CSJ. Decizia nr. 1115/2003. Penal. Art.264 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1115/2003
Dosar nr. 5408/2002
Şedinţa publică din 5 martie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 8 din 24 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, s-a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) cu referire la art. 10 lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatului M.I. pentru infracţiunea de favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 C. pen.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa, în baza probelor administrate a apreciat că nu a fost dovedită acordarea vreunui ajutor concret, de către inculpat, condamnatului definitiv C.V, pentru a îngreuna sau zădărnici executarea pedepsei de un an închisoare, aplicată acestuia prin sentinţa penală nr. 504 din 12 mai 1999 a Judecătoriei Piatra Neamţ pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (3) C. pen.
Astfel, s-a reţinut că inculpatul M.I., vicepreşedinte al Tribunalului Neamţ, i-a cunoscut pe C.V. şi pe fratele acestuia C.M. în anul 1998, relaţiile devenind mai apropiate, atât inculpatul, cât şi fratele condamnatului având copiii la aceeaşi grădiniţă.
În anul 2001, în baza acestor raporturi apropiate, C.V. i-a relatat inculpatului că, anterior, fusese condamnat, că a formulat cereri de amânare a executării pedepsei care au fost admise şi că spera în apariţia unui act normativ de clemenţă.
Aceste convorbiri au avut loc telefonic şi personal, inculpatul asigurându-l pe condamnat că are posibilitatea să facă o nouă cerere de amânare a executării pedepsei.
La data de 17 august 2001, C.V. l-a trimis pe martorul S.F. la biroul inculpatului cu o cerere de amânare a executării pedepsei pe motiv de boală, cererea a fost citită de inculpat şi a ajuns la Judecătoria Piatra Neamţ, termenul de judecată fiind stabilit de martora J.M., ce ocupa funcţia de preşedinte al acelei instanţe.
În cauză, s-a dispus o expertiză medico-legală care s-a efectuat la I.M.L. Iaşi, adresa de înaintare fiind înmânată avocatei condamnatului, din dispoziţia inculpatului, căruia i s-a adresat avocata.
Prin sentinţa penală nr. 919 din 20 noiembrie 2001, instanţa a admis cererea şi a dispus amânarea executării pedepsei, iar prin Decizia penală nr. 92 din 20 februarie 2002 a Tribunalului Neamţ s-a admis apelul procurorului şi s-a respins cererea condamnatului.
Prin adresa nr. 771 din 3 septembrie 2001, Biroul de executări penale al Judecătoriei Piatra Neamţ a făcut cunoscut Poliţiei Judeţului Neamţ, că la 2 septembrie 2001 a expirat amânarea executării pedepsei, urmând să se procedeze la încarcerarea condamnatului C.V. în baza mandatului nr. 880/1997.
Ca urmare, conform adresei nr. S/22924 din 12 septembrie 2001, I.P.J. Neamţ a încunoştiinţat instanţa de executare că s-a dispus urmărirea locală a lui C.V.
S-a reţinut de către curte că inculpatul M.I. nu a dat nici un ajutor condamnatului C.V. pentru a îngreuna sau zădărnici executarea pedepsei.
Astfel, s-a argumentat că amânarea executării pedepsei este o procedură legală şi chiar dacă s-ar fi dovedit că cererea de amânare ar fi fost primită de inculpat (deşi cele patru cereri de amânare au fost primite conform rechizitoriului de către martora J.M.) ori dacă ar fi înmânat lui S.V. copia unei adrese către o instituţie sanitară, acestea nu pot constitui acte materiale de ajutor date infractorului pentru a îngreuna executarea pedepsei.
De asemenea, nu s-a dovedit că inculpatul ar fi intervenit în vreun fel în soluţionarea favorabilă a acestei cereri la nici o persoană din cadrul Judecătoriei Piatra Neamţ, deşi C.V. a dorit şi sperat acest lucru.
Dacă ar fi avut această intenţie s-ar fi implicat în soluţionarea apelului judecat la Tribunalul Neamţ, unde îndeplinea o funcţie de conducere, dar apelul procurorului a fost admis.
În legătură cu informaţiile legate de posibilitatea apariţiei unei legi de graţiere, s-a reţinut că aceasta era de notorietate, fiind depus la parlament un proiect de act normativ de clemenţă.
