f.283-296) precum și o cerere în probațiune (f.297-304) privind efectuarea unei expertize contabile, prin care să se stabilească dacă inculpați au realizat sau nu profit ca urmare a vânzării autoturismelor, solicitând totodată, înlăturarea ca mijloc de probă, a proceselor-verbale de inspecție fiscală nr.384 și 385 din_, întocmite de D.G.F.P S., inspecția fiscală fiind făcută, în opinia sa, cu încălcarea Codului de procedură fiscală, adică după începerea urmăririi penale.
Instanța deliberând a admis cererea în probațiune solicitată în apărare, și a desemnat, pentru a răspunde obiectivelor propuse de apărătorul inculpaților, ca expert contabil și consultant fiscal, pe d-l Racz Zoltan Deszo, însă, în ședința publică din data de _ , instanța a repus în discuție utilitatea acestui mijloc de probă, raportat la actele depuse în probațiune de inculpați și practica judiciară care s-a conturat în materie de evaziune fiscală, și a acordat cuvântul în dezbateri, pe fondul cauzei.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul asupra utilității cererii în probațiune pusă în discuție de instanță, a aratat că proba cu expertiza contabilă este inutilă cauzei, inspecția fiscală s-a realizat în baza estimărilor, în cursul cercetării judecătorești nu au apărut elemente care să schimbe această împrejurate, au fost chiar găsite documentele care au fost invocate de inculpat- și care nu au fost găsite în dosarul de la Tribunalul București- iar pentru aceste considerente a considerat că se impune a se reveni asupra acestui mijloc de probă.
Apărătorul inculpaților, a considerat necesar efectuarea expertizei contabile, învederând din nou instanței că inspecția fiscală efectuată în cursul urmăririi penale, concretizată în raportul de inspecție fiscală și procesul verbal de control întocmit de către garda financiară, care au stat la baza emiterii celor două decizii de impunere, a fost emise cu încălcarea dispozițiilor legale, solicitând înlăturarea acestora ca mijloace de probă. Astfel, art. 94 alin. 5 Cod procedură fiscală, prevede că nu intră în atribuțiile inspecției fiscale, efectuarea de constatări
tehnico-științifice sau orice alte verificări solicitate de către organele de urmărire penală în vederea lămuririi unor fapte ori împrejurări ale cauzelor aflate în lucru la aceste instituții. Mai mult, apreciază că aceste acte întocmite de organele fiscale sunt probe ilegale, întrucât actele efectuate premergător urmăririi penale, nu pot fi luate în considerare ca mijloace de probă, prin urmare solicită înlăturarea tuturor actelor efectuate în faza de urmărire penală, până la data de_, dată la care s-a început urmărirea penală în cauză. Conform prevederilor art. 64, alin. 2 Cod procedură penală, mijloacele de probă obținute în mod ilegal, nu pot fi folosite în procesul penal.
Pe fond, raportat la materialul probator administrat în cauză, atât în faza de urmărire penală cât și în faza cercetării judecătorești, reprezentantul Ministerului Public, apreciază ca faptele celor doi inculpați, astfel cum au fost descrise în actul de seizare a instanței, sunt dovedite. Pentru aceste considerente solicită condamnarea celor doi inculpaților pentru infracțiunile reținute în sarcina lor, cu aplicarea pedepselor complementare și accesorii prevăzute de lege și obligarea la recuperarea prejudiciului cauzat bugetului de stat, cu suportarea cheltuielilor judiciare.
