ICCJ. Decizia nr. 49/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 49
Dosar nr.3106/2003
Şedinţa publică din 7 ianuarie 200.
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr.104 din 6 februarie 2003 a Tribunalului Bucureşti a fost condamnat inculpatul Ş.M. în baza art.211 alin.2 lit.b şi c cu aplicarea art.13, 74 şi 76 C. pen. la 3 ani închisoare.
S-au aplicat dispoziţiile art.71 şi 64 C. pen. şi s-a dedus din pedeapsă durata arestării preventive de la 17 aprilie 2002 la 13 septembrie 2002.
Inculpatul a fost obligat la 5.000.000 lei daune morale către partea vătămată A.I.C.constatându-se că telefonul mobil sustras a fost restituit în timpul urmăririi penale.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut în fapt că, în ziua de 10 aprilie 2002, în jurul orelor 18, în timp ce se afla în faţa unui liceu şi implicat într-un conflict la care au participat mai multe persoane,inculpatul Ş.M. a aplicat lovituri cu palmele şi cu tocul pistolului în cap apoi a deposedat-o prin violenţă pe partea vătămată A.I.C. de telefonul mobil „Nokia-3310”.
Ca urmare a loviturilor aplicate părţii vătămate i-au fost produse leziuni pentru care, conform certificatului medico-legal din dosar, au fost necesare 8-9 zile îngrijiri medicale.
Ulterior, la 17 aprilie 2002 inculpatul s-a prezentat la poliţie, ocazie cu care a fost recuperat telefonul mobil sustras.
Situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului au fost stabilite în baza declaraţiilor părţii vătămate, adeclaraţiilor martorilor, a procesului verbal de cercetare la faţa locului probe coroborate cu declaraţiile inculpatului.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală prin Decizia nr.287 din 27 mai 2003 a admis apelul declarat de procuror, a desfiinţat sentinţa primei instanţe şi rejudecând cauza a înlăturat aplicarea art.74, 76 C. pen. şi a majorat pedeapsa la 5 ani închisoare.
Totodată, a fost înlăturată obligarea inculpatului la 5.000.000 lei daune morale către partea vătămată şi s-au menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Prin aceeaşi decizie a fost respins apelul declarat de inculpat.
Pentru a decide astfel instanţa de control judiciar a considerat întemeiate criticile formulate de parchet în sensul greşitei individualizări a pedepsei prin recunoaşterea nejustificată a circumstanţelor atenuante şi greşitei soluţionări a laturii civile prin obligarea inculpatului la plata daunelor morale.
Astfel, s-a apreciat de către instanţa de control judiciar că nu se justifică aplicarea dispoziţiilor art.74, 76 C. pen., faţă de modul în care a fost comisă infracţiunea, de consecinţele produse şi de întinderea prejudiciului cauzat părţii vătămate.
Privitor la daunele morale s-a reţinut că acestea nu au fost solicitate de către partea vătămată, care a cerut numai despăgubiri materiale de 10.000.000 lei reprezentând costul îngrijirilor medicale pentru leziunile corporale suferite, prejudiciu care nu a reuşit să îl probeze.
În legătură cu apelul inculpatului s-a considerat nefondată critica formulată în sensul că fapta trebuia încadrată în infracţiunile de loviri sau alte violenţe şi de furt calificat, rezultând din probe că deposedarea părţii vătămate de telefonul mobil s-a făcut prin folosirea violenţei, ceea ce caracterizează infracţiunea complexă de tâlhărie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal inculpatul care, invocând dispoziţiile art.3859 alin.1 pct.17 şi 14 C. proc. pen. a susţinut în principal că fapta trebuia încadrată în dispoziţiile art.180 alin.2 şi 208, 209 alin.1 lit.e C. pen. şi în subsidiar că pedeapsa aplicată în apel este prea severă, solicitând menţinerea pedepsei stabilită de prima instanţă.
Recursul declarat este neîntemeiat.
1. Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că instanţele au stabilit în mod corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului în săvârşirea la data de 10 aprilie 2002 în loc public de către o persoană având asupra sa o armă a infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art.211 alin.2 lit.b şi e cu aplicarea art.13 C. pen.
Probele administrate în cauză au confirmat că inculpatul l-a lovit pe tânărul A.C.I. în zona capului cu tocul pistolului cu bile pe care făptuitorul îl deţinea, partea vătămată a reuşit să fugă, iar inculpatul a urmărit-o trăgând asupra aceluiaşi tânăr cu pistolul.
După aproximativ 10 m l-a ajuns din urmă, a continuat să îl lovească, tânărul căzând la pământ.
În aceste condiţii inculpatul i-a luat părţii vătămate telefonul mobil din buzunarul hainei, bun pe care l-a însuşit pe nedrept.
Deoarece potrivit celor ce preced, inculpatul a acţionat pe plan subiectiv cu intenţia de sustragere a bunului arătat prin întrebuinţarea de violenţe, fapta săvârşită întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii complexe de tâlhărie şi nicidecum ale infracţiunilor distincte de lovire şi furt calificat, cum s-a susţinut în recurs.
Aşa fiind încadrarea juridică dată faptei este cea corectă, iar motivul de casare invocat este nefondat.
2. Referitor la al doilea motiv de casare în sensul greşitei individualizări a pedepsei aplicată în apel se constată că nici acesta nu este întemeiat.
Astfel, instanţa de control judiciar aplicând pedeapsa de 5 ani închisoare, situată chiar la minimul legal, a avut în vedere conform art.72 C. pen., pericolul social al faptei, împrejurările săvârşirii ei, valoarea prejudiciului cauzat, consecinţele la care a fost expusă partea vătămată, respectiv producerea unor leziuni vindecabile în 8-9 zile îngrijiri medicale, dar şi persoana inculpatului care nu posedă antecedente penale şi a recunoscut în parte infracţiunea.
Se mai constată că această pedeapsă este de natură a asigura, potrivit art.52 C. pen., prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi reintegrarea în comunitate a făptuitorului.
În sfârşit, mai este de menţionat că în cauză nu s-a probat existenţa unor împrejurări din cele prevăzute la art.74 C. pen. care să constituie circumstanţe atenuante spre a fi posibilă coborârea pedepsei sub minimul legal, aşa cum s-a solicitat de către recurent.
3. Întrucât motivele de recurs invocate sunt neîntemeiate, iar din examinarea actelor dosarului nu se constată existenţa unor cazuri de casare din cele prevăzute de art.3859 alin.3 C. proc. pen. care pot fi luate în considerare din oficiu, Curtea, în baza art.38515 pct.1 lit.b din acelaşi cod, urmează a respinge recursul declarat de inculpat, ca nefondat, cu obligarea acestuia la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ş.M. împotriva deciziei penale nr.287 din 27 mai 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă pe inculpat la plata sumei de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 7 ianuarie 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 4892/2003. Penal. Contopire pedepse. Recurs | CSJ. Decizia nr. 490/2003. Penal → |
|---|