Referitor la faptul că ultima amânare de executare expira la 2 septembrie 2001, C.V. a fost acela care l-a informat pe inculpat, ceea ce acesta din urmă a confirmat după consultarea dosarului. Tot C.V. l-a informat pe M.I. că expertiza medico-legală trebuie efectuată la I.M.L. Iaşi nu la Piatra Neamţ, că s-a emis mandat de arestare şi că a fost dat în urmărire, toate acestea rezultând din înregistrările convorbirilor telefonice din 7 august şi 8 august 2001, 2 septembrie, 18 septembrie, 19 septembrie şi 25 septembrie.
Cu privire la folosirea înregistrărilor telefonice s-a reţinut că mandatul emis la 22 iunie 2001 de către un procuror al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, viza interceptarea comunicaţiilor numitului C.V. pe o durată de 6 luni, iar mandatul emis la 20 septembrie 2001 de către acelaşi procuror, privea interceptarea comunicaţiilor lui C.M. pe o durată de o lună şi 20 zile, ambele mandate fiind întemeiate pe dispoziţiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României şi art. 10 din Legea nr. 14/1991 privind organizarea şi funcţionarea S.R.I.
Întrucât avizele de cercetare penală a trei magistraţi printre care şi M.I., cât şi avizul de trimitere în judecată sunt ulterioare interceptării acestor convorbiri, divulgarea convorbirilor incidentale ale acestui magistrat cu persoanele urmărite, s-a concluzionat de către prima instanţă că aceasta constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 51/1991.
S-a mai constatat de către instanţă că inculpatul nu a negat conţinutul acestor procese verbale de redare a convorbirilor telefonice şi chiar dacă ele ar fi considerate mijloace de probă legale, din conţinutul lor nu a rezultat existenţa unui ajutor moral concret, decisiv prin care să se urmărească îngreunarea sau zădărnicirea executării pedepsei de către infractorul C.V.
Acest ajutor trebuia să fi constat în crearea de dificultăţi, amânări sau complicaţii, ori în zădărnicirea executării pedepsei, ceea ce nu se poate reţine în sarcina inculpatului M.I.
În cauză, Curtea a reţinut că inculpatul nu a dat infractorului lămuriri şi sfaturi juridice în cadrul legal al unor audienţe ci în afara acestuia, ceea ce constituie o încălcare a atribuţiilor de serviciu şi a normelor Codului deontologic pe care s-a obligat să le respecte prin practicarea profesiei de magistrat.
Concluzionând, Curtea a apreciat că faptele inculpatului nu îndeplinesc latura obiectivă a infracţiunii de favorizare a infractorului şi că soluţia ce se impune este cea de achitare pentru lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 264 C. pen., imputată prin rechizitoriu.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, care a susţinut că soluţia de achitare este greşită, că în cauză s-a dovedit că inculpatul M.I. a acordat ajutor material şi moral condamnatului C.V. în vederea amânării din nou a executării pedepsei aplicate, prin ţinerea la curent a condamnatului şi îndrumarea din punct de vedere juridic precum şi în vederea obţinerii în final, a unei soluţii favorabile.
În acest sens, s-a menţionat în recursul procurorului, că inculpatul a primit cererea de amânare a executării pedepsei, a verificat-o sub aspectul corectitudinii formulării, a înregistrat-o la 17 august 2001, la Judecătoria Piatra Neamţ, iar în toamna aceluiaşi an, a cerut de la judecătorie şi a consultat dosarele privind amânările anterioare ale executării pedepsei lui C.V., deşi nu avea vreo competenţă în acest sens.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei şi condamnarea inculpatului M.I. pentru infracţiunea de favorizarea infractorului.
Recursul declarat este nefondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 264 C. pen., constituie infracţiunea de favorizarea infractorului ajutorul dat unui infractor, fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii.
Pentru existenţa infracţiunii, în varianta favorizării personale, în scopul îngreunării sau zădărnicirii executării pedepsei este necesar a se dovedi că a existat un ajutor unui condamnat definitiv pentru a nu se executa în mod prompt pedeapsa aplicată şi că activitatea ilicită astfel desfăşurată, a avut drept rezultat o stare de pericol pentru normala desfăşurare a activităţii de înfăptuire a justiţiei.
Totodată, este necesar a se proba existenţa unei legături de cauzalitate între acest rezultat şi activitatea ilicită desfăşurată.
Pe plan subiectiv, se impune a se proba, că făptuitorul, prestând ajutorul ilicit, a acţionat cu intenţie cunoscând că persoana pe care o favorizează a comis o infracţiune, că este condamnată definitiv şi amânată pentru punerea în executare a mandatului de executare a pedepsei şi că prin acel ajutor este îngreunată sau zădărnicită chiar executarea pedepsei.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului prin prisma motivelor de recurs invocate şi a conţinutului constitutiv al infracţiunii, se constată că instanţa de fond a pronunţat o soluţie de achitare corectă.