Apărătorul inculpaților, arată că latură obiectivă a infracțiunii pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, constă în neîndeplinirea obligațiilor fiscale, prin ascunderea bunului sau a sursei impozabile. Din dosar nu reiese că aceștia au ascuns bunurile, aceste bunuri, în speță autoturisme, fiind înmatriculate pe numele lor, fie definitiv fie provizoriu și declarate administrației financiare pentru impunere, în calitate de deținători de autovehicule și doar după aceea au fost vândute. Pentru a exista latura obiectivă a infracțiunii, era necesar să se stabilească dacă inculpații aveau sau nu obligația să se declare, potrivit Codului fiscal, ca persoane care obțin venituri din activități impozabile. Codul fiscal - arată apărătorul inculpaților în continuare - lasă la latitudinea persoanei fizice să aprecieze comportamentul său fiscal, dacă desfășoară sau nu o activitate impozabilă generatoare de venituri. Atitudinea persoanei fizice față de aceste aspecte nu poate fi sancționată penal, întrucât legea penală nu sancționează neînregistrarea fiscală ca atare, strict în scopul impozitării, această împrejurare poate fi stabilită doar în fața instanței civile. Abia după ce o persoană este declarată impozabilă, și se face dovada nerespectării obligațiilor acesteia, se poate vorbi despre infracțiunea de evaziune fiscală. Potrivit art. 127 alin. 2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, obținerea de venituri de către persoanele fizice, din vânzarea de bunuri personale, nu este considerată a fi o activitate economică aducătoare de venit. Acest lucru trebuia constatat tocmai prin raportul de inspecție fiscală, fiind în sarcina agenților fiscali să aprecieze dacă inculpații sunt sau nu sunt persoane impozabile, iar ulterior declarării lor ca persoane impozabile, se poate vorbi de evaziune fiscală, în cazul nerespectării obligațiilor lor ca persoane impozabile. Învederează că în perioada 2005-2011, era în vigoare Codul comercial, iar potrivit art. 3 și 5 din Codul Comercial, nu constituie faptă de comerț vânzarea bunurilor proprii și raportat la aceste prevederi legale, apreciază că în sarcina inculpaților nu poate exista fapta reținută.
În concluzie, apărătorul inculpaților solicită achitarea inculpaților, în conformitate cu prevederile art. 11 pct. 2, lit. a) raportat la art. 10 lit. a) Cod
procedură penală, întrucât fapta nu există. Solicită totodată a se lua în considerare aspectele de nelegalitate a urmăririi penale, astfel cum au fost acestea prezentate.
Trecând la soluționarea cauzei , tribunalul constată mai întâi că faptele deduse judecății și reținute în sarcina inculpaților, de a nu declara organelor
fiscale, veniturile obținute din vânzarea mai multor autoturisme, c a fiind venituri
obținute din activități independente, în vederea impozitării, există în realitatea obiectivă, nu sunt contestate de către inculpați și sunt confirmate prin probele administrate în cursul judecății, astfel că instanța le va reține astfel cum au fost prezentate prin actul de sesizare; aspectele invovate de către inculpați în apărare se referă doar la natura juridică a acestor fapte, în sensul că nu intră sub incidența legii penale precum și la întinderea eventualului prejudiciu cauzat bugetului de stat, cu relevanță în soluționarea laturii civile a procesului penal.
Prin urmare, este ușor de observat chiar de la început (prima facia) că motivul de achitare invocat de apărătorul inculpaților în apărare, nu va putea fi reținut de instanță, însă, față de cele susținute în mod constant de către inculpați, atât în fața organelor de control fiscal cât și a organelor de cercetare și urmărire penală (reclamând că nu au primit nici un răspuns din partea acestora) în sensul că nu au înțeles nici un moment că desfășoară o activitate de comerț independentă (licită sau ilicită), supusă împozitului pe venit, în sensul definit de Codul fiscal, instanța va trebui să stabilească pe rând, dacă faptele inculpaților, în conținutul lor concret, (astfel cum au fost descrise pe larg și apoi rezumativ, în vederea încadrării juridice, în rechizitoriu), întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, faptă prev. și ped. de art. 9 alin. 1 lit.a din Legea nr.241/2005, cu aplic.art. 41 alin. 2 Cod penal, sau a unei alte infracțiuni prevăzută de legea penală, dacă ar putea intra sub incidența altor legi, ce reglementează alte forme a răspunderii juridice de drept public (administrativă sau contravențională) sau, dimpotrivă, aceste fapte, sunt pur și simplu fapte juridice licite, de natură civilă, fiind exclusă orice formă de răspundere juridică.
Această analiză este necesară ținând cont în primul rând de faptul că, în dreptul public, de care aparține evident și domeniul fiscal, faptele antisociale pedepsite de lege, prezintă două forme de incriminare și coreletiv de răspundere juridică, respectiv infracțiunea și contravenția , ambele categorii având același dublu-scop (preventiv-sancționator), fiind așadar prin conținutul lor, de aceeași natură și anume de drept penal (în sens larg, așa cum a statuat și CEDO, prin hotararea A. c. Romania din 4 octombrie 2007) prin contrapondere cu dreptul privat- civil, elementul specific fiind definit doar de gradul diferit de pericol social abstract și implicit regimul sancționator total diferit, stabilit de legiuitor.
