CSJ. Decizia nr. 943/2002. Penal. Art.208, 209 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.943Dosar nr.5054/2002
Şedinţa publică din25 februarie 2003
S-au luat în examinare recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi condamnatul B.C. împotriva deciziei penale nr.557 din 17 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
S-a prezentat recurentul condamnat, aflat în stare de arest, asistat de avocat L.R., apărător desemnat din oficiu.
Procedura de citare a fost îndeplinită.
Procurorul a susţinut recursul parchetului, astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar, solicitând admiterea lui, casarea hotărârilor şi, pe fond,respingerea contestaţiei formulată de condamnat şi deducerea corectă a perioadei executată din pedeapsa aplicată acestuia, respectiv de la 24 august 1999.
Apărătorul condamnatului a solicitat admiterearecursului parchetului, numai cu privire la deducerea corectă a perioadei executate din pedeapsa aplicată acestuia şi a pus concluzii de respingere, ca nefondate, a celorlalte motive de recurs.
Cu privire la recursul declarat de condamnat, a arătat că lasă soluţia la aprecierea instanţei.
Procurorul, cu privire la recursul declarat de condamnat, a pus concluzii de admitere numai pentru greşita deducere a pedepsei.
Condamnatul, în ultimul cuvânt, a solicitat admiterea recursului şi reducerea pedepsei aplicate.
CURTEA
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, prin sentinţa penală nr.459 din 21 mai 2002, a admis contestaţia la executare formulată de către condamnatul B.C. a desfiinţat în parte sentinţa penală nr.660 din 19 octombrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă prin neapelare la 20 noiembrie 2000, a redus pedeapsa aplicată inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută şi pedepsită de art.208 alin.1, raportat la art.209 alin.1 lit.a, i şi alin.3, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal, la 7 ani închisoare.
Instanţa a dedus prevenţia inculpatului de la 20 august 1999 la zi, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale şi a dispus anularea mandatului de executare emis în baza sentinţei penale nr.660/2000 şi emiterea unuinou mandat de executare pentru pedeapsa de 7 ani închisoare.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut că, examinând contestaţia la executare, aceasta este admisibilă în conformitate cu art.461 alin.1 lit.d din Codul de procedură penală, avându-se în vedere prevederile art.15 din Codul penal, ca urmare a intrării în vigoare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.207/2000, cu modificările ulterioare.
Din analiza dosarelor a rezultat că, inculpatul a fost condamnat la 10 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de furt calificat, prevăzută şi pedepsită de art.208 alin.1, raportat la art.209 alin.1 lit.g, i şi alin.3, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal.
Tribunalul a apreciat că, în raport cu lipsa antecedentelor penale ale inculpatului, precum şi cu comportarea sa în penitenciar (conform caracterizării aflate la fila 18) pedeapsa de 10 ani închisoare poate fi redusă, în condiţiile art.15 din Codul penal, la 7 ani închisoare.
Împotriva sentinţei au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul, prin care o consideră nelegală şi netemeinică.
Parchetul a apreciat greşită admiterea contestaţiei la executare, deoarece prin aplicarea dispoziţiilor art.15 din Codul penal şi a art.461 lit.d din Codul de procedură penală nu se poate reduce pedeapsa prin reaprecierea circumstanţelor personale, precum şi pentru deducerea greşită a prevenţiei, având în vedere că inculpatul a fost reţinut preventiv numai 24 de ore (la data de 10 august 1999).
Condamnatul, la rândul său, a solicitat reducerea pedepsei de 7 ani închisoare, până la limita minimă de 3 ani închisoare.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală prin Decizia nr.557 din 17 septembrie 2002, a considerat că aplicarea Ordonanţei oricărei infracţiuni cu agravanta „consecinţe deosebit de grave” nu „implică o schimbare de circumstanţă şi de esenţă a încadrării juridice, ci eliminarea numai a formei agravante, în cadrul aceleiaşi infracţiuni”.
Aşa fiind, instanţa de control judiciar a apreciat că respectivul act normativ, cu modificările ulterioare reprezintă o lege mai favorabilă în sensul art.15 din Codul penal şi deci „calea procesuală de aplicare este contestaţia la executare, potrivit art.461 lit.d Cod procedură penală, acest act normativ reprezentând un incident de micşorare a pedepsei”.
Curtea de apel a reţinut că apelul parchetului este fondat numai în ceea ce priveşte deducerea prevenţiei condamnatului, în sensul că, prin admiterea lui, a desfiinţat parţial sentinţa penală, a dedus din pedeapsă prevenţia de o zi, respectiv 10 august 1999 şi a respins ca nefondat apelul condamnatului.
În termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs, prin care consideră Decizia nelegală şi netemeinică, cu invocarea cazului de recurs prevăzut de art.3859 alin.1 pct.171 teza a doua din Codul de procedură penală, în sensul că, instanţa de fond a procedat la schimbarea încadrării juridice a faptelor, inadmisibilă pe calea unei contestaţii la executare. Din pedeapsa de executat instanţa trebuia să deducă însă reţinerea din 24 august 1999.
La rândul său, condamnatul a declarat şi el recurs cu reiterarea aceluiaşi motiv de netemeinicie, referitor la asprimea pedepsei, solicitând reducerea ei până la minimul prevăzut de lege şi anume 3 ani închisoare, în baza art.3859 alin.1 pct.14 teza întâi din Codul de procedură penală.
