Spălare de bani. Legea 656/2002 art. 23. Decizia nr. 706/2015. Curtea de Apel ALBA IULIA

La C. de F. SRL a fost depus contractul nr.788/02.06.2008 încheiat intre . B. si . un număr de 7(șapte) facturi în valoare totală de 692.408,98 lei, în baza cărora s-au efectuat finanțări (plăți în avans) în suma de 545.687,51lei.

Dintre acestea un număr de 2 facturi fiscale nu au fost emise de către debitorul cedat iar în cazul a 3 facturi fiscale suma înscrisă era mai mare decât cea cuprinsă în evidența contabilă a debitorului cedat.

Potrivit raportului de constatare financiar în baza celor cinci facturi fictive a fost finanțată nejustificat prin inducere în eroare suma de 516.187,78 lei (vol. I, fila 146).

- pentru debitorul cedat .:

La C. de F. SA a fost depus contractul de vânzare cumpărare de mărfuri nr.42/09.02.2009 încheiat intre . B. si . și un număr de 3 (trei) facturi în valoare totala de 240.192,31 lei pentru care s-au efectuat finanțări (plați în avans) în sumă de 83.816,93 lei.

Din actele dosarului coroborate cu raportul de constatare financiar contabilă a rezultat că toate cele trei facturi fiscale nu au fost emise de către debitorul cedat rezultând astfel un prejudiciu în sumă de 83.816,93 lei (vol. I, fila 149).

- pentru debitorul cedat . :

La C. de F. SRL este depus contractul de vânzare cumpărare de mărfuri nr.17/30.03.2006 încheiat între . B. si . precum și un număr de 4(patru) facturi în valoare totală de 624.490,70 lei, acte în baza cărora s-au efectuat finanțări (plăți în avans) în suma de 32.807,80 lei.

Din cercetări a reieșit că un număr de 2 facturi fiscale nu au fost emise de către debitorul cedat iar în cazul a 2 facturi fiscale suma înscrisă era mai mare decât cea cuprinsă în evidența contabilă a debitorului cedat.

În baza celor patru facturi fictive a fost finanțată nejustificat prin inducere în eroare suma de 32.807,80 lei (vol. I, fila 150)

P. urmare . a încasat de la I. S. F. SA și C. de F. SRL ca urmare a prezentării de documente fictive, suma de 5.115.319,28 lei.

Pentru a disimula proveniența ilicită a sumei de 2.490.921,85 lei, inculpata T. D. a creat un mecanism financiar de natură a crea aparența unor operațiuni reale prin intermediul cărora aceasta avea posibilitatea de a dobândi folosul material al infracțiunii de înșelăciune.

Analizând circuitele sumelor de bani încasate de către . de la cele doua societăți de factoring urmare a prezentării unor documente fictive și care au fost transferate în conturile societății deschise la alte bănci decât cele în care s-au efectuat încasările sau achitate societarilor . B., . B., . B., . B., . SRL B., rezultă că:

- sumele transferate din contul bancar unde s-a efectuat încasarea in conturile proprii deschise la alte unități bancare au fost utilizate pentru plăți sau transferate mai departe în conturile altor societăți de unde se efectuează plăți

- o parte din sumele de bani sunt achitate de către . către una dintre societățile menționate, după ce sunt decontate succesiv prin una sau două societăți sau prin mai multe conturi bancare ale aceleași societăți, sumele (sau sume parțiale) ajung din nou in același cont bancar al . de unde s-a efectuat plata/transferul sau in contul societății . deschis la alta unitate bancara, de unde se efectuează diverse plăti

- parte din sumele de bani achitate de O. International SRL către una dintre societățile menționate sunt decontate succesiv (parțial sau total) prin una sau doua societăți, prin unul sau mai multe conturi bancare ale acestora de unde se efectuează plăți

Potrivit circuitelor stabilite prin raportul de constatare financiar contabilă, a fost reciclată suma de 2.490.921,85 lei transferata de . în alte conturi bancare ale societății decât cele in care s-au efectuat încasările sau a fost achitată în conturile bancare ale unor societăți controlate de către inculpată, de unde apoi fie a retras personal banii fie i-a folosit chiar pentru a achita diferiți creditori ai . B., . B., . B., . B., . SRL B..

