CSJ. Decizia nr. 2888/2003. Penal. Art.180 alin.1 c.pen. Recurs în anulare

ROMÂNIA

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2888/2003

Dosar nr. 224 /2003

Şedinţa publică din 17 iunie 2003

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 2734 din 28 februarie 2001 a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatului G.D. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen., a achitat pe acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 205 C. pen.

În baza art. 345 alin. (4) C. pen., raportat la art. 181 C. pen., cu aplicarea art. 91 C. pen., a aplicat inculpatului o sancţiune administrativă în cuantum de 3.000.000 lei.

În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen., a admis în parte acţiunea civilă formulată de către partea civilă B.M. şi a obligat pe inculpat la plata sumei de 30.000.000 lei către partea civilă, cu titlu de daune morale.

Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 500.000 lei, cheltuieli judiciare către stat.

Hotărând astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:

În ziua de 26 martie 2001, în jurul orelor 1400, partea civilă se afla pe scena Ateneului Român unde acorda un pian la care urma să facă repetiţii în vederea susţinerii unui concert pianistul A.V.

În timp ce partea vătămată acorda pianul, în sala de concerte a intrat inculpatul însoţit de soţia sa, pianistul A.V. şi trei studenţi ai inculpatului.

Inculpatul i-a solicitat părţii civile să părăsească scena, iar aceasta a refuzat pe motiv că se afla în timpul serviciului, fapt ce i-a cauzat o stare de mare nervozitate inculpatului care a repetat cererea, de această dată pe un ton violent, întrebuinţând cuvinte insultătoare la adresa părţii civile. În timpul discuţiei dintre părţi care se purta pe un ton ridicat, partea civilă i-a spus inculpatului, în replică la cererea ce i-a fost adresată de a părăsi scena, că de fapt, el, inculpatul, nu are ce căuta pe scenă, fapt ce l-a determinat pe acesta să încerce să o îndepărteze fizic pe partea civilă, împingând-o fără însă a o lovi cu palmele.

Prezenţa inculpatului în sala Ateneului Român se explică prin faptul că el şi pianistul A.V. urmau să ţină un concert la două piane peste câteva zile, fiind necesară efectuarea de repetiţii, în vederea susţinerii concertului.

Instanţa a mai reţinut faptul că partea civilă şi inculpatul se cunoşteau de multă vreme, inculpatul ajutând-o pe partea civilă în cariera sa, într-o perioadă B.M. lucrând ca acordor al pianelor la care inculpatul susţinea concerte, însă în timp, relaţiile dintre cei doi s-au răcit, inculpatul renunţând la serviciile părţii civile şi datorită acestui fapt, între cei doi s-a născut o stare conflictuală care a culminat cu incidentul din 26 martie 2001.

S-a mai reţinut că, datorită acestui conflict existent între părţi, între inculpat şi conducerea Ateneului Român a existat o înţelegere în sensul că, pianul la care urma să susţină concerte inculpatul în sala Ateneului Român, să nu fie acordate de către partea civilă, ci de o altă persoană indicată de inculpat (martorul C.V.).

De asemenea, s-a reţinut faptul că, între inculpat şi partea civilă a mai existat o discuţie cu o zi înaintea incidentului, discuţie în cadrul căreia inculpatul i-a explicat părţii civile că nu înţelege să folosească un instrument acordat de acesta.

Împotriva sentinţei penale, în termenul legal, au declarat recurs partea vătămată B.M. şi inculpatul G.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Partea vătămată a criticat sentinţa penală sub aspectul greşitei achitări a inculpatului pentru infracţiunile de lovire şi insultă, iar sub aspectul laturii civile, a considerat prea mici despăgubirile acordate, având în vedere criteriul valorilor morale lezate şi intensitatea suferinţelor fizice suferite de ea.

Inculpatul G.D. a criticat sentinţa penală doar sub aspectul laturii civile, considerând că nu se cuvin daune morale părţii civile, atâta timp cât el este cel care a mediatizat incidentul.

Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia penală nr. 1011/R din 29 mai 2002, a admis recursul declarat de inculpat şi rejudecând cauza, a respins ca neîntemeiată cererea de daune morale formulată de partea civilă B.M., menţinând celelalte dispoziţii.

Totodată, a respins ca nefondat, recursul declarat de către partea vătămată.

În motivarea acestei soluţii, instanţa de control judiciar a reţinut că instanţa de fond a stabilit corect situaţia de fapt, aşa cum a rezultat din coroborarea probelor administrate în cauză şi de asemenea, atingerea minimă adusă părţii vătămate prin cuvintele insultătoare folosite, faptă care în conţinutul ei concret, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

În ce priveşte infracţiunea de lovire, a reţinut că această faptă nu a existat, aşa cum reiese din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, îmbrânceala dintre părţi nefiind de natură „a cauza suferinţe fizice”, aşa cum cere conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 180 alin. (1) C. pen.

În ce priveşte despăgubirile morale solicitate de partea civilă, tribunalul le-a apreciat ca nefondate, întrucât aceasta a avut special şi premeditat un reportofon asupra sa, în buzunarul hainei, ştiind că prezenţa sa în sala de concert îl va enerva foarte tare pe inculpat, mai ales că nu era prima discuţie contradictorie dintre cei doi şi i se pusese în vedere cu o zi înainte să nu mai acordeze el pianul inculpatului.

S-a mai reţinut sub acest aspect, că, dacă imaginea părţii vătămate a avut de suferit, culpa îi aparţine, deteriorând-o singur prin trimiterea casetei reprezentanţilor presei; or, nu poate fi invocată propria culpă în producerea unui prejudiciu, daunele solicitate fiind total nejustificate şi lipsite de suport moral, în atare condiţii.

Împotriva deciziei penale nr. 1011 din 29 mai 2002, a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, în temeiul art. 409 şi a art. 410 alin. (1) partea I pct. 71 teza I C. proc. pen., procurorul general al parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, criticând-o ca fiind pronunţată cu încălcarea legii, instanţa de recurs făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor legale cu privire la soluţionarea acţiunii civile.

Ca motivare a cazului de recurs invocat, se face o nouă analiză a probelor dosarului, cu concluzia că „potrivit art. 346 alin. (2) C. proc. pen., când achitarea s-a pronunţat pentru cazul prevăzut în art. 10 lit. b1), instanţa poate obliga la repararea pagubei potrivit legii civile, angajându-se în această situaţie, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie (art. 998 şi urm. C. civ.).”

Examinând recursul în anulare declarat în raport de cazul de casare invocat şi de motivarea acestuia, se constată inadmisibilitatea în speţă a căii de atac extraordinare folosită de procurorul general.

Recursul în anulare, în concepţia Codului de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 45/1993, a încetat de a fi o cale de atac cu caracter mixt, de fapt şi de drept, când se considera că prin hotărârea definitivă s-a adus o încălcare esenţială a legii sau că aceasta este vădit netemeinică, devenind o cale de atac numai de drept, chiar dacă printre cazurile de casare, toate de drept, figurează două excepţii, eroarea gravă de fapt şi individualizarea greşită a pedepselor.

Cazurile în care se poate face recurs în anulare sunt strict şi limitativ enumerate în art. 410 C. proc. pen.

Recursul în anulare în prezenta cauză a fost declarat pentru cazul de casare prevăzut de art. 410 alin. (1) partea I pct. 71 teza I C. proc. pen., respectiv, „hotărârile judecătoreşti atacate sunt contrare legii.”

Acest caz de casare a fost introdus prin Legea nr. 141/1996, revenindu-se la vechile dispoziţii în materie care vizau situaţia „când prin hotărâre s-a violat ori s-a aplicat greşit legea” (Legea din 25 iunie 1943, art. 474). În reglementarea actuală, acest caz de casare cuprinde toate situaţiile, erori de drept, care nu sunt prevăzute în celelalte cazuri de casare prevăzute de art. 410 C. proc. pen.

