CSJ. Decizia nr. 1109/2003. Penal. Art.211 al.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1109/2003
Dosar nr.5066/2002
Şedinţa publică din 5 martie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 249 din 11 iunie 2002, Tribunalul Galaţi l-a condamnat pe inculpatul L.D., la 5 ani şi 2 luni închisoare în baza art. 211 alin. (2) lit. d) şi e) C. pen. S-a făcut aplicarea art. 64 şi art. 71 C. pen.
S-a dispus menţinerea măsurii arestării preventive şi a fost dedusă prevenţia de la 30 decembrie 2001 la 11 iunie 2002.
S-a constatat că partea vătămată P.G. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Inculpatul a fost obligat la 1.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Instanţa a reţinut, în fapt, că în seara de 29 decembrie 2001, în jurul orelor 22.00, partea vătămată P.G., motivat de o ceartă cu soţul său, P.M., şi-a anunţat părinţii că intenţionează să vină la domiciliul lor, în care scop i-a rugat să o aştepte în staţia maxi-taxi din apropierea locuinţei din municipiul Galaţi.
Întrucât părinţii nu au ajuns la timp la locul de întâlnire, partea vătămată a pornit pe jos spre locuinţa acestora.
Văzând-o singură pe drum în cartierul Micro 21, inculpatul L.D., fiind sub influenţa alcoolului a acostat-o pe partea vătămată, cerându-i banii şi bijuteriile.
La refuzul acesteia, inculpatul a lovit-o cu pumnul în zona ochiului drept. În cădere, partea vătămată a fost prinsă de inculpat de mâneca hainei din blană, rupându-i-o. În aceste împrejurări partea vătămată şi-a scos de pe degete verigheta şi inelul şi, împreună cu suma de 46.000 lei, pe care o avea, le-a remis inculpatului.
În timp ce era căzută, partea vătămată a fost controlată de inculpat pentru a constata dacă mai deţine bani sau bijuterii.
Întrucât partea vătămată a strigat după ajutor, părinţii săi, fiind în apropiere, l-au surprins pe inculpat aplecat asupra acesteia, imobilizându-l.
Aflând de la fiică ce i s-a întâmplat, mama P.A., l-a controlat în buzunare pe inculpat, fiindu-i remise, însă, de făptuitor, verigheta şi suma de 46.000 lei, inelul nefiind găsit.
Inculpatul a fost condus în scara blocului părinţilor părţii vătămate, care l-au sunat pe fiul lor, P.C. După venirea acestuia, a fost anunţat organul de poliţie, care a preluat cercetarea cazului.
Susţinerile inculpatului, în sensul că, întâlnind-o pe partea vătămată, a ajutat-o să se ridice întrucât alunecase pe gheaţă, după care, la rugămintea ei, a condus-o spre casă, destăinuindu-i că s-a certat cu soţul, fiind lovită la ochi şi, în acest context, spunându-i „să o ia dracu de căsnicie", şi-a scos verigheta şi i-a remis-o, negând să-i fi luat şi inelul şi suma de bani, au fost înlăturate de instanţă ca nesincere, necoroborându-se cu împrejurările reţinute în descrierea situaţiei de fapt şi care rezultă concordant din declaraţiile martorilor părinţi P.P. şi P.A., a fratelui P.C., precum şi din plângerea şi declaraţiile părţii vătămate.
Împotriva acestei hotărâri, inculpatul L.D. a declarat apel, solicitând, în principal achitarea, întrucât nu a săvârşit infracţiunea de tâlhărie, iar în subsidiar, reţinerea de circumstanţe atenuante şi reducerea pedepsei sub limita minimă specială prevăzută de lege.
Prin Decizia penală nr. 452 din 10 septembrie 2002, Curtea de Apel Galaţi a respins apelul inculpatului ca nefondat.
În motivare s-a arătat că mijloacele de probă susţin vinovăţia inculpatului, iar declaraţia martorului P.M., soţul părţii vătămate, invocată în apărare şi din care rezultă că, acesta a lovit-o pe partea vătămată şi că inelul pretins sustras a rămas, în realitate, în locuinţa comună la momentul plecării victimei, care însă nu poate fi prezentat întrucât ulterior a fost transformat de martor în alte bijuterii, a fost justificat înlăturată de instanţa de fond, reţinând că soţii sunt în divorţ, fiind în relaţii de duşmănie şi această declaraţie nu se coroborează cu celelalte mijloace de probă.
Nu a fost primită nici cererea de reducere a pedepsei, gradul ridicat de pericol social al infracţiunii şi conduita nesinceră a inculpatului, fiind realităţi care nu justifică acordarea circumstanţelor atenuante.
