CSJ. Decizia nr. 1562/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1562/2003
Dosar nr. 3705/2002
Şedinţa publică din 27 martie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 344 din 14 februarie 2001, Judecătoria Arad a condamnat pe inculpatul B.A.T. la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen. şi la 10 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2), 4 C. pen., a contopit pedepsele stabilite şi a dispus ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare.
În baza art. 81 şi art. 82 C. pen., a suspendat condiţionat executarea pedepsei rezultante, fixând un termen de încercare de 4 ani, făcând şi aplicarea art. 83 C. pen.
Prin aceeaşi hotărâre, în latura civilă, a obligat pe inculpat, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC M.M. SA Cluj Napoca, să plătească părţii civile K.M. 429.000 lei daune morale materiale şi 2.000.000 lei daune morale, iar părţii civile H.E. 10.000.000 lei daune morale şi daune materiale.
S-a reţinut că, la 1 septembrie 1998, pe drumul naţional 671, pe care se formase o coloană de maşini, conducătorul auto P.I., cu autoturismul marca Toyota Camry, s-a angajat regulamentar în depăşirea auto ARO, aflat în faţa sa.
Înainte de borna kilometrică la km 34, pe direcţia Arad spre Timişoara, fără a fi sesizat manevra regulamentară de depăşire efectuată de P.I., inculpatul B.A.T., cu autoturismul ARO, a intrat în depăşirea unui autocamion aflat în faţa sa, intrând astfel în coliziune cu autoturismul Toyota, aflat deja în depăşire.
Autoturismul Toyota, în ciuda încercărilor martorului P.I., de a evita impactul, a derapat spre dreapta şi, trecând prin faţa camionului, a ieşit de pe carosabil, unde s-a lovit violent de un copac aflat pe marginea drumului.
În urma impactului, H.E., aflată în acest autoturism, a decedat, iar K.M. a suferit leziuni care au necesitat, pentru vindecare, 70 zile îngrijiri medicale. Ambele autoturisme au fost avariate.
Împotriva hotărârii primei instanţe au declarat apel atât inculpatul, cât şi partea responsabilă civilmente, invocând ca motive stabilirea eronată a situaţiei de fapt şi greşita aplicare a dispoziţiilor Decretului nr. 328/1966.
Tribunalul Arad, secţia penală, prin Decizia nr. 189 din 26 martie 2001, a admis apelurile declarate împotriva acestei sentinţe, pe care a desfiinţat-o în întregime şi în rejudecare, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul B.A.T. pentru infracţiunile de ucidere din culpă şi vătămare corporală din culpă şi în consecinţă, a respins acţiunile civile exercitate de părţile vătămate K.M. şi H.E.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că vinovat de producerea accidentului se face martorul P.I. care, nerespectând dispoziţiile art. 32 lit. j) din Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 32871966, s-a angajat în depăşire, după ce inculpatul semnalizase intenţia sa de depăşire a autocamionului.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, invocând aprecierea eronată a probelor administrate şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind circulaţia pe drumurile publice, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad a declarat recurs.
Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, prin Decizia penală nr. 747/ R din 13 septembrie 2001, a respins apelul declarat de către procuror, cu motivarea că din probatoriul administrat în cauză, cu referire la procesul-verbal de constatare şi declaraţiile martorilor luate imediat după producerea accidentului, a rezultat vinovăţia martorului P.I. în producerea accidentului şi nu a inculpatului.
Împotriva ultimelor două hotărâri pronunţate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 409 şi art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen.
S-a susţinut că inculpatul se face vinovat de efectuarea depăşirii cu nerespectarea dispoziţiilor art. 8, art. 26 alin. (2) şi art. 32 alin. (3) din Regulamentul de aplicarea a Decretului nr. 328/1966, astfel, că s-a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate şi menţinerea hotărârii primei instanţe.
Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 8 din Decretul nr. 328/1966 privind circulaţia pe drumurile publice, conducătorii de autovehicule trebuie să se comporte în aşa fel, încât să nu constituie un pericol sau o stânjenire pentru circulaţie.
Acelaşi act normativ, prin art. 26 alin. (2) stipulează obligaţia conducătorilor auto care schimbă banda de circulaţie sau direcţia de mers, să efectueze aceste manevre numai după semnalizarea intenţiei şi după ce s-au asigurat că nu periclitează circulaţia celorlalte vehicule care îl preced sau îl urmează.
Totodată, potrivit art. 32 alin. (3) din regulament, cel ce efectuează depăşirea este obligat să semnalizeze intenţia de a se angaja în depăşire şi să efectueze manevra numai după ce s-a convins că aceasta se poate face fără pericol.
Din examinarea acestor dispoziţii legale, cu referire la depăşire, rezultă că efectuarea acestei manevre este condiţionată de existenţa spaţiului de rulare faţă-spate liber, în limita în care aceasta se poate executa în condiţii de siguranţă asigurate celorlalţi participanţi la trafic.
Din suplimentul de expertiză tehnică auto, rezultă că inculpatul B.A. s-a angajat în depăşire, ignorând manevra de depăşire în care autoturismul condus de martorul P.I. se angajase deja.