Se reține că pentru a menține în eroare firmele de factoring au existat situații în care o parte din sume obținute fraudulos, prin inducere în eroare, au fost supuse procesului de reciclare pentru ca la finalul circuitului banii să fie folosiți spre a se efectua plăți societății de factoring spre a dovedi în continuare „bonitatea” . (anexa 4 la raportul de constatare financiar contabilă din 15.12.2010 – poz. 8, 10, 13, 15, 18; anexa 5 – poz. 6, 8, 9, 10, 20, 23).

Tribunalul a arătat că în cursul judecății, a audiat martorii în apărare și în acuzare și a dispus, la cererea inculpatei, efectuarea unei expertize deosebit de complexe. Acestea, corelate cu probele de la urmărire penală, atestă vinovăția inculpatei, astfel:

A)În cursul judecății inculpata a arătat că nu recunoaște faptele pentru care a fost trimisă în judecată, că nu a participat la discuțiile privind contractele între firma sa și firmele - părți civile, ci doar a semnat contractele pe care le-a citit în prealabil, în calitate de administrator.

Susține că rolul său a fost doar formal în interiorul firmei, dar fiind administrator, avea drept de semnătură în bănci. Arată că o altă persoană se ocupa în fapt de firmă și, de asemenea, 2-3 contabile, care ,,probabil” întocmeau facturi. Arată că ea, personal, nu a emis nicio factură, că într-adevăr întocmea ordinele de plată, dar nu știa de unde provin banii și nu s-a întâlnit niciodată cu reprezentanții firmelor de factoring .Consideră că nu s-a folosit nimeni de ea, că primea salariu fix de la societatea pe care o administra. Arată că se ocupa strict de efectuarea plăților prin bănci și că în anul 2008 au apărut probleme financiare, își amintește că a semnat niște acte adiționale, dar firma s-a blocat financiar.

În concluzie, se consideră nevinovată și nu și-a însușit niciun leu de la aceste firme.

Tribunalul a considerat că aceste susțineri nu sunt fondate, fiind contrazise de probele administrate, actele contabile și declarațiile de martori.

S-a mai arătat că nu se poate primi apărarea inculpatei că nu a cunoscut activitatea și operațiunile pe care le făcea firma, respectiv proveniența banilor, câtă vreme a semnat contractele, folosea dreptul de semnătură la bancă, fiind implicată efectiv în derularea și executarea contractelor.

Administratorul unei firme are atribuții clar stabilite prin Legea 31/1991 și răspunde, în conformitate cu art. 148 din această lege, de îndeplinirea tuturor obligațiilor potrivit art. 72, 73 atât față de societate, cât și față de creditori pentru realitatea vărsămintelor, situația reală a firmelor și sancțiunile pentru îndeplinirea greșită a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impune.

Nu se poate invoca inexistența răspunderii penale motivat de împrejurarea că inculpata nu a cunoscut atribuțiile pe care le avea și modul de aducere la îndeplinire a obiectului de activitate al societății comerciale pe care o administra, cu atât mai mult cu cât a fost implicată în concret în derularea operațiunilor comerciale prin folosirea dreptului de semnătură la bănci, sens în care efectua operațiuni bancare în numele societății.

B) Martorii audiați în fața judecătorului și-au menținut declarațiile date în cursul urmăririi penale și au arătat următoarele aspecte:

Martorul Z. C. a arătat că și-a dat seama că facturile conțin date nereale când au început să lipsească plățile, apoi i-a somat pe debitori, iar aceștia nu au recunoscut facturile. Arată că o cunoaște pe inculpată ca fiind administratorul firmei . discuțiile le-a purtat cu numitul G. S., în calitate de director. A văzut că inculpata a semnat de față cu el contractele de factoring. În cursul derulării contractului, nu a mai luat legătura cu inculpata. După depistarea neregularităților a trimis notificări inculpatei.

Martorul B. A. confirmă că a fost prezent împreună cu martorul Z. C. la semnarea contractelor de factoring la firma O. al cărei administrator era inculpata, cu care contractele s-au derulat constant până în 2008- 2009 când au apărut întârzieri la plăți. Știa că inculpata este administrator; martorul întreba periodic la firma O. când se vor efectua plățile și i se răspundea că este criză.

Martora C. C. M. a menținut declarația din cursul urmăririi penale, arătând că inculpata se ocupa de relația cu băncile privind cele două contracte de factoring, fără să cunoască detalii legate de sume și plăți.

Martora I. R. arată că, din ce cunoaște, inculpata nu avea atribuții de facturare și nu știe dacă ea se ocupa de contractele de factoring. Această declarație este desprinsă din contextul probator, chiar inculpata recunoscând că se ocupa de plăți în relația firmei cu băncile.