Decizia penală sus-arătată a fost atacată cu recurs de către inculpat, criticând-o pentru nelegalitate, sub aspectul greşitei menţineri a hotărârii de condamnare, întrucât nu a săvârşit fapta penală imputată şi, în subsidiar, pentru netemeinicie în privinţa individualizării pedepsei, solicitând reducerea acesteia prin reţinerea circumstanţelor atenuante.
Verificând hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului de la dosar, Curtea constată că motivele invocate de către inculpat constituie cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 18 şi 14 C. proc. pen., însă nu sunt fondate.
Aşa cum rezultă din mijloacele de probă administrate, instanţa a reţinut o situaţie de fapt pe baza declaraţiilor constante şi concordante ale părţii vătămate, părinţilor şi fratelui acesteia, care, în pofida clamării de către inculpat a nevinovăţiei sale, se coroborează cu unele elemente de fapt rezultate din chiar declaraţiile acestuia.
În acest context, este neîndoielnic că părţile din cauză nu s-au cunoscut anterior, realitate confirmată de către inculpat, aşa încât afirmaţia sa, în sensul că partea vătămată i-a remis voluntar verigheta, recunoscând că aceasta a fost găsită asupra lui nu are vreo susţinere, nici raţională, nici în mijloacele de probă.
Strigătele de ajutor ale părţii vătămate, care i-a alertat pe părinţii aflaţi pe drum în zonă, sunt cele care vin şi explică împrejurările în care inculpatul a ajuns în posesia bijuteriilor şi care înlătură afirmaţiile referitoare la însoţirea paşnică a victimei pe drum spre locuinţă.
Inculpatul L.D., în apărarea sa, a arătat că, în discuţiile civilizate şi prieteneşti cu partea vătămată în timp ce o conducea, la cerere, spre casă, a aflat de la aceasta că este certată cu soţul, care a lovit-o. Acest fapt, pe care l-a descris prin declaraţia dată chiar a doua zi, nu ar fi avut cum să îl afle decât de la partea vătămată, aşa încât, versiunea acesteia privind împrejurările comiterii agresiunii şi deposedării de bunuri este nesinceră.
În adevăr, apărarea astfel construită are logică şi dacă ar fi şi susţinută de realitatea faptică ar crea dubii în privinţa existenţei faptei şi a vinovăţiei inculpatului.
Numai că, aşa cum rezultă din declaraţia martorului P.M., soţul părţii vătămate, aflaţi în divorţ, dată în faţa instanţei pe lângă informaţii vădit în contradicţie cu celelalte mijloace de probă, acesta în noaptea de 29 decembrie 2001, după comiterea faptei, a fost dus la secţia de poliţie, unde se afla şi inculpatul, pentru lămuriri. Evident că discuţiile purtate nu au putut evita şi motivele plecării părţii vătămate de la domiciliu, explicându-se astfel cunoştinţele inculpatului referitoare la situaţia familială a acesteia, pe care, apoi, le-a valorificat, abil, în favoarea sa.
Constatând că nu există nici o îndoială în privinţa existenţei faptei şi a vinovăţiei inculpatului în săvârşirea infracţiunii, critica vizând greşita stabilire a situaţiei de fapt care a determinat eroarea gravă în legătură cu condamnarea sa, nu este întemeiată.
Nici critica privind greşita individualizare a pedepsei nu este fondată.
Circumstanţele atenuante judiciare reclamate de către inculpat nu se justifică în raport cu gradul ridicat de pericol social al infracţiunii şi conduita acestuia în desfăşurarea procesului penal.
Împrejurările favorabile privind lipsa antecedentelor penale şi vârsta inculpatului, de 26 ani, au fost valorificate în procesul de individualizare prin aplicarea pedepsei în imediata apropiere a minimului legal special.
Neconstatând nici din examinarea din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., existenţa vreunui caz de casare a hotărârii criticate, recursul inculpatului L.D. urmează să fie respins ca nefondat.
În baza art. 38517 alin. (4) C. proc. pen., cu referire la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., se va deduce din pedeapsă timpul arestării preventive a inculpatului de la 30 decembrie 2001 la 5 martie 2003.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul L.D. împotriva deciziei penale nr. 452 din 10 septembrie 2002, a Curţii de Apel Galaţi.
Deduce din pedeapsă, timpul arestării preventive a inculpatului de la 30 decembrie 2001 la 5 martie 2003.
Obligă pe inculpat la plata sumei de 1.300.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 5 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1108/2003. Penal | CSJ. Decizia nr. 1110/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