Examinând hotărârile atacate în raport de cazurile de recurs invocate, Curtea constată, în baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, recursul parchetului fondat, urmând a fi admis, iar a inculpatului nefondat, urmând a fi respins.
1. În acest sens, conform dispoziţiilor cuprinse în art.461 alin.1 lit.d din Codul de procedură penală, contestaţia contra executării hotărârii penale se poate face, printre altele, când se invocă o cauză de micşorare a pedepsei.
Pentru a se asigura o aplicare integrală şi nediscriminatorie a principiului legii penale mai favorabile, Codul penal a instituit unele reguli de aplicare a acestuia şi în ipoteza în care o lege penală nouă mai blândă ar surveni după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, dar înainte de executarea completă a pedepsei aplicate.
În această ipoteză însă, cauza penală fiind soluţionată definitiv, legea penală nouă îşi poate evidenţia caracterul mai favorabil, astfel cum în mod unitar s-a opinat în literatura de specialitate, numai sub aspectul pedepselor ce le cuprind şi ca atare aplicabilitatea principiului legii mai favorabile îşi poate găsi incidenţa numai la nivelul sancţiunii.
Codul penal reglementează două modalităţi de aplicare a legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive: una obligatorie (art.14) şi alta facultativă (art.15).
Aceste prevederi reglementează situaţia pedepselor pronunţate sub legea veche ce depăşesc maximul special prevăzut de legea nouă, în situaţia în care conţinutul constitutiv al infracţiunii în discuţie prin toate elementele sale definitorii, a rămas neschimbat, noua lege cuprinzând doar noi limite de pedeapsă, evident mai reduse, pentru o infracţiune judecată definitiv, iar hotărârea de condamnare a intrat în puterea lucrului judecat.
Atunci când se constată existenţa acestei premise majore, şi anume aceeaşi faptă, cu aceeaşi încadrare juridică, dar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, sunt aplicabile prevederileart.15 din Codul penal, în sensul că, instanţa de executare ţinând seama de infracţiunea săvârşită, de persoana condamnată şi de conduita acesteia după pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei şi de fracţiunea de pedeapsă executată ar putea dispune reducerea pedepsei iniţiale.
2. Revenind la cauză, se constată că nu sunt aplicabile prevederile art.15 din Codul penal, deoarece Ordonanţa nr.207/2000 a modificat, printre altele şi art.146 din Codul penal, referitor la înţelesul noţiunii de „consecinţe deosebit de grave”, situaţie în care această agravantă specială făcând parte din conţinutul constitutiv (circumstanţial) al unor infracţiuni, numai prin înlăturarea ei, deci prin schimbarea încadrării juridice a faptei, se poate aplica legea penală mai blândă, dar în condiţiile art.13 din Codul penal, cele ale art.14 şi 15 nefiind îndeplinite.
În concluzie, prima instanţă, admiţând contestaţia la executare formulată de condamnat, a făcut o greşită aplicare a legii, deoarece hotărârea de condamnare era definitivă,iar reducerea pedepsei a dispus-o păstrând încadrarea juridică a faptei şi în art.209 alin.3 din Codul penal, ceea ce nu era posibil decât prin înlăturarea acestor dispoziţii.
În aceeaşi eroare se află şi instanţade control judiciar atunci când afirmă că, această agravantă „nu implică o schimbare de circumstanţă şi de esenţă a încadrării juridice, ci eliminarea numai a formei agravate, în cadrul aceleiaşi infracţiuni”pe care prima instanţă nu a făcut-o (nici nu o putea face în cazul acestei proceduri speciale de modificare a pedepsei), iar atunci când ea este posibilă, şi anume până la judecarea definitivă a cauzei, mijlocul juridic este cel prevăzut de art.334 din Codul de procedură penală.
În raport cu cele ce preced, recursul declarat de condamnat este nefondat, iar deducerea arestului preventiv de o zi, urmează a fi făcut pe cale administrativă cu prilejul executării pedepsei de 10 ani la care a fost condamnat inculpatul.
În consecinţă, Secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, constatând îndeplinite cerinţele cazului de recurs invocat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în baza art.38515 alin.1 pct.2 lit.d din Codul de procedură penală va admite recursul declarat şi va casa hotărârile atacate, în sensul respingerii contestaţiei la executare formulate de către condamnat,iar conform art.38515 alin.1 pct.1 lit.b din acelaşi cod va respinge ca nefondat recursul declarat de condamnat, cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei penale nr.557din17 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală, privind pe condamnatul B.C.
Casează Decizia atacată şi sentinţa penală nr.459 din 21 mai 2002 a Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatulcontestator B.C. împotriva deciziei penale sus-menţionate.
Obligă pe recurentul condamnat la plata sumei de 2.500.000 lei cheltuieli judiciare către stat, ocazionate de judecata în fond, apel şi recurs, din care suma de 300.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 februarie 2003.
PROCES-VERBAL
Prin încheierea din 13 martie 2003 s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul deciziei penale nr.943, în sensul că alineatul 2 va avea următorul cuprins:
„Casează Decizia atacată şi sentinţa penală nr.459 din 21 mai 2002 a Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală şi respinge contestaţia la executare formulată de către condamnatul B.C.”.
| ← CSJ. Decizia nr. 944/2002. Penal | CSJ. Decizia nr. 941/2002. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