Martora F. D. nu cunoaște nimic în legătură cu . în acest sens pe inculpată, care este mama sa.

Martorul F. I. D., soțul martorei F. D. și ginerele inculpatei, confirmă faptul că el nu s-a ocupat de societatea O. și nu își amintește de nicio împuternicire dată soacrei sale. Acest aspect a fost înlăturat de instanță, întrucât din probe și din declarațiile inculpatei rezultă că aceasta avea împuternicire și calitatea de administrator la .> Martorul C. V. T., fost director la partea civilă C. de F., și-a menținut toate declarațiile tehnice din cursul urmăririi penale, arătând că din anul 2009 a plecat de la această societate și că până atunci au existat întârzieri la plată, purtându-se discuții cu conducerea .-o pe inculpată.

Martora E. L. A. își menține, de asemenea, declarația dată în cursul urmăririi penale, în sensul că a văzut-o pe inculpată cu ocazia unei întâlniri cu reprezentanții societăților părți civile în vederea rezolvării situației de întârziere la plată.

C) Instanța a admis cererea inculpatei în apărare de a se efectua un raport de expertiză contabilă.

Acest raport a fost întocmit de un expert desemnat de instanță și un expert parte.

Cu toate că a fost un raport foarte complex, dat fiind numărul mare de acte materiale și acte contabile ce au fost analizate, nu s-a apreciat că facturile în cauză au conținut operațiuni reale, în concluzie arătându-se că nu se poate stabili cu certitudine că acestea ar fi reale.

Cât privește sumele cu care părțile civile s-au constituit părți civile (fila 42, 50, 56 vol I instanță) și care au fost defalcate la solicitarea instanței, acestea sunt cele care coincid cu cele arătate în rapoartele de constatare întocmite de expertul D. în cursul urmăririi penale, nu cu cele din raportul de expertiză.

Expertiza încuviințată în apărare nu explică de unde provin diferențele constatate.

Se arată în concluziile acestei expertize (fila 73 vol. II instanță) următoarele: ,,Fără extinderea expertizei la detalierea mecanismului de refinanțare a societăților de factoring nu se poate trage o concluzie definitivă nici în privința mecanismului de finanțare între societatea de factoring și aderent întrucât atât societatea de factoring cât și băncile finanțatoare nu au prezentat documentele solicitate de către experți. S-a precizat că concluziile expertului parte s-au bazat pe raționamentul profesional, constatările legate de documentele incluse în dosar cât și pe declarațiile-notificările persoanelor care au participat la aceste operațiuni (de la aderent, factor și debitor cedat) astfel cum există la dosarul cauzei însă este de semnalat că în lipsa documentelor originale (facturi, notificări etc.) menționate și în lipsa documentelor/informațiilor complete solicitate expres societăților de factoring și băncilor finanțatoare și nepuse la dispoziție, concluziile expertizei de față sunt numai în faza intermediară, necesitând lucrări suplimentare în vederea finalizării acestor concluzii cu atât mai mult cu cât societățile de factoring și băncile finanțatoare au avut un puternic rol activ în mecanismul de finanțare derulat în condițiile, inclusiv viciile, arătate în conținutul raportului de expertiză contabilă atât de către expertul desemnat cât și de către expertul parte”.

Ca atare, expertiza nu oferă certitudinea concluziilor asupra obiectivelor, instanța apreciind prejudiciul ca fiind cel cu care s-au constituit, inițial în cursul urmăririi penale, persoanele vătămate, părți civile, fără a adăuga alte sume, așa cum una din părți, . solicitat în cursul judecății (fila 59 vol. I).

Cât privește imposibilitatea de plată integrală a onorariului expertului de către inculpata care a solicitat proba, instanța a arătat că va aplica legea civilă privind obligațiile de plată și a obligat inculpata la plata diferenței de onorariu prin minuta sentinței, față de practica de speță în acest sens a Curții de Apel A. I. în Sentința penală 100/06.06.2014.

Inculpata a solicitat reducerea onorariului expertizei, aspect care însă nu se justifică, dată fiind complexitatea aparte a cauzei, ca număr de acte materiale, aproximativ 150, număr mare de acte contabile și facturi de analizat, dar și dificultatea obiectului acesteia printr-o modalitate nu foarte frecventă de comitere a faptelor, anume prin derularea unor contracte de factoring.

D) Cât privește legea penală mai favorabilă, s-au reținut următoarele:

De la data sesizării instanței s-au produs două modificări legislative în materie penală, prima fiind Legea nr. 202/2010 privind accelerarea soluționării proceselor, iar apoi . 1 februarie 2014 a noului Cod penal și a noului Cod de procedură penală.