Prin urmare aceste două forme de răspundere juridică, de drept public-penal, nu pot coexista, cu privire la aceeași situație juridică, lăsându-se la latitudinea agentului constatator sau a organului judiciar, încadrarea juridică a faptei și stabilirea sancțiunii; corelativ, nu pot fi aplicate concomitent sau succesiv, două sancțiuni de aceeași natură și pentru aceeași faptă, principiul "non bis in idem";, fiind dealtfel consacrat în mod expres, de art. 4 din protocolul nr. 7, la Convenția (europeană) pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (CADOLF),
Cu alte cuvinte, în procesul de aplicare a normelor juridice susceptibile de a atrage o răspundere juridică,, trebuie făcută o clară distincție între dreptul privat,
unde intervine răspunderea juridică civilă (contractuală sau delictuală, după caz) cu caracter reparator și dreptul public, unde acționează, atât răspunderea juridică administrativă, pentru diferite abateri de la normele legale (reglementată prin legi speciale și specifice, fiecărui domeniu de activitate) cât și răspunderea juridică penală (evident, în sens larg), pentru fapte antisociale, reglementată de legiuitor sub cele două forme ale sale: contravenția și infracțiunea , in funcție de gradul de pericol social abstract al faptelor și valorile sociale lezate, prin săvârșirea acestora.
Această delimitare clară a faptelor ilicite sancționate de lege, nu este una pur doctrinară ci prezintă reale valențe pentru practica judiciară, întrucât spre deosebire de celelalte forme ale răspunderii juridice, în privința răspunderii penale, art. 7 din CADOLF, consacră în mod expres, vechiul principiu de drept penal "nullum crimen sine lege";" adică "nici o pedeapsă fără lege";, ca drept fundamental al omului, ce trebuie recunoscut și garantat de statele membre (Înalte Părți Contractante) oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor, ceea ce presupune că legea penală trebuie să fie suficient de precisă pentru a asigura previzibilitatea faptului că un anumit act sau fapt juridic, constituie infracțiune.
Așa cum s-a statuat în repetate rânduri și în practica CEDO, acest principiu interzice aplicarea legii penale în mod extensiv, prin analogie sau pe cale de interpretare, în dezavantajul acuzatului, de unde rezultă că legea penală trebuie să definească în mod clar infracțiunile și sancțiunile care le pedepsesc (CEDO- Achour împotriva Franței [MC], nr. 67.335/01, § 41, 29 martie 2006). Noțiunea de "drept"; ("law";) folosită la art. 7, corespunde noțiunii de "lege"; ce apare în alte articole din Convenție; ea înglobează dreptul de origine, atât legislativă, cât și jurisprudențială și implică condiții calitative, printre altele, pe cele ale accesibilității și previzibilității (Cantoni împotriva Franței, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-V, p. 1627, § 29, Coeme și alții împotriva Belgiei, nr. 32.492/96, 32.547/96, 32.548/96, 33.209/96 și 33.210/96, § 145, CEDO
2000-VII, și E.K. împotriva Turciei, nr. 28.496/95, § 51, 7 februarie 2002). Curtea Europeană a arătat deasemenea că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului de care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi (Groppera R. io AG și alții împotriva Elveției, 28 martie 1990, seria A nr. 173, p. 26, paragraful 68). Curtea Europeană a mai arătat în cauza Rotaru vs România ca sintagma "prevăzut de lege" înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, dar și calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei și previzibilă (a se vedea și Hotărârea Amann împotriva Suediei (GC) nr. 27.798/95, alin. 65, CEDO 2000). În ceea ce privește cerința previzibilității legii, Curtea a statua că o normă este "previzibila" numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate - să își corecteze conduita. Dealtfel, corelativ acestor reguli și principii fundamentale, cu valoare universală în rândul statelor de drept democratice, art. 2 din Codul penal, prevede la rândul său, "legalitatea incriminării"; sintagmă care trebuie interpretată prin prisma celor deja statuate în jurisprudența CEDO.