Hotărârea este contrară legii când este opusă în raport cu prevederile legale. Acest caz de casare cuprinde cazurile de casare întemeiate pe greşita aplicare a legii, care duc la soluţii contrare celei criticate.

În cauză, în motivarea cazului de casare prevăzut de art. 410 alin. (1) partea I pct. 71 C. proc. pen., se invocă, după o analiză a probelor administrate în cauză, greşita înlăturare a faptei ilicite care poate să angajeze răspunderea civilă delictuală în sarcina inculpatului, apreciindu-se că se justifică acordarea de daune morale către partea civilă.

Motivarea recursului în anulare este o chestiune de pură apreciere a probelor, care este de domeniul exclusiv al judecăţii în fond şi al judecăţii în instanţa de recurs ordinar, în raport de dispoziţiile art. 3856 alin. (2) C. proc. pen.

De asemenea, motivarea recursului în anulare nu poate face obiectul unei examinări din oficiu a cazului de casare prevăzut de art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen., când s-a comis o eroare gravă de fapt, întrucât nu au fost invocate greşeli evidente care au repercursiuni asupra soluţiei procesului.

Susţinerile privind reaprecierea probelor pe latură civilă nu au un caracter esenţial în raport de soluţia de achitare pronunţată în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen., care a intrat în puterea lucrului judecat.

Pe de altă parte, din moment ce procurorul general nu s-a prelevat de acest caz de casare, instanţa de recurs nu-l poate lua în considerare din oficiu, atâta vreme cât motivarea recursului nu intră în sfera de incidenţă a cazului de casare privind eroarea gravă de fapt, pentru considerentele arătate mai sus.

În concluzie, motivarea recursului în anulare prin care se solicita reaprecierea probelor administrate cu privire la soluţionarea laturii civile a cauzei şi menţinerea soluţiei de obligare a inculpatului la plata daunelor morale către partea civilă, în cuantum de 30.000.000 lei, stabilită în cadrul procesului penal de insultă, pentru care s-a dispus achitarea, în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen., această ultimă dispoziţie intrând în puterea lucrului judecat, nu poate fi examinată, nefăcând obiectul vreunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 410 C. proc. pen.

Neexistând temei juridic pentru verificarea pe fond a recursului în anulare declarat, sancţiunea procesuală este inadmisibilitatea, care operează automat şi inevitabil, ori de câte ori un act procesual este lipsit de bază legală.

Inadmisibilitatea unui act procesual fiind de natură constitutivă nu îşi poate recunoaşte nici o eficienţă.

Recursul în anulare declarat, în afara cazurilor de casare prevăzute de art. 410 C. proc. pen., exclude orice posibilitate de a fi examinat pe fond, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 4141, cu referire la art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., urmează a fi respins ca inadmisibil.

Cu privire la solicitarea inculpatului de obligare a părţii vătămate la plata cheltuielilor judiciare, constând în onorariile de avocat, Curtea constată că nu se justifică, în cauză neputându-se reţine culpa procesuală a părţii vătămate în promovarea recursului în anulare. De altfel, în raport de dispoziţiile art. 171 C. proc. pen., care stabilesc situaţiile când asistenţa juridică este obligatorie, această cerere nu este întemeiată, în cauză nefiind obligatorie asistenţa juridică şi în consecinţă, va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca inadmisibil, recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei penale nr. 1011 din 29 mai 2002, a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, privind pe inculpatul G.D.

Respinge cererea inculpatului G.D de obligare a părţii vătămate B.M. la plata cheltuielilor judiciare, constând în onorariile de avocat.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 17 iunie 2003.

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre CSJ. Decizia nr. 2888/2003. Penal. Art.180 alin.1 c.pen. Recurs în anulare