Potrivit art. 5 NCP ,,(1) În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile.”

Modul de interpretare al aplicării legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei a dat naștere unor diverse opinii, însă Curtea Constituțională prin Decizia nr. 265/06.05.2014 a tranșat modul de aplicare al acesteia, statuând cu valoare obligatorie, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial că ,,dispozițiile art. 5 NCP sunt neconstituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile’’.

Se arată în motivarea acestei decizii în esență că dispozițiile art. 5 din actualul Cod penal, în interpretarea care permite instanțelor de judecată, în determinarea legii penale mai favorabile, să combine dispozițiile Codului penal din 1969 cu cele ale actualului Cod penal, contravine dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (4) privind separația și echilibrul puterilor în stat, precum și ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării.

Raportat la aceste prevederi constituționale, în jurisprudența sa, Curtea a statuat că prevederile legale care guvernează activitatea instanțelor judecătorești și fixează poziția lor față de lege, acceptă în mod unanim că "atribuțiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conținutului său și o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situațiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din inițiativă. Astfel, în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul și litera legii, între exigențele de redactare și scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competența de a legifera, prin substituirea autorității competente în acest domeniu" (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009).

Puterea judecătorească, prin Înalta Curte de Casație și Justiție, are rolul constituțional de a da unui text de lege anumite interpretări, în scopul aplicării unitare de către instanțele judecătorești. Acest fapt nu presupune însă că instanța supremă se poate substitui Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat, dar implică anumite exigențe constituționale ce țin de modalitatea concretă în care se realizează interpretarea. În cazul dedus judecății, interpretarea duală a dispozițiilor art. 5 din Codul penal este evidentă, însă, pentru argumentele expuse, una dintre interpretări contravine dispozițiilor care stabilesc sfera de competență a puterii legiuitoare, consacrate de art. 61 alin. (1) din Constituție, cu consecința înfrângerii separației și echilibrului puterilor în stat, prevăzute de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală. Astfel, interpretarea potrivit căreia legea penală mai favorabilă presupune aplicarea instituțiilor autonome mai favorabile, este de natură să înfrângă exigențele constituționale, deoarece, în caz contrar s-ar rupe legătura organică dintre instituțiile de drept penal aparținând fiecărei legi succesive, cu consecința directă a schimbării conținutului și sensului actelor normative adoptate de către legiuitor.

Curtea a observat că noțiunea de instituție autonomă nu este reglementată în niciunul dintre cele două coduri penale și nici în legea de aplicare a actualului Cod penal. Așa fiind, chiar dacă în limbajul juridic curent utilizarea noțiunii de instituție autonomă pentru anumite categorii juridice este acceptată, caracterul autonom al acesteia, astfel cum acesta este susținut în doctrină și practica judiciară, presupune că ea are o existență de sine stătătoare și nu depinde de ansamblul normativ în care este integrată pentru a-și îndeplini finalitatea. Or, o atare concluzie este inadmisibilă, întrucât nu se poate reține că o normă din Codul penal care reglementează cu privire la o anumită instituție de drept penal (recidivă, concurs de infracțiuni, prescripție etc.) este independentă de legea căreia îi aparține. Această distincție are o deosebită importanță pentru înțelegerea conceptului de lege, pentru că numai așa se poate oferi noțiunii de "lege penală mai favorabilă" un înțeles constituțional.

Faptul că legiuitorul a definit în art. 173 din Codul penal noțiunea de lege penală ca fiind "orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege" nu echivalează cu împrejurarea că acele dispoziții sunt legi, ci doar cu faptul că sunt norme distincte care aparțin legii și au forța acesteia. Codul penal constituie o lege unitară, asemenea norme fiind prevăzute și în legile speciale care reglementează alte relații sociale, dar stabilesc, totodată, și fapte care constituie infracțiuni (cum ar fi infracțiunile reglementate de legislația vamală, fiscală etc.). Art. 1 alin. (1) din Codul penal stabilește că "Legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni", motiv pentru care în absența unei incriminări nu se poate vorbi de o lege penală. De aceea, înțelesul noțiunii de lege penală consacrat de art. 173 are în vedere alte acte normative care prevăd fapte ce constituie infracțiuni, legiuitorul urmărind a face legătura materială dintre Codul penal și alte legi speciale care, deși nu sunt penale, reglementând cu privire la alt tip de relații sociale, cuprind și dispoziții cu caracter penal. Calificarea caracterului penal al acestor dispoziții le scoate din sfera domeniului principal de reglementare (fiscal, vamal etc.) cu scopul de a înlătura orice fel de obiecții potrivit cărora faptele antisociale respective ar putea urma numai regimul juridic respectiv, în acest mod fiind exclusă o eventuală sustragere de la răspunderea penală. De altfel, dincolo de interpretarea acestui text, este de observat că acesta nu dispune cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, exigențele acestui principiu fiind stabilite prin art. 5 din Codul penal.