Pornind de la aceste reguli și principii de drept, consacrate legislativ și general acceptate, în practica judiciară internă și internațională, tribunalul reține ca fiind relevante cauzei, raportat la starea de fapt și de drept reținute prin actul de sesizare, următoarele texte de lege:
Potrivit art. 9 alin.1 lit. a din Legea nr. 241/2005, pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, constituie infracțiune de evaziune fiscală și se pedepsește cu închisoare de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi,
"ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale";, faptă pentru care dealtfel inculpații nu au fost trimiși în judecată, aceștia fiind acuzați doar că nu au declarat organelor fiscale, veniturile obținute din vânzarea mai multor autoturisme, ca fiind venituri obținute din activități independente, în vederea impozitării, însă aceste împrejurări nu intră în conținutul infracțiunii tocmai descrise. Astfel, în lipsa unei definiții legale - ce se impunea cu necesitate, întrucât vizează o faptă calificată ca infracțiune și mai ales că în art. 2 lit. a-g din Legea nr.241/2005, pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, legiuitorul definește anumiți termeni și anumite expresii, folosite în înțelesul acestui act normativ - "a ascunde bunul ori sursa impozabilă sau taxabilă"; ar putea însemna - așa cum s-a opinat deja în practica judiciară - "a nu declara și în același timp a face diferite demersuri"; pentru ca bunul sau activitatea economică în cauză, să nu fie cunoscute autoritaților fiscale, fie prin ascunderea lor fizică sau juridică (acte reale care se referă la acestea, întocmirea unor acte false sau fictive, etc), fie prin ascunderea lor scriptică (evidențierea în acte financiar - contabile sub alte denumiri), în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiile fiscale, cunoscând cu certitudine faptul că aceste bunuri sau activități sunt supuse impozitării sau taxării, potrivit legii, ceea ce presupune că făptuitorul este deja sau trebuia să fie înregistrat fiscal, în condițiile legii, după cum se va arăta în cele ce urmează.
Cu alte cuvinte, legea penală nu intervine în raporturile de drept material și procedural fiscal pentru a stabili dacă o anumită persoană fizică sau juridică, datorează sau nu taxe sau impozite la bugetul de stat, ci doar sancționează conduita antisocială a acesteia, de sustragere de la plata taxelor și impozitelor deja stabilite ca fiind datorate mai precis, după ce persoana în cauză a dobândit calitatea de contribuabil, în condițiile expres prevăzute de Codul de procedură fiscală: fie pe baza propriei declarații de impunere (în situațiile prevăzute de Codul fiscal), fie printr-o decizie de impunere, ca urmare a unui raport de inspecție fiscală (act administrativ-fiscal, ce poate fi contestat în justiție, potrivit Codului de procedură fiscală), devenind astfel subiect de drept în cadrul unui raport juridic de drept fiscal.
Continuând analiza sub aspectul elementelor constitutive ale infractiunii de evaziune fiscală, prev. și ped. de art. 9 lit a din Legea nr.241/2005, este de observat că activitatea de "ascundere";, ca element al laturii obiective, are loc în vederea realizării unui scop bine determinat de lege respectiv "sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale";, astfel că, vinovăția, ca element al laturii subiective, nu se poate manifesta, decât sub forma intenției directe, definită tocmai prin scopul instituit de legiuitor. Din conținutul infracțiunii de evaziune fiscală se mai desprinde însă și faptul că, această infracțiune, are ca situație premisă, existența unei obligații legale de a plăti taxe sau impozite, pentru anumite activități prestate sau bunuri deținute, conform Legii nr.571/2003 privind Codul Fiscal; este deci vorba, cu alte cuvinte de un subiect activ calificat de lege, ca "persoană impozabilă"; sau "contribuabil";, așa încât conduita antisocială a făptuitorului trebuie analizată cu necesitate, prin prisma existenței (sau inexistenței) unei "obligații fiscale";, stabilită în prealabil, în condițiile prevăzute de O.G nr.92/2003, privind Codul de procedură fiscală .
Astfel, raportul de drept procedural fiscal, cuprinde drepturile și obligațiile ce revin părților, potrivit legii, pentru îndeplinirea modalităților prevăzute pentru stabilirea, exercitarea și stingerea drepturilor și obligațiilor părților din raportul de drept material fiscal (art.16) iar subiecte ale acestui raport sunt statul, unitățile administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor, definite potrivit Legii administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, contribuabilul, precum și alte persoane care dobândesc drepturi și obligații în cadrul acestui raport. Contribuabilul, este definit ca fiind "orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică ce datorează impozite, taxe, contribuții și alte sume bugetului general consolidat, în condițiile legii"; (art.17). Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează și tot din acest moment, se naște și dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată (art.23).
Impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat se stabilesc astfel: a) prin declarație fiscală și b) prin decizie emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri (art.85 alin.1).
