CSJ. Decizia nr. 224/2003. Penal. Recurs la încheiere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
Secţia Penală
Decizia NR.224/2003
Dosar nr.205/2003
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2003
S-a luat în examinare recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva încheierii din 16 ianuarie 2003 a Curţii de apel Bucureşti – Secţia I penală, pronunţată în dosarul nr.3561/2002 al acesteia, privind pe inculpaţii D.L.N. şi R.V.T.
S-au prezentat inculpaţii, în stare de arest, asistaţi , în ordine de apărători aleşi, avocat L.I. şi U.V.
Procedura de citare a fost îndeplinită.
Apărătorul intimatului inculpat D.L.N. a solicitat respingerea recursului parchetului ca inadmisibil, susţinând că încheierile ce prevăd prelungirea arestării preventive sunt atacabile cu recurs numai o dată cu fondul.
Procurorul, a solicitat respingerea excepţiei ridicate, având în vedere că de fapt, nu s-a solicitat prelungirea ci menţinerea arestării când instanţa a pus din oficiu în discuţia părţilor revocarea arestării preventive.
Instanţa a acordat părţilor şi cuvântul în fond cu privire la recursul declarat.
Procurorul a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi menţinerea stării de arest pentru ambii inculpaţi.
Apărătorul inculpatului R.V.T. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Apărătorul inculpatului D.L.N. a solicitat respingerea recursului ca nefondat în măsura în care nu se va respinge ca inadmisibil.
În ultimul cuvânt, inculpatul R.V.T. a arătat că doreşte să se judece în stare de libertate şi consideră că faţă de trimiterea sa în judecată cu circumstanţe atenuante şi de împrejurarea că a stat aproape un an arestat crede că acest lucru este posibil, neavând cum să prezinte pericol pentru ordinea publică.
Inculpatul D.L.N., în ultimul cuvânt, a solicitat respingerea recursului întrucât este nevinovat şi menţinerea arestării consfinţeşte o nedreptate.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei penale de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea dată la 16 ianuarie 2003 în dosarul penal nr.3561/2002, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală a admis cererea formulată de inculpatul R.V.T. şi a dispus liberarea provizorie pe cauţiune a acestuia, respingând implicit prelungirea arestării preventive.
De asemenea, a respins cererea de prelungire a arestării preventive, formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, cu privire la inculpatul D.L.N. şi a dispus punerea acestuia în libertate, dacă nu este arestat în altă cauză.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a constatat fiind întrunite condiţiile prevăzute de art.1604 alin.2 şi 3 C.pen. în ceea ce îl priveşte pe inculpatul R.V.T., cu atitudine procesuală remarcabilă şi o conduită anterioară de excepţie care exclud temerea că ar putea influenţa înfăptuirea actului de justiţie prin încercarea de zădărnicire a adevărului.
Cât priveşte pe inculpatul D.L.N. s-a reţinut că nu mai sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art.148 lit.h C.proc.pen., lăsarea în libertate a inculpatului neprezentând pericol pentru ordinea publică.
Împotriva încheierii, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în termen legal, a declarat recurs, în conformitate cu dispoziţiile art.38515 pct.2 lit.d C.proc.pen., solicitând casarea acesteia, respingerea cererii formulată de R.V.T. pentru liberarea provizorie pe cauţiune şi prelungirea arestării preventive a celor doi inculpaţi, de la 20 ianuarie 2003 la 18 februarie 2003.
Motivul de casare invocat a fost acela prevăzut de dispoziţiile art.3859 pct.171
S-a considerat că, deşi cererea inculpatului R.V.T. îndeplinea formal condiţiile prevăzute de lege, având în vedere gradul de pericol social al infracţiunii şi persoana inculpatului se impunea respingerea acesteia.
În ceea ce priveşte pe inculpatul D.L.N., pentru care instanţa a pus din oficiu în discuţie starea de arest, iar nu în baza unei cereri formulată de parchet, date fiind faptele săvârşite de inculpat şi atitudinea procesuală nesinceră, trebuia judecat în continuare în stare de arest.
La termenul fixat pentru soluţionarea cererii de recurs din 17 ianuarie 2003 s-a invocat, în ceea ce îl priveşte pe intimatul inculpat D.L.N., excepţia inadmisibilităţii recursului parchetului în raport de dispoziţiile art.141 C.proc.pen.
Luând în discuţie excepţia ridicată se observă că aceasta este întemeiată.
În adevăr, dispoziţiile art.141 C.proc.pen. nu prevăd între încheierile ce pot fi atacate cu recurs, decât pe acelea prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive, nu şi pe aceea a prelungirii măsurii preventive a arestării.