Având rolul de garant al drepturilor și libertăților cetățenești, Curtea Constituțională nu a putut ignora și alte consecințe de sorginte constituțională, cum ar fi exigențele ce țin de lipsa discriminării infractorului, fie ea, în acest caz, pozitivă, care nu numai că justifică, dar impun aplicarea unui tratament identic. Aceasta presupune că suspecții/inculpații care au comis fapte sub imperiul legii vechi, dar care vor fi judecați sub imperiul legii noi trebuie să aibă, în funcție de legea mai favorabilă, o situație juridică identică ori cu cei condamnați anterior potrivit legii vechi, ori cu cei ce vor săvârși infracțiuni potrivit legii noi, nefiind permisă o a treia formă de tratament sancționator ce combină dispoziții din ambele coduri. P. urmare, pentru a satisface cerințele constituționale ale art. 16 alin. (1) potrivit cărora "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări", este interzisă alternarea instituțiilor de drept penal din cele două legi, deoarece, în caz contrar, în aplicarea legii penale mai favorabile s-ar crea o discriminare pozitivă cu consecința creării unui privilegiu pentru infractorul care este judecat în perioada de tranziție a legii.

Toate aceste argumente au condus la constatarea încălcării dispozițiilor art. 1 alin. (4) și art. 61 alin. (1) din Constituție, întrucât prin combinarea dispozițiilor penale din mai multe legi succesive se creează, pe cale judiciară, o a treia lege care neagă rațiunea de politică penală concepută de legiuitor. Având în vedere cele de mai sus, Curtea a considerat că numai interpretarea prevederilor art. 5 din Codul penal în sensul că legea penală mai favorabilă se aplică în ansamblul ei este singura care poate înlătura viciul de neconstituționalitate.

Totodată, Curtea a observat că prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a decis că în aplicarea art. 5 din Codul penal prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei, conferind astfel articolului 5 din Codul penal, în interpretarea dată, valențe neconstituționale. Curtea a constatat că, odată cu publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, efectele Deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instanței supreme încetează în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție și cu cele ale art. 477¹ din Codul de procedură penală.

Tot în acest sens Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Decizia nr. 5 din 26 mai 2014 a stabilit că ,,nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condițiile de existență și sancționare ale infracțiunii în forma continuată.

Pornind, deci, de la aplicarea în mod global a legii penale mai favorabile în contextul art. 5 NCP, instanța urmează să aleagă o singură lege în urma comparării Codului penal din 1969 cu noul Cod penal.

Infracțiunea de înșelăciune se regăsește în noul Cod penal la art. 244 alin. 1, pedepsită cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

Însă, faptele de înșelăciune și complicitate la înșelăciune au fost comise în formă continuată, prev. de art. 41 alin. 2 Cod penal din 1969, care se regăsește la art. 35 alin. 1 NCPP, potrivit căruia ,,infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni.”

Se poate observa că noul cod consideră că există infracțiune continuată doar când actele materiale sunt îndreptate asupra aceluiași subiect pasiv. În celelalte cazuri, fiind întrunite cerințele concursului de infracțiuni. Or, în cauză există un număr de 100 acte materiale de înșelăciune.

Mergând mai departe, la regimul sancționator, instanța a constatat că, dacă s-ar aplica legea penală nouă, cele 100 acte materiale reținute se află în concurs, iar potrivit art. 39 lit. b NCP, în cazul concursului se aplică pedeapsa cea mai grea la care se adaugă 1/3 din totalul pedepselor, s-ar ajunge la pedepse de sute de ani, mult peste limitele pe care legea veche le prevedea pentru infracțiunea de înșelăciune în formă continuată, având limite între 10-20 de ani, anume între 10-20 ani, la care se poate adăuga un spor (care nu e obligatoriu).

În concluzie, instanța a constatat că legea penală mai favorabilă este legea veche, pe care a aplicat-o în mod global, conform deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale și în privința infracțiunii de spălare a banilor și a aplicării concursului de infracțiuni.