În lumina acestor prevederi legale, în practica judiciară penală, printr-o hotărâre pronunțată într-o speță similară (era vorba de vânzarea mai multor imobile construite sau renovate de către o persoană fizică, neîregistrată fiscal) s-au reținut în mod judicios, următoarele:
"Raportul de inspecție fiscală (care stă la baza deciziei de impunere-n.n). constituie actul administrativ fiscal prin care organele abilitate ale statului, urmare a analizării documentelor contabile, stabilesc sumele datorate bugetului de stat de către persoanele fizice sau juridice; spre deosebire insă de persoana juridica, deja înregistrata ca plătitor de taxe si impozite - si care daca nu-si onorează obligațiile fiscale poate fi subiect al infracțiunii de evaziune fiscala - în cazul persoanei fizice raportul de inspecție fiscala nu dispune înregistrarea acesteia în scopul impozitării sau taxării si nici nu obliga persoana la un astfel de comportament. Prin urmare, cu referire la persoana fizica, organul fiscal apreciază - în baza documentelor justificative prezentate - daca aceasta trebuia sau nu sa fie impozitată sau taxata pentru operațiunile juridice încheiate; implicit însa, prin raportul de inspecție fiscala, se stabilește caracterul comercial al tranzacțiilor efectuate de persoana fizica; asa numitul caracter comercial al activității unei persoane fizice este apreciat prin raportare la numărul de tranzacții efectuate, dar si prin raportare la sumele încasate. Aspectele cuprinse în raportul de inspecție fiscala pot fi însa contestate potrivit legii civile, inclusiv aspectele referitoare la caracterul comercial al activităților desfășurate. Pentru acest motiv, pana la momentul la care se stabilește cu certitudine daca o persoana fizica este sau nu plătitoare de TVA, aceasta nu poate fi subiect activ al infracțiunii de evaziune fiscala."(Sentința Penală nr. 351/S a Tribunalului Brașov din data de_, definitivă, prin respingerea căilor de atac).
Or, așa cum deja s-a reținut în cele ce preced, Legea nr.241/2005 privind combaterea evaziunii fiscale, nu prevede că neînregistrarea fiscala a unei persoane fizice constituie infractiune, ci doar că ascunderea bunului sau a sursei impozabile întruneste elementele constitutive ale infractiunii de evaziune fiscala. Desigur, ipotetic "nedepunerea la termenele stabilite a declarațiilor fiscale"; poate
constitui mijlocul prin care se ascunde "sursa impozabilă";, însă doar în situatia în care s-a stabilit deja cu certitudine, în cadrul unui raport de drept fiscal, că persoana fizică este obligată să se înregistreze fiscal. Și este firesc să fie așa deoarece Legea fiscală nu poate lăsa la latitudinea persoanei fizice aprecierea comportamentului ei fiscal, iar apoi să îl interpreteze ca fiind infractiune. Dispozitia fiscală trebuie să fie extrem de clară și precisă în această privință, pentru a nu lăsa loc la interpretari în ceea ce priveste obligațiile fiscale ale contribuabilului, pentru ca neîndeplinirea acestora, să poată fi sancționată penal. Dealtfel, chiar și art. 3 lit.a-d din Codul fiscal, denumit marginal ";principiile fiscalității"; prevede - între altele - "certitutinea impunerii";, constând în "elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum și să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale";.Or, în actualul cadru legislativ în materie de fiscalitate, care este extrem de stufos și în același timp volatil, [cele două coduri, Codul fiscal și Codul de procedură fiscală la care se mai adugă și Codul vamal, suferind din momentul adoptării lor, (în anul 2003, respectiv 2006, Codul vamal) și până la ora actuală, numeroase modificări (111 Codul fiscal și respectiv 39 Codul de procedură fiscală, dublate fiind de Norme metodologice de aplicare], lipsind practic de conținut acest principiu, care se adresează însăși autorităților cu atribuții în domeniul de legiferare; prin urmare, este greu de pretins cunoașterea și perfecta înțelegere a normelor fiscale aflate în vigoare la un moment dat, chiar și de către profesioniști, iar ca urmare a numeroaselor sancțiuni de natură fiscală, contravențională și penală, reglementate în paralel, corelatia dintre conduita fiscală și conduita penală, este cu totul deficitară, pentru a se putea face o clară delimitare între aceste forme de răspundere juridică. Pe de altă parte, Legea nr.241/2005, privind combaterea evaziunii fiscale, ca lege penală specială, este mult prea lacunară și imprecisă în definirea termenilor utilizați, fără nici o corelare și trimitere la normele de drept material și procedural fiscal.
Cu toate aceste dificultăți de ordin legislativ, chiar dacă în activitatea de administrare a impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat, ce presupune și activitatea de control fiscal, principiul certitudinii impunerii este lipsit de eficiență practică - atâta vreme cât nu este însoțit și de pricipiul "in dubio fiscum"; - acest principiu își găsește o deplină aplicabilitate în activitatea organelor judiciare, întrucât este dublat de principiul general de drept "in dubio pro reo"; iar în ce privește procesul penal (inclusiv sub aspectul său contravențional), se manifestă plenar principiul legalității incriminării, care, având o sferă largă de cuprindere, prin prisma interpretării date în practica CEDO noțiunii de "lege";, evident că îl presupune și în același timp, îl include.
