CSJ. Decizia nr. 1513/2003. Penal. Contestatie la executare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1513/2003
Dosar nr. 335/2003
Şedinţa publică din 25 martie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1027 din 7 noiembrie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a respins, ca nefondată, contestaţia la executare, formulată de condamnatul R.F. împotriva sentinţei penale nr. 172 din 20 mai 1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală.
Pentru a pronunţa hotărârea, instanţa a reţinut că în cauză nu este incidentă aplicarea art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., respectiv „când se invocă orice altă cauză de stingere sau de micşorare a pedepsei" şi nici a art. 15 C. pen., respectiv „când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de lege nouă, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei şi de timpul executat din pedeapsă, se poate dispune fie menţinerea, fie reducerea pedepsei.
Împotriva sentinţei, condamnatul contestator a declarat apel, motivul invocat fiind nelegalitatea şi netemeinicia ei, sens în care a solicitat desfiinţarea hotărârii şi reducerea pedepsei pe considerentul că de la data judecării definitive a cauzei, au intervenit O.U. nr. 207/2000 şi Legea nr. 456/2001, acte normative care au modificat art. 146 C. pen., în ce priveşte înţelesul noţiunii de „consecinţe deosebit de grave".
Prin Decizia penală nr. 809 din 12 decembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnatul contestator.
Nemulţumit şi de hotărârea instanţei de apel, condamnatul a declarat recurs, în esenţă, motivele invocate fiind nelegalitatea hotărârilor pronunţate, întrucât urmare modificării art. 146 C. pen., se impune schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost condamnat şi reducerea pedepsei.
Recursul declarat de condamnatul contestator, nu este fondat.
Din verificarea lucrărilor cauzei, se reţine că petentul a solicitat, în conformitate cu dispoziţiile art. 458 C. proc. pen., modificarea pedepsei ce i s-a aplicat prin sentinţa penală nr. 172/1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, hotărâre prin care a fost condamnat la 10 ani închisoare, pentru infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. Hotărârea de condamnare a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 3688/1999 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, fapta fiind săvârşită în perioada decembrie 1966 – mai 1997, prejudiciul cauzat fiind de peste 50.000.000 lei.
În conformitate cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) C. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei şi de timpul cât a executat din pedeapsă, se poate dispune fie menţinerea, fie reducerea pedepsei. Pedeapsa nu poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse, proporţional cu micşorarea maximului special prevăzut pentru infracţiunea săvârşită.
Potrivit art. 458 C. proc. pen., în cazul intervenirii unei legi penale noi, care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută, instanţa ia măsuri de aducere la îndeplinire a dispoziţiilor art. 15 C. pen.
Din analiza celor două texte, ca şi din cea a textului marginal al art. 15 C. pen., rezultă că în cazul pedepselor definitive, aplicarea legii penale mai favorabile are caracter facultativ şi că, în cadrul contestaţiei la executare, referitor la persoana condamnatului se impun a fi efectuate dovezi de bună conduită.
Prin dispoziţiile art. I pct. 5 din O.U. nr. 207/2000 privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, a fost redefinit înţelesul expresiei de „consecinţe deosebit de grave", prevăzută în art. 146 C. pen. Plafonul valoric a fost majorat la 2 miliarde lei prin Legea nr. 456/2001, de aprobare a O.U. nr. 207/2001.
Potrivit celor două acte normative, textul art. 215 alin. (5), care prevede înşelăciunea care a avut consecinţe deosebit de grave, se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Rezultă deci că nu s-au făcut modificări ale limitelor de pedeapsă, ci a fost redefinit înţelesul termenului arătat de art. 146 C. pen., ceea ce înseamnă că prin creşterea plafonului valoric de la 50.000.000 lei la 2 miliarde lei, fapta săvârşită sub imperiul legii vechi nu ar putea fi socotite că au produs consecinţe deosebit de grave decât dacă s-ar depăşi noul plafon stabilit de legiuitor ori s-ar dovedi producerea unei perturbări deosebit de grave a activităţii unei persoane fizice sau juridice.
Ca atare, noua dispoziţie fiind mai favorabilă, în sensul art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), aceasta poate constitui pentru cauzele în curs de judecată temei de schimbare a încadrării juridice dintr-o infracţiune cu consecinţe deosebit de grave, în alta mai uşoară, iar în cauzele definitiv judecate, motiv pentru persoanele aflate în executarea pedepsei, de introducere a contestaţiei la executare potrivit textelor menţionate, în cadrul căreia se impun a fi administrate dovezile de bună conduită cerute de lege.
Faţă de infracţiunea săvârşită, de persoana inculpatului contestator, de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii şi de timpul scurs de la începerea executării pedepsei, 9 iulie 1997, soluţia de menţinere a pedepsei aplicate, este concordantă cu dispoziţiile legale.
În fapt, condamnatul contestator, prin sentinţa penală nr. 545 din 18 septembrie 2001, a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, rămasă definitivă prin respingerea apelului şi, respectiv a recursului (Decizia penală nr. 2470 din 16 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală) i s-a mai respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată în baza aceloraşi susţineri, împotriva aceleiaşi hotărâri, sentinţa penală nr. 172 din 20 mai 1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală.
Recursul declarat de contestator fiind nefondat, în baza dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins.
Conform art. 192 C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul R.F. împotriva deciziei penale nr. 809/ A din 12 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II–a penală.
Obligă pe recurent la plata sumei de 400.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1508/2003. Penal | CSJ. Decizia nr. 1532/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