În raport de toate probele expuse și analizate anterior, instanța a apreciat că în cauză este dovedită vinovăția inculpatei pentru infracțiunile pentru care a fost trimisă în judecată și, ca atare, a dispus o condamnarea acesteia.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termenul prevăzut de art.410 alin.1 din Codul de procedură penală, Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial A. I. și inculpata T. D..

P. apelul formulat, Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial A. I. a solicitat modificarea hotărârii penale atacate sub aspectul tratamentului sancționator aplicat inculpatei, în sensul de a se dispune majorarea pedepselor principale și implicit a celei rezultante, arătându-se totodată că prima instanță nu a identificat în dispozitivul și considerentele hotărârii apelate care anume din circumstanțele atenuante reglementate în conținutul art. 74 din Codul penal din 1969 i-ar fi aplicabile inculpatei.

În motivarea apelului s-a arătat că, la individualizarea judiciară a pedepselor, instanța a reținut în beneficiul inculpatei dispozițiile art.74 din Codul penal din 1969 însă nu a identificat în dispozitivul și considerentele hotărârii apelate care anume din circumstanțele atenuante reglementate în conținutul acestui articol ar fi aplicabile inculpatei.

În lipsa indicării concrete a împrejurării sau împrejurărilor care în opinia instanței conduc, conform codului penal anterior, la reducerea obligatorie a pedepsei sub minimul special prevăzut de norma incriminatoare, nu poate fi evaluată justețea reținerii acestora, aceasta fiind rațiunea dispozițiilor art. 79 din Codul penal din 1969.

S-a arătat că și jurisprudența instanțeisupreme (exemplificativ decizia nr. 2253 din 26 aprilie 2007) este în sensul că ”în cazul in care instanța retine in favoarea inculpatului circumstanțe atenuante, indicarea in hotărâre a împrejurării care constituie circumstanța atenuantă, motivarea reținerii acesteia prin referire la probe si încadrarea împrejurării care constituie circumstanță atenuantă in prevederile art.74 alin.(1) lit, a); b) ori ale art. 74 alin. (2) C.pen. sunt obligatorii, potrivit art. 79 din același cod.

P. urmare, este nelegala hotărârea prin care instanța nu motivează sau motivează prin exprimări generale împrejurările reținute ca circumstanțe atenuante si le încadrează generic in prevederile art. 74 C.pen.

În ceea ce privește cuantumul pedepselor aplicate inculpatei T. D., s-a arătat că tratamentul sancționator aplicat de prima instanță nu este îndestulător raportat la scopul și funcțiile pedepsei.

Un prim aspect invocat vizează greșita reținere în folosul inculpatei a circumstanțelor atenuante judiciare, impunându-se înlăturarea acestora, cu consecința majorării cuantumului pedepselor principale și implicit a celei rezultante, inculpata neadoptând o conduită procesuală care să se identifice cu situațiile exemplificativ expuse în conținutul acestei dispoziții.

Astfel, inculpata a negat acuzațiile aduse, nu a făcut demersuri pentru recuperarea prejudiciilor produse, nu a dovedit buna conduită anterior demarării procedurilor penale decât prin faptul că nu are antecedente penale, aspect care, de sine stătător, nu este suficient pentru a conduce la aplicarea-art. 74 din Codul penal din 1969.

Dintr-o altă perspectivă, agravarea tratamentului sancționator dispus de tribunal este necesară și raportat la natura și gravitatea infracțiunilor comise de inculpată, raportat la caracterul continuat al activității infracționale derulate de aceasta, la numărul însemnat de acte materiale din conținutul infracțiunilor deduse judecății, la cuantumul important al prejudiciilor aduse părților civile, la împrejurările concrete în care au fost comise infracțiunile.

P. apelul formulat,inculpata T. D. a solicitat achitarea sa, în principal în temeiul art.16 lit.a din Codul de procedură penală, iar în subsidiar în temeiul art.16 lit.c, respectiv art.16 lit.b din Codul de procedură penală.

În motivarea apelului s-a arătat că rațiunea incriminării înșelăciunii este aceea de a asigura încrederea și buna-credință în relațiile cu caracter patrimonial și de a evita producerea vre­unui prejudiciu persoanei fizice sau juridice.

Practica judiciara a dat mai multe soluții în care a statuat ca nu există infracțiune de înșelăciune în situația în care contractul este întemeiat pe o cauză ilicită, deoarece acesta este lovit de nulitate absolută și astfel lipsește latura obiectiva a infracțiunii.