Această dinamică a producerii accidentului rezultă şi din consemnările din procesul verbal de cercetare la faţa locului, cu referire la urmele de frânare create de autoturismul Toyota, precum şi din raportul de contraexpertiză auto cu referire la cauza derapajului aceluiaşi autoturism. Mai sunt de reţinut, în acelaşi sens, declaraţiile martorului T.L., aflat la volanul ultimului autoturism din coloană şi a fiului său, ambii neimplicaţi în accident.
Instanţele de control judiciar au reţinut concluzia raportului de expertiză privind triplarea autoturismului inculpatului, deja angajat în depăşire, dar această concluzie nu este rezultatul unei coroborări a probelor, ci o simplă afirmaţie.
În raport de dispoziţiile art. 116 C. proc. pen., cu referire la art. 62 din acelaşi cod, expertiza constituie un mijloc de probă numai în situaţia în care răspunde cerinţa lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, prin cunoştinţele, necesare, ale unui expert.
Suplimentul de expertiză tehnică auto, întocmit de acelaşi expert care a întocmit primul raport, dar care de această dată a avut în vedere elemente concrete, verificabile (proces-verbal de cercetare şi schiţa locului faptei, declaraţiile celor implicaţi, a martorilor oculari, măsurătorile tehnice) greşit nu a fost valorificat de instanţele de control judiciar cu motivarea că ar contrazice concluziile primului raport, cu atât mai mult, cu cât nu au existat date suplimentare care să justifice noile concluzii.
Din supliment rezultă modul în care s-au derulat faptele, manevrele efectuate de cei doi conducători auto şi locul în care s-a produs impactul dintre cele două autoturisme, respectiv bara de protecţie faţă şi aripa-stângă a auto ARO cu partea laterală-dreapta a auto Toyota.
Mişcările de evitare a impactului efectuate de conducătorul auto Toyota, P.I. prin frânare şi schimbarea uşoară spre stânga a direcţiei de deplasare, au avut ca finalitate doar degradarea autoturismului.
Aceeaşi dinamică a producerii accidentului este confirmată şi prin raportul de contra-expertiză tehnică auto, dispusă de instanţa de fond, raport în care se arată că în momentul impactului auto Toyota avea o viteză mai mare decât ARO, motiv pentru care în momentele imediat următoare impactului cele două autovehicule au rulat „în contact".
În acelaşi raport se prevede că datorită deformării aripii dreapta-faţă a Toyotei, bara de şoc a auto ARO a agăţat muchia anterioară a uşii Toyotei, rupându-se, iar Toyota a primit un impuls de rotire în sensul acelor de ceasornic care a dus la degradare şi la rotirea în jurul axului propriu. Experţii menţionează că, dacă aceasta ar fi fost dinamica, în urma impactului Toyota ar fi ajuns să iasă de pe carosabil pe partea stângă şi nicidecum pe partea dreaptă.
Că inculpatul se face vinovat de producerea impactului, întrucât a încercat realizarea unei manevre de depăşire în condiţiile în care, în depăşirea sa, se angajase deja alt autoturism rezultă şi din declaraţiile martorului ocular T.L. sr., aflat la volanul auto Mercedes, ultimul din coloană.
Acest martor a declarat constant că a observat momentul în care conducătorul auto Toyota, aflat în faţa sa, a semnalizat şi a început manevra de depăşire şi, când se afla în depăşire, aceeaşi manevră a efectuat-o şi auto ARO condus de inculpat, aspect ce a determinat intrarea celor două autoturisme, aproape simultan, în depăşirea autocamionului ce se afla în capul coloanei de maşini.
Martorul, sesizând starea de pericol creată, a tras maşina pe dreapta şi a oprit.
Declaraţia martorului S.B.E. nu este relevantă în cauză, acesta ajungând la locul accidentului după producerea lui, astfel că nu a perceput direct faptele ci indirect, din discuţiile celor prezenţi.
De asemenea, martorul B.P., pasager, ocupant al locului din dreapta-faţă în auto ARO condus de inculpat, nu avea posibilitatea să vadă cum rulează autoturismul din spate, dacă şi ce semnalizează, el luând cunoştinţă despre prezenţa auto Toyota în stânga auto ARO, doar când se aflau în paralel, angajate în depăşirea autocamionului.
Având în vedere că din materialul probator analizat, rezultă că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina sa şi constatând că achitarea inculpatului este consecinţa unei erori grave de fapt, urmează ca potrivit art. 4141 alin. (1) raportat la art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., să se admită recursul în anulare declarat, să se caseze deciziile atacate şi să se menţină hotărârea primei instanţe.
Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., onorariul avocatului din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei penale nr. 189 din 26 martie 2001 a Tribunalului Arad şi a deciziei penale nr. 747 din 13 septembrie 2001 a Curţii de Apel Timişoara, privind pe inculpatul B.A.T.
Casează deciziile pronunţate în apel şi recurs şi menţine sentinţa penală nr. 344 din 14 februarie 2001 a Judecătoriei Arad.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 300.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 27 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1561/2003. Penal | CSJ. Decizia nr. 1563/2003. Penal → |
|---|