Rezultă din cele ce preced că, în situatia în care o persoană fizică a omis a declara un venit în termenele prevăzute de lege (omisiunea putând fi sau nu culpabilă acesteia), organul fiscal competent este obligat să stabilească, în cadrul activității de control sau de inspecție fiscală, mai întâi, dacă : acel venit este sau nu impozabil raportat la sursă sau activitatea desfășurată și apoi, în caz afirmativ, dacă : persoana fizică sau juridică în cauză trebuia sau nu să îl declare, într-un anumit
termen organelor fiscale, în vederea impozitării, însă în nici un caz, nu se poate vorbi până la acel moment, despre săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.
Așadar, împrejurarea că o anumită persoană a omis (cu intenție sau din culpă) să declare un venit nu determină automat încadrarea sa în situația calificată de art 9 lit a din L 241/2005, ca fiind infracțiune de evaziune fiscală. A aprecia în sens contrar, presupune ca toate persoanele care omit să își declare diferitele venituri la administratia financiara, în termenele prevăzute de lege, s-ar face culpabile de infractiunea prev de art 9 lit a din L 241/2005; legea fiscală sanctioneaza însă doar contraventional (si nu penal) acest comportament al contribuabilului, după cum se va vedea din cele ce urmează.
Prin urmare, concluzia care se desprinde în cauza dedusă judecății, din analiza textelor de lege mai sus evocate și raportat la starea de fapt expusă prin actul de sesizare a instanței, este aceea că, în primul rând, se impune achitarea celor doi inculpați: C. D. L. și C. C. O. , trimiși în judecată pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, faptă prev. și ped. de art. 9 alin. 1 lit. a din Legea 241/2005, cu aplic. art. 41 alin (2) Cod penal și că, în al doilea rând, temeiul achitării, nu poate fi decât art. 10 lit.b Cod procedură penală , întrucât deși faptele reținute în sarcina lor, în mod incontestabil există, nu sunt prevăzute de legea penală, fiind susceptibile de a fi sancționate eventual contravențional și/sau fiscal.
Or, potrivit art. 12 Cod procedură penală, în cazurile arătate în art. 10 lit. b), d) și e), procurorul care dispune clasarea sau scoaterea de sub urmărire, ori instanța de judecată care pronunță achitarea, dacă apreciază că fapta ar putea atrage măsuri ori sancțiuni altele decât cele prevăzute de legea penală, sesizează organul competent, astfel că, instanța va continua analiza pentru a stabili dacă în concret, faptele inculpaților, astfel cum sunt descrise în actul de sesizare a instanței, respectiv că "nu au declarat organelor fiscale, veniturile obținute din vânzarea mai multor autoturisme, ca fiind venituri obținute din activități independente, în vederea impozitării";, întrunesc elementele constitutive ale contravenției, prev. de art. 219 alin. (1) lit.b comb. cu alin. (3) din OG nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, constând în "neîndeplinirea la termen a obligațiilor de declarare prevăzute de lege, a bunurilor și veniturilor impozabile sau, după caz, a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume, precum și orice informații în legătură cu impozitele, taxele, contribuțiile, bunurile și veniturile impozabile, dacă legea prevede declararea acestora";, faptă care se sancționează cu amendă de la 50 lei la 500 lei";(la data săvârșirii faptelor de către inculpați, amenda era de la 10 lei la 100 lei).
În speță, atât Garda Financiară a județulul S. cât și DGFP-Activitatea de Inspecție Fiscală-S., au stabilit, conform procesului - verbal de control nr. 342/_ și raportului de inspecție fiscală nr.502/_, că cei doi inculpați au desfășurat în perioada anilor 2005-2010, o activitate independentă, constând în fapte de comerț cu autovehicule, în sensul definit de art. 46 alin.(1) și (2) din Codul fiscal, obținând venituri impozabile care trebuiau declarate în vederea impozitării, conform art. 83 alin.(1) din același cod. Aceste constatări au fost preluate ca atare și de către organul de urmărire penală, fără a se răspunde în nici un fel, obiecțiunilor formulate în mod constant de către inculpați în sensul că nu au înțeles nici un moment să efectueze acte și fapte de comerț cu autovehicule, în sensul definit de Codul comercial, aflat în vigoare la acel moment, ci au procedat la vânzarea unor bunuri mobile personale,
respectiv autovehicule înmatriculate pe numele lor și înregistrate ca atare la Administrația Financiară a mun. Z., plătind taxele locale aferente că, potrivit art. 42 lit.g din Codul fiscal veniturile obținute din vânzarea bunurilor imobile și mobile din patrimoniul personal sunt venituri neimpozabile și că, oricum, potrivit art. 42 alin.(3) din același cod, nu aveau obligația declarării veniturilor realizate în aceste condiții, fiind vorba de "venituri din alte surse";.