De asemenea, nu există aceasta infracțiune daca făptuitorul nu a întrebuințat mijloace frauduloase pentru a determina încheierea contractului, iar acesta nu a putut fi executat din motive independente de voința lui. Totodată, pentru a se putea retine înșelăciune cu prilejul încheierii sau executării unui contract, sunt necesare următoarele condiții:

a) Să aibă loc încheierea sau executarea unui contract,

b) cu prilejul încheierii sau executării contractului, subiectul activ (T. D. in opinia Parchetului) să inducă sau sa mențină în eroare subiectul pasiv (societățile de factoring),

c) acțiunea de amăgire sa determine pe cei induși sau menținuți în eroare să încheie sau să execute contractul în condițiile stipulate, adică în condițiile în care altfel nu ar fi fost acceptate și care au creat o situație păgubitoare pentru subiectul pasiv,

d) acțiunea sa fie săvârșită cu intenție.

În cauza de față, prima instanță a dispus condamnarea inculpatei doar pentru simplul fapt că deținea calitatea de administrator de drept al societății, ignorând probele ce evidențiau în mod categoric de către cine a fost administrată societatea.

Astfel, martora C. C. M., audiată în faza de urmărire penală menționează faptul ca numita Suilea A. era șefa compartimentului contabilitate și că se ocupa cu relația cu furnizorii, de asemenea arată că Suilea G. și Suilea C. se ocupau în fapt de administrarea societății.

Martora I. R., arată în declarația dată în faza de urmărire penala faptul ca Suilea G. si Suilea C. erau administratorii de fapt ai ., ca aceștia se ocupau de toate problemele privind administrarea acestei societăți. De asemenea arata faptul ca o cunoaște pe inculpată, însă aceasta se ocupa de relațiile societății cu băncile comerciale, (declarația fila 306,308 UP)

Edificatoare sunt de asemenea declarațiile lui M. D. V. si Frațilă I. D., care nu o identifica pe T. D. ca fiind persoana care se ocupa de . B..

S-au mai invocat declarațiile numiților Suilea G. O., Suilea C. B., Z. C., B. A. si C. V. T. care confirmă faptul ca relația intre . si compania de factoring, respectiv I. S. F. SA, a fost ținută de către Suilea C. B. iar acesta din urmă a arătat în declarația sa în mod detaliat modul de funcționare al contractelor de factoring, indicând fără echivoc faptul ca el personal s-a ocupat de relația cu societățile de factoring precum si de partea de dezvoltare a firmei si de finanțări.

Martorii, Z. C. si B. A., din cadrul I. S. F. SA, arată faptul că negocierea clauzelor s-a făcut cu Suilea G., că inculpata a participat doar la semnarea contractului (-lor), ca relația de derulare a acestora s-a ținut cu Suilea G. si Suilea C., iar înscrisurile le primeau de la contabilitatea societății.

Directorul general al Companiei de F. I., C. V. T., precum si lucrătorul E. L. A. din cadrul aceleiași companii care gestiona portofoliul cu ., arată faptul că negocierea contractelor s-a făcut cu doua persoane de sex masculin, iar în ceea ce privește pe administratorul T. D. nu era cunoscuta si nu s-au purtat discuții cu aceasta, martora E. L. fiind mai explicită și arătând pe larg faptul că datele erau primite din contabilitate iar negocierile, respectiv derularea contractelor s-au purtat cu Suilea C..

Și declarațiile date în fața instanței de judecată de către persoanele audiate indică faptul ca T. D. a fost doar persoana care a semnat contractele de factoring, negocierea acestora si derularea lor fiind efectuata de către Suilea G. si Suilea C..

S-a mai arătat că, în ceea ce privește contractele de factoring și modul de încheiere, respectiv executare a acestora, instanța trebuia sa se raporteze la conținutul concret si voința părților, rezultată din înscrisurile care au stat la baza fundamentării raporturilor de finanțare, statornicite între părți, pentru că doar raportându-se la aceste înscrisuri se poate concluziona dacă în prezenta cauză se poate discuta de infracțiunea de înșelăciune și doar raportându-se la conținutul concret al contractelor si participația nemijlocita la încheierea și executarea lor rezultată din probatoriul administrat să se poată concluziona cine este făptuitorul.