1. Astfel, amânarea executării pedepsei închisorii este reglementată de dispoziţiile art. 453 şi art. 454 C. proc. pen. şi constituie o posibilitate legală pentru procuror, condamnat ori persoana din cele arătate la art. 362 din acelaşi cod, de a se adresa instanţei de executare pentru ca aceasta să se pronunţa asupra motivelor invocate şi acordării amânării.
2. Punerea în executare a hotărârii de condamnare la pedeapsa închisorii se face conform art. 420 C. proc. pen., prin emiterea mandatului de către instanţa de executare şi trimiterea acestuia potrivit art. 421 şi art. 422 din acelaşi cod, organului competent de poliţie.
3. În cazul pedepsei a cărei executare a fost amânată, în temeiul art. 454 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de executare ia măsuri de executare a mandatului emis anterior.
4. În conformitate cu dispoziţiile art. 115 din Legea nr. 92/1991 pentru organizarea judecătorească, magistraţii nu pot să dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă procesele respective sunt pe rolul altor instanţe decât cele la care îşi exercită funcţia şi nici să-şi exprime părerea asupra unor procese în curs de desfăşurare, iar aceste manifestări care aduc atingere onoarei şi probităţii profesionale constituie abateri disciplinare potrivit art. 122 din aceeaşi lege.
5. Probele administrate au confirmat că inculpatul în virtutea raporturilor declarat apropiate cu o persoană condamnată definitiv, a luat cunoştinţă de la aceasta de pedeapsa aplicată, de existenţa mandatului şi de intenţia ca din motive medicale să solicite o nouă amânare a executării pedepsei.
6. Prin încălcarea deontologiei profesiei de magistrat, inculpatul M.I. a examinat cererea şi a constatat că este bine întocmită, fiind apoi înregistrată la Judecătoria Piatra Neamţ, unde preşedintele instanţei, judecător J.M., i-a fixat termen de soluţionare în şedinţă.
7. Conform probei cu expertiza medico-legală instanţa a admis cererea şi a amânat executarea pedepsei prin sentinţa penală nr. 918 din 20 noiembrie 2001, până la data de 20 februarie 2002, dar această soluţie a fost desfiinţată prin admiterea apelului declarat de procuror şi respingerea cererii.
8. Pe parcursul soluţionării acestei cereri, inculpatul M.I. a recunoscut că a avut mai multe convorbiri telefonice cu persoana condamnată, dar din conţinutul lor nu se poate desprinde existenţa vreunui ajutor personal concret de natură a zădărnici executarea mandatului de executare a pedepsei închisorii în legătură cu care la 2 septembrie 2001, judecătorul delegat cu executările penale din cadrul Judecătoriei Piatra Neamţ solicitase Poliţiei Judeţene încarcerarea condamnatului C.V.
9. Este dovedit în cauză că acest condamnat, la 12 septembrie 2001, a fost dat în urmărire locală de către organele poliţiei, însă nu a rezultat că inculpatul ar fi cunoscut despre această măsură a poliţiei, ori că ar fi dat urmăritului îndrumări, sfaturi ori sugestii care să conducă la zădărnicirea executării pedepsei.
10. Pe plan subiectiv, inculpatul care nu cunoştea că cel urmărit se ascunde nu a realizat în nici un fel că săvârşeşte o activitate ilicită, el asumându-şi legătura cu condamnatul numai ca o relaţie personală lipsită de orice conotaţie penală, în cadrul căreia prin convorbiri telefonice i-a dat consultaţii în legătură cu procesul personal şi a făcut referire la posibilitatea adaptării unui act normativ de clemenţă aflat în Parlament.
11. Întrucât actele săvârşite nu pot fi considerate drept acţiuni ilicite de ajutorare a unui condamnat urmărit pentru executarea unei pedepse, iar sub aspectul laturii subiective inculpatul nu a acţionat cu intenţia caracteristică infracţiunii de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 C. pen., soluţia de achitare pentru lipsa elementelor constitutive ale acestei infracţiuni este conformă cu probele administrate.
În consecinţă, constatând că instanţa de fond nu a comis o eroare gravă de fapt în sensul art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. şi că astfel, motivul de casare invocat este neîntemeiat, Curtea, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod, urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău împotriva sentinţei penale nr. 8 din 24 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bacău, privind pe inculpatul M.I.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1114/2003. Penal. Art.254 c.pen. Recurs | CSJ. Decizia nr. 1116/2003. Penal. Art.208, 209 c.pen. Recurs... → |
|---|