Tribunalul analizând cauza și sub aceste aspecte - altminteri necontestate și susținute prin probele aflate la dosar - constată că susținerile inculpaților sunt pe deplin întemeiate în sensul că aceștia nu au desfășurat o activitate independentă de comerț cu autovehicule ci au procedat la vânzarea repetatată a mai multor bunuri din patrimoniul personal, veniturile obținute din aceste opererațiuni de transfer al proprietății neintrând, la data încheierii tranzacțiilor, adică în perioada anilor 2005- 2010, sub incidența legilor fiscale în vigoare.
Astfel, conf. art. 41 lit.a și i din Codul fiscal, fac parte - printre altele - din categoriile de venituri supuse impozitului pe venit, atât veniturile din activități independente, definite conform art. 46 cât și veniturile din alte surse, definite conform art. 78.
Veniturile din activități independente cuprind veniturile comerciale, veniturile din profesii libere și veniturile din drepturi de proprietate intelectuală, realizate în mod individual și/sau într-o formă de asociere, inclusiv din activități adiacente.
Sunt considerate venituri comerciale veniturile din fapte de comerț ale contribuabililor, din prestări de servicii, altele decât cele prevăzute la alin. (3), precum și din practicarea unei meserii.
Constituie venituri din profesii libere veniturile obținute din exercitarea profesiilor medicale, de avocat, notar, auditor financiar, consultant fiscal, expert contabil, contabil autorizat, consultant de plasament în valori mobiliare, arhitect sau a altor profesii reglementate, desfășurate în mod independent, în condițiile legii.
Veniturile din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate
intelectuală provin din brevete de invenție, desene și modele, mostre, mărci de fabrică și de comerț, procedee tehnice, know-how, din drepturi de autor și drepturi conexe dreptului de autor și altele asemenea (art.46).
Pe de altă parte, art.42 lit.g din Codul fiscal, dispune că anumite categorii de venituri cum sunt acelea primite ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile și mobile din patrimoniul personal, altele decât câștigurile din transferul titlurilor de valoare, nu sunt impozabile.
În sfârșit, art. 83 alin. (1) Cod fiscal arată persoanele care sunt obligate să își declare veniturile pentru fiecare an fiscal, până la data de 25 mai, inclusiv, a anului următor celui de realizare a venitului, respectiv ";contribuabilii care realizează, individual sau într-o formă de asociere, venituri din activități independente, venituri din cedarea folosinței bunurilor, venituri din activități agricole, determinate în sistem real"; în timp ce alin. (3) al aceluiași articol prevede că " nu se depun declarații de impunere, pentru următoarele categorii de venituri:
venituri nete determinate pe bază de norme de venit, cu excepția contribuabililor care au depus declarații de venit estimativ în luna decembrie și pentru care nu s-au stabilit plăți anticipate, conform legii;
venituri din cedarea folosinței bunurilor prevăzute la art. 63 alin. (2), a căror impunere este finală;
venituri sub formă de salarii și venituri asimilate salariilor, pentru care informațiile sunt cuprinse în fișele fiscale, care au regim de declarații de impozite și taxe sau declarații lunare, depuse de contribuabilii prevăzuți la art. 60;
venituri din investiții, cu excepția celor prevăzute la alin. (2), precum și venituri din premii și din jocuri de noroc, a căror impunere este finală;
venituri din pensii;
venituri din activități agricole, a căror impunere este finală potrivit prevederilor art. 74 alin. (4);
venituri din transferul proprietăților imobiliare;
venituri din alte surse";.
