CSJ. Decizia nr. 1997/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1997/200.
Dosar nr. 372/2003
Şedinţa publică din 17 aprilie 2003
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 134 din 14 septembrie 1999, Tribunalul Mureş a condamnat pe inculpatul S.E. la 6 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) şi f) C. pen.
Conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsă perioada arestării preventive de la 6 aprilie 1999, la 5 mai 1999.
În baza art. 118 lit. d) C. pen., a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 2.000.000 lei.
S-a reţinut că, în data de 5 iunie 1998, în jurul orelor 17,00, inculpatul, împreună cu o persoană de sex feminin, neidentificată, au pătruns prin efracţie în apartamentul părţii vătămate A.F.D., de unde a sustras 700.000 lei, un aparat de fotografiat şi o pereche de cercei în greutate de 6 gr.
Fiind surprinşi de partea vătămată, care a încercat să îl reţină pe inculpat, acesta a îmbrâncit-o pentru a-şi asigura retragerea şi păstrarea bunurilor sustrase, reuşind în acest fel să părăsească locul faptei.
Împotriva hotărârii primei instanţe inculpatul a declarat apel, arătând că nu este vinovat de săvârşirea faptei reţinute în sarcina sa şi solicitând achitarea pentru infracţiunea de tâlhărie.
Apreciind că urmărirea penală nu a fost completă, în sensul că probele administrate în acea fază nu susţin învinuirea, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală, prin Decizia penală nr. 76/ A din 17 mai 2000, a admis apelul declarat de inculpat, a desfiinţat hotărârea atacată şi a dispus restituirea cauzei la procuror, în vederea completării urmăririi penale.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 2127 din 26 aprilie 2001, a admis apelul declarat împotriva acestei din urmă hotărâri de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, a casat Decizia atacată şi a trimis cauza, aceleaşi instanţe, în vederea rejudecării apelului, cu motivarea că, în raport de dispoziţiile art. 317 C. proc. pen., instanţa de apel nu se putea desesiza invocând efectuarea unei expertize care ar privi o altă persoană, cu judecarea căreia nu a fost sesizată.
Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală, prin Decizia nr. 71/ A din 25 aprilie 2002, în rejudecare după casarea cu trimitere, a admis apelul declarat de inculpat, a desfiinţat sentinţa atacată şi a achitat pe inculpatul S.E. pentru infracţiunea de tâlhărie, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că probele acuzatoare sunt absolut subiective şi nesusţinute de nici o altă probă administrată în cauză.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş a declarat recurs, invocând motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 181 C. proc. pen.
S-a susţinut că probele administrate, respectiv declaraţia părţii vătămate A.F.D. şi recunoaşterea din grup, dovedesc vinovăţia inculpatului.
Ca atare, pronunţând Decizia atacată, instanţa de apel a comis o gravă eroare de fapt, astfel încât, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi menţinerea hotărârii primei instanţe.
Recursul este nefondat.
Pentru a pronunţa o hotărâre de condamnare a inculpatului, instanţa de fond a reţinut că vinovăţia acestuia este probată cu declaraţia părţii vătămate care l-a recunoscut pe inculpat dintr-un grup de 5 persoane, ca fiind tânărul pe care l-a surprins în locuinţa sa, în data de 5 iulie 1998.
Totodată, s-a mai reţinut că declaraţia acesteia se coroborează cu declaraţiile martorelor V.A. şi V.B.
Prima instanţă a reţinut că urmele papilare ridicate din locuinţă nu corespund impresiunilor digitale prelevate de la inculpat.
Pentru a pronunţa achitarea, instanţa de apel a reţinut că martorele audiate în cauză nu au observat elemente proprii de identificare a inculpatului şi nici nu l-au indicat pe acesta, cu certitudine, ca fiind tânărul ce alerga pe scări, după ce a fost surprins de partea vătămată în locuinţa sa.
Totodată, s-a mai reţinut că examenul dactiloscopic a exclus orice asemănare a urmelor papilare recoltate din locuinţă, cu impresiunile papilare prelevate de la inculpat şi că, toate aceste elemente sunt de natură a crea serioase dubii cu privire la obiectivitatea declaraţiilor părţii vătămate, care l-a indicat pe acest inculpat ca fiind autorul furtului din 5 iulie 1998.
Critica deciziei pronunţate în apel priveşte eroarea gravă de fapt, urmare înlăturării neadecvate a probei cu declaraţia părţii vătămate şi cea a recunoaşterii din grup.
În raport de dispoziţiile art. 63 C. proc. pen., cu referire la art. 1 din acelaşi cod, instanţa de judecată are obligaţia stabilirii situaţiei de fapt reţinând şi respectiv înlăturând motivat probele, după cum acestea se coroborează cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză.
În cauză, din probele administrate, rezultă că la data de 5 iulie 1998, partea vătămată a fost victima unui furt săvârşit în apartamentul său. Când a venit acasă şi a încercat să deschidă uşa (blocată în interior cu lanţul de siguranţă) partea vătămată a văzut chipul unui tânăr care în acel moment a deschis uşa, a împins-o la perete şi a fugit împreună cu o femeie ce se afla împreună cu el în apartament.
Cei doi au fost urmăriţi de soţul părţii vătămate care nu i-a prins, iar pe casa scărilor au fost observaţi de martorele V.B. şi V.A.
Inculpatul, în mod constant, nu a recunoscut săvârşirea faptei, iar vinovăţia sa a fost stabilită de instanţa de fond numai pe baza plângerii formulate de partea vătămată la data de 5 iulie 1998 şi a recunoaşterii din grup a inculpatului la data de 18 martie 1999.
Martorele audiate în cauză nu l-au indicat, cu certitudine, pe inculpat, ca fiind tânărul ce alerga pe scări, iar urmele papilare găsite în locuinţa părţii vătămate nu corespund impresiunilor digitale prelevate de la inculpat.
În raport de aceste probe şi având în vedere că la momentul surprinderii în apartament, tânărul purta şi o şapcă cu cozoroc pe cap, corect instanţa de apel a apreciat că sunt serioase dubii cu privire la obiectivitatea părţii vătămate care l-a indicat pe inculpat drept autor al infracţiunii.
Aşa fiind, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., se va respinge ca nefondat recursul declarat de parchet.
Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., onorariul avocatului din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg. Mureş împotriva deciziei penale nr. 71 din 25 aprilie 2002 a Curţii de Apel Tg. Mureş, privind pe intimatul inculpat S.E.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 300.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 aprilie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1996/2003. Penal. Art.197, 211 c.pen. Recurs | CSJ. Decizia nr. 1998/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
