CSJ. Decizia nr. 1278/2003. Penal. Decretul nr.328/1966. Recurs în anulare

ROMÂNIA

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1278/2003

Dosar nr. 117/2003

Şedinţa publică din 13 martie 2003

Asupra recursului în anulare de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 249 din 23 mai 2002, Judecătoria Răcari a condamnat pe inculpatul C.N.C. la 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, cu aplicarea art. 74 şi art. 76 lit. e) şi art. 37 lit. a) C. pen.

S-a reţinut că, la data de 15 aprilie 2001, în jurul orelor 2,15, inculpatul a fost depistat de către organele de poliţie conducând pe drum public un autoturism, fără a avea permis de conducere.

Împotriva acestei hotărâri, procurorul general al parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 400 şi 410 alin. (1) partea I pct. 7 C. proc. pen.

S-a susţinut că reţinând dispoziţiile art. 37 lit. a) C. pen., deşi nu exista o condamnare anterioară care să poată constitui primul termen al recidivei, faptei săvârşite de către inculpat i s-a dat o greşită încadrare juridică.

În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei.

Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Astfel, din fişa antecedentelor penale şi copia sentinţei penale nr. 100 din 2 februarie 1995 a Judecătoriei Găeşti, rezultă că anterior comiterii faptei din prezenta cauză, inculpatul a mai fost condamnat la 100.000 lei amendă, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Totodată, pedepsele aplicate prin sentinţa penală nr. 270 din 14 iunie 2001, definitivă prin Decizia penală nr. 443 din 31 august 2001 a Tribunalului Dâmboviţa şi sentinţa penală nr. 453 din 15 noiembrie 2001 a Judecătoriei Răcari, definitivă prin neapelare, privesc fapte săvârşite la 25 noiembrie 1999, 9 iunie 2000 şi 20 martie 2001.

Prin sentinţa penală nr. 780 din 16 iulie 2002 a Judecătoriei Moreni au fost contopite pedepsele stabilite pentru fapte concurente prin sentinţa penală nr. 265 din 7 martie 2002 a Judecătoriei Moreni, nr. 453 din 15 noiembrie 2001, nr. 270 din 14 iunie 2001, nr. 250 din 23 mai 2002, nr. 248 din 23 mai 2002 şi nr. 249 din 23 mai 2002 ale Judecătoriei Răcari.

Or, potrivit art. 37 lit. a) C. pen., există recidivă postcondamnatorie când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea mai mare de un an.

Aşadar, cum pentru a se reţine starea de recidivă se cere ca prima pedeapsă aplicată celui condamnat să fie închisoare mai mare de 6 luni, nu corespunde cerinţei de a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii pedeapsa amenzii aplicată prin sentinţa penală nr. 100 din 2 februarie 1995 a Judecătoriei Găeşti.

Pe de altă parte, o altă condiţie pentru reţinerea recidivei postcondamnatorii priveşte săvârşirea noii infracţiuni, ca cel de la doilea termen al recidivei, în perioada dintre data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, constituind primul termen al recidivei şi data executării acestei sau considerării ca executate, adică înainte de începerea executării, în timpul executării sau în stare de evadare.

Or, această condiţie apare ca fiind neîndeplinită, întrucât fapta de a conduce un autoturism pe drumurile publice, fără permis de conducere, a fost săvârşită la data de 15 aprilie 2001, anterior rămânerii definitive a hotărârilor de condamnare menţionate.

Prin urmare, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 37 lit. a) C. pen., în condiţiile inexistenţei unei condamnări anterioare definitive care să constituie primul termen al recidivei, faptei săvârşite de către inculpat i s-a dat o greşită încadrare juridică.

Ca atare, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre supusă cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., corespunzător temeiului prevăzut de art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 din acelaşi cod, invocat prin recursul în anulare.

Cu referire la pedeapsa aplicată, se constată că aceasta corespunde unei juste individualizări în raport de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), aşa încât nu se impune modificarea acesteia.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, în baza art. 4141 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la art. 38515 pct. 2 lit. d) din acelaşi cod, Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârea atacată numai cu privire la greşita reţinere a dispoziţiilor art. 37 lit. a) C. pen. şi va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei, iar în temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., onorariul de avocat, conform dispozitivului, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, împotriva sentinţei nr. 249 din 23 mai 2002 a Judecătoriei Răcari, privind pe inculpatul C.N.C.

Casează sentinţa atacată numai cu privire la greşita reţinere a dispoziţiilor art. 37 lit. a) C. pen., pe care le înlătură.

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii.

Onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 300.000 lei va fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 martie 2003.

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre CSJ. Decizia nr. 1278/2003. Penal. Decretul nr.328/1966. Recurs în anulare