Rezultă așadar din cuprinsul acestor texte de lege și starea de fapt dedusă judecății, că, în situația inculpaților nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale contravenției, prev.de art. 219 alin. (1) lit.b comb. cu alin. (3) din OG nr. 92/2003, întrucât indiferent de calificarea juridică a actelor materiale săvârșite de aceștia (respectiv dacă sunt de natură comercială sau pur și simplu, de natură civilă, și în funcție de care trebuiau sau nu declarate, în conformitate cu prev. art.83 Cod fiscal), este cert că, potrivit art. 42 lit.g din Codul fiscal, veniturile obținute de aceștia nu sunt supuse impozitării, ca o primă cerință pentru existența acestei contravenții.
Desigur că, vânzarea repetată a unor bunuri mobile sau imobile din patrimoniul propriu, (după dobândirea licită a acestora, prin construire sau cumpărare) nu reprezintă în sine fapte subiective de comerț (care presupun, prin definiție, doar o activitate de intermediere sau de interpunere în circulația mărfurilor, de la vânzător către cumpărător) însă poate fi o formă mascată de obținere a unor venituri permanente și licite dintr-o astfel de activitate (asimilabilă celei comerciale) și de aceea, în principiu, este corect ca ea să fie supusă impozitării, ca orice activitate aducătoare de venit, însă reglementarea fiscală trebuie să fie clară în acest sens, fără loc de interpretare.
Dealtfel, legiuitorul a și intervenit oarecum în acest sens, instituind spre exemplu, obligația dezvoltatorilor de locuințe - care au construit, cumpărat, renovat și apoi (re) vândut, în nume personal, mai multe locuințe - de a se înregistra fiscal în scop de TVA și de asemenea, a fost reglementată și situația persoanelor fizice care înțeleg să își sporească patrimoniul prin diferite operațiuni licite, asimilabile faptelor de comerț, fără a contribui însă la bugetul de stat, cum este și cazul inculpaților (a se vedea în acest sens- Titlul VII - Inspecția fiscală - Cap.III - Dispoziții speciale
privind verificarea persoanelor fizice supuse impozitului pe venit, art.1091-1094Cod procedură fiscală, texte de lege introduse, prin OUG nr.117/2010, publicată în MONITORUL OFICIAL NR. 891 din 30 decembrie 2010).
În concluzie, în speță, neexistând indiciile săvârșirii de către inculpați a vreunei contravenții, raporatat la prevederile legale aflate în vigoare la data comiterii faptelor de care sunt acuzați, nu sunt incidente prev. art. 12 Cod procedură penală, privind sesizarea organelor competente pentru aplicarea unor sancțiuni administrative.
Cât privește existența și întinderea obligațiilor fiscale ale celor doi inculpați, raportat la temeiul achitării, și anume art. 10 lit.b Cod procedură penală, în conformitate cu prev. art. 346 alin. 4 Cod procedură penală, ele nu pot fi soluționate în prezentul cadru procesual, sub aspectul laturii civile a procesului penal; dealtfel,
ele fac obiectul unor dosare civile, aflate pe rolul Tribunalului S., în prezent suspendate, până la soluționarea definitivă a dosarului penal.
Pentru aceste motive, În numele Legii Hotărăște :
În baza art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.b Cod procedură penală, achită pe inculpații C. D. L. (fiul lui Augustin și M. născut la data de_ în Sîg, jud. S., domiciliat în Z., str. P.I.Sima, bl. P 17, ap. 16, jud. S., studii superioare, ocupația funcționar M.A.I., loc de muncă - I.P.J. S., CNP 1. ) și C. C. O. (fiica lui T. și Mărioara, născută la data de_ în Șimleu Silvaniei, domiciliată în Z., str. P.I.Sima, bl. P 17, ap. 16, jud. S., studii postliceale, ocupația casier trezorier, loc de muncă S.C. Kaufland România, CNP 2.
), trimiși în judecată pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, faptă prev. și ped. de art. 9 alin. 1 lit. a din Legea 241/2005, cu aplic. art. 41 alin (2) Cod penal.
Conform art. 346 alin. 4 Cod procedură penală, acțiunea civilă rămâne nesoluționată.
Conform art.192 alin. (3) Cod. pr. penală, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Cu drept de apel în termen de 10 zile de la pronunțare, pentru procuror și inculpați și de la comunicare, pentru partea civilă ANAF -DGFP-S. .
Pronunțată în ședință publică la sediul instanței, azi, 24 aprilie 2013. Președinte, Grefier,
M. S. B. M.
plecat în C.O. semnează plecată în C.O. semnează
președintele instanței grefier șef secție penală
K. M. O. Judit M.
Red.MS/_
Dact.MJD/_ Ex.2
| ← Sentința penală nr. 11/2013. Evaziune fiscală | Sentința penală nr. 3/2013. Evaziune fiscală → |
|---|