Cum însă, instituţia prelungirii măsurii preventive a arestării este specifică fazei de urmărire penală este de remarcat că în cauză nici nu s-a formulat o cerere de prelungire a duratei arestării preventive care să fi fost respinsă.
Instanţa de fond, de fapt a revocat măsura arestării preventive – ceea ce se poate observa şi din motivarea dată, respectiv, că nu se mai menţin temeiurile avute în vedere la arestare (art.139 C.proc.pen.).
Or, această situaţie reprezintă unul dintre cazurile în care este permisă atacarea încheierii cu recurs separat, aşa cum s-a arătat.
Fiind aşadar admisibil recursul parchetului s-a trecut la soluţionarea în fond a acestuia.
Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele formulate cât şi cu probele existente şi dispoziţiile legale aplicabile, Curtea constată următoarele:
În ceea ce îl priveşte pe intimatul inculpat R.V.T., a procedat corect şi a motivat corespunzător admiterea cererii de liberare provizorie pe cauţiune a acestuia.
Instanţa de recurs îşi însuşeşte motivarea, şi anume că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.1604 alin.1 şi 3 C.pen. în sensul că
s-a plătit cauţiunea, infracţiunea pentru care este judecat se pedepseşte până la 12 ani închisoare, iar faţă de atitudinea procesuală a inculpatului – a recunoscut fapta sa şi a furnizat toate datele pentru a fi descoperită infracţiunea -; de comportarea sa anterioară, nu există temerea că înfăptuirea actului de justiţie ar putea fi împiedicată prin încercări de zădărnicire a adevărului.
Pentru gravitarea infracţiunii săvârşite dată şi de funcţia avută, instanţa de fond urmează a-şi spune cuvântul cu ocazia judecării în fond a cauzei.
Aşadar, în ceea ce îl priveşte pe acest inculpat critica este nefondată, recursul este neîntemeiat, urmând a nu fi primit sub acest aspect, menţinându-se încheierea care este legală şi temeinică.
Recursul parchetului este însă fondat în ceea ce îl priveşte pe inculpatul D.L.N. care, judecat pentru mai multe fapte pe care nu le recunoaşte, se află exact în aceeaşi situaţie care a fost avută în vedere la luarea măsurii arestării, neexistând temeiuri pentru revocarea acesteia (nu prelungire cum s-a scris).
În conformitate cu dispoziţiile art.38515 pct.2 lit.d C.proc.pen., urmează a se admite recursul parchetului sub acest aspect.
Se va casa încheierea din 16 ianuarie 2003 în privinţa inculpatului D.L.N. şi se va menţine arestarea preventivă a acestuia.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale încheierii menţionate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Cu majoritate de voturi, admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în privinţa intimatului inculpat D.L.N. .
Casează încheierea din 16 ianuarie 2003 din dosarul penal nr.3561/2002 al Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală şi menţine arestarea preventivă a intimatului inculpat D.L.N.
Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii privindu-l pe intimatul inculpat R.V.T.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2003.
O P I N I E S E P A R A T Ă
Apreciez că nu se justifică liberarea provizorie pe cauţiune a inculpatului R.V.T. deoarece:
a) în cadrul Serviciului Furturi Auto, inculpatul a fost şef de birou, deci o funcţie de conducere;
d) deşi avea o funcţie de conducere a unui birou de depistare a sustragerii maşinilor, inculpatul s-a comportat ca un „om de legătură” a infractorilor;
c) lacom de câştig ilicit, inculpatul a luat, în mod repetat, măsuri ca infractorii – cu care se asociase – să nu folosească în alt scop banii pretinşi (şi primiţi) pentru a-şi vinde influenţa;
d) observând că este pe punctul de a fi prins în flagrant, inculpatul a încercat să scape de răspundere, fugind pe uşa din spatele imobilului în care săvârşise infracţiunea;
e) prins imediat şi pus în faţa propriei fapte de trafic de influenţă, inculpatul a negat evidenţa săvârşirii ei (fila 386);
f) inculpatul a recunoscut fapta săvârşită numai atunci când a văzut că nu mai poate nega;
Nu corespunde, deci, realităţii, motivarea – reţinută de instanţe – potrivit căreia inculpatul ar fi recunoscut fapta şi ar fi furnizat toate datele pentru a fi descoperită infracţiunea.
Ca atare, recursul declarat de parchet trebuia admis şi cu privire la inculpatul R.V.T., care trebuia menţinut în stare de arest.
&nb
| ← CSJ. Decizia nr. 22/2003. Penal | CSJ. Decizia nr. 230/2003. Penal → |
|---|