Aceste contracteau fost încheiate pe parcursul anului 2008 si au suferit modificări pe parcursul anului 2009 prin act adițional denumit convenție. În actul inițial, factorul a introdus ca element de risc în sarcina aderentului neconcordanța dintre facturile cedate factorului cu cele deținute de aderent, stabilind ca, în cazul apariției unor astfel de situații sumele aferente neconcordanțelorsă constituie credit, acceptând astfel de la început că în situația în care pe parcursul derulării contractului apar situații in care facturile emise la plata nu coincid cu cele deținute de aderent, suma aferentă lor sa nu fie considerată pierdere ci sa fie considerată credit. P. urmare, factorul nu poate fi subiect pasiv al infracțiunii de înșelăciune, întrucât de fiecare dată când se constată inadvertența, neconcordanța, se schimbă natura juridică a sumei împrumutate din cea de cumpărare a unei creanțe specifică contractului de factoring în credit, împrumut, astfel ca sub aspectul prejudiciului si sub aspect al înșelăciunii nu se mai poate retine infracțiunea.

La toate operațiunile, așa cum rezultă din probatoriul testimonial administrat în faza de urmărire penală și respectiv cercetare judecătorească, participația inculpatei a fost doar formală, ea semnând doar contractele din 2008 si convențiile din 2009, sens in care nu i se poate retine intenția de a înșela, scopul urmărit ca elemente constitutive ale infracțiunii.

Este de necontestat faptul că inculpata, în virtutea rolului său de persoană ce avea drept de semnătură în bancă, a făcut, a dispus operațiuni bancare însă este evident faptul ca aceste operațiuni au fost făcute de bună-credință, cu scopul plații salariilor, a taxelor si impozitelor si nicidecum pentru a obține beneficii personale, urmărirea penala nefăcând în acest sens probe, cum neprobată a rămas și cerința pentru existența infracțiunii de spălare de bani, aceea de a avea cunoștință că sumele de bani de care dispune provin din săvârșirea de infracțiuni.

Nici măcar presupunerea rezonabilă, așa cum este reglementata la art. 29 alin 4 din Legea 656/2009, nu poate fi reținută întrucât împrejurările concrete, actele contabile ale societății demonstrează ca la acea dată societatea funcționa, avea activitate, că anterior acestei perioade activitatea societății a fost una de anvergura, avându-se rulaje de peste 1.000.000 Euro lunar, fapt ce nu-i putea trezi suspiciuni inculpatei cu privire la sursele de proveniență a banilor, în ipoteza de lucru a reținerii infracțiunii de înșelăciune.

Analizând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate prin prisma criticilor formulate, a actelor dosarului, precum și din oficiu, conform art. 417 alin.2 din Codul de procedură penală, Curtea de apel constată următoarele:

Inculpata T. D. a fost trimisă în judecată prin rechizitoriul din 24 martie 2011, dat în dosarul nr. 86/P/2010, al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial A. I., pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin.1, 2, 3, 5 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art.13 alin.1² din O.U.G. nr.43/2002 și a art. 41 al.2 din Codul penal din 1969, (100 acte materiale) și spălare de bani, prevăzută de art. 23 lit. a din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 al.2 din Codul penal din 1969 (49 acte materiale), reținându-se, în esență, că în perioada 02 septembrie 2008 – 16 decembrie 2009, în baza aceleași rezoluții infracționale inculpata ar fi indus în eroare două societăți de factoring (I. S. F. SA București și . SRL București) prin folosirea unor mijloace frauduloase, cu ocazia încheierii unor contracte de factoring, persoane juridice care au fost menținute în eroare pe parcursul derulării contractelor, cauzând un prejudiciu în sumă de 5.115.319,28 lei. S-a mai arătat că inculpata a disimulat în mod repetat, în baza aceleași rezoluții infracționale, proveniența ilicită a sumei de 2.490.921,85 lei din suma de 5.115.319,28 lei obținută în urma inducerii în eroare a celor două societăți de factoring, bani care au fost supuși operațiunii de „reciclare”.

Din coroborarea probatorului administrat în cauză rezultă că starea de fapt prezentată de prima instanță cu privire la inexistența contractelor de factoring între . și I. S. F. SA București și . SRL București este corectă însă reținerea săvârșirii de către inculpată a infracțiunilor de înșelăciune și spălare de bani este greșită, existând o discordanță între cele arătate de prima instanță și conținutul real al probelor, având drept consecință pronunțarea altei soluții decât cea pe care materialul probatoriu o susține.

Potrivit art. 215 alin. (1) din codul penal din 1969 (art.244 alin.(1) din Codul penal), infracțiunea de înșelăciune presupune