ICCJ. Decizia nr. 5457/2003. Penal. Contestaţie executare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5457/2003
Dosar nr. 3254/2003
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Constanţa, prin sentinţa penală nr. 332 din 20 mai 2003, a respins contestaţia la executare formulată de condamnatul S.N. privind executarea sentinţei penale nr. 45 din 26 ianuarie 1999 a Tribunalului Constanţa, definitivă la data de 17 martie 1999 prin neapelare.
În fapt, instanţa a reţinut că, prin hotărârea menţionată s-a dispus condamnarea inculpatului la 8 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
Condamnatul contestator a solicitat micşorarea acestei pedepse, pe care o consideră deosebit de grea.
Analizând cererea formulată, în raport de dispoziţiile art. 461 C. proc. pen., tribunalul a constatat că aceasta nu se încadrează în nici unul din cazurile când se poate exercita o asemenea contestaţie.
Împotriva sentinţei a declarat apel, în termen legal, condamnatul, solicitând admiterea acestuia şi redozarea pedepsei, în sensul reducerii cuantumului acesteia, întrucât pedeapsa aplicată este prea mare.
Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia penală nr. 188/ P din 13 iunie 2003, a respins, ca nefondat, apelul, apreciind că în cauză ne aflăm în faţa unei hotărâri de condamnare rămasă definitivă, iar printre cazurile prevăzute de art. 461 C. proc. pen., nu se regăseşte şi cel referitor la reducerea pedepsei închisorii aplicată printr-o hotărâre penală rămasă definitivă.
În termen legal, cu reiterarea aceloraşi motive, condamnatul S.N. a declarat recurs, care, examinat în raport cu dispoziţiile legale în vigoare şi hotărârile criticate, va fi respins, ca nefondat.
Conform dispoziţiilor cuprinse în art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., contestaţia contra executării hotărârii penale se face, printre altele, când se invocă o cauză de micşorare a pedepsei, prevederi care trebuie examinate în raport cu cele ale art. 14 alin. (1) C. pen., potrivit cărora: „Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim".
Aceste prevederi reglementează situaţia pedepselor pronunţate sub legea veche ce depăşesc maximul special prevăzut de legea nouă, în situaţia în care conţinutul constitutiv al infracţiunii în discuţie, prin toate elementele sale definitorii, a rămas neschimbat, noua lege cuprinzând doar noi limite de pedeapsă, evident mai reduse, pentru o infracţiune judecată definitiv, iar hotărârea de condamnare a intrat în puterea lucrului judecat.
Atunci când această premisă majoră este realizată, şi anume, aceeaşi faptă cu aceeaşi încadrare juridică, dar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, sunt aplicabile prevederile art. 15 C. pen., în sensul că, menţinerea sau reducerea pedepsei se apreciază de către instanţa de executare în raport de criteriile cuprinse în aceste dispoziţii.
Revenind la cauză se constată că nu sunt aplicabile nici una dintre prevederile legale invocate de către condamnat şi analizate în cele ce preced, deoarece de la data de 17 martie 1999, deci după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a inculpatului pentru infracţiunea de tâlhărie, prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. d) şi f) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) din acelaşi cod, nu a intervenit o nouă reglementare care să prevadă noi limite de pedeapsă, mai reduse, pentru aceeaşi infracţiune.
Dimpotrivă, Legea nr. 169 din 18 aprilie 2002 care a modificat şi completat dispoziţiile art. 211 C. pen., prin introducerea alin. (21) lit. c), prevede pentru tâlhăria săvârşită într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia, majorarea limitelor pedepsei de la 7 la 20 de ani, faţă de limitele stabilite anterior care se situau între 5 şi 20 de ani.
În consecinţă, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul S.N., hotărârile criticate fiind legale şi temeinice şi îl va obliga pe recurent la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul S.N. împotriva deciziei penale nr. 188 din 13 iunie 2003 a Curţii de Apel Constanţa.
Obligă pe recurent la plata sumei de 650.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 150.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5438/2003. Penal. Art.174, 175 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5459/2003. Penal. Revizuire. Recurs → |
|---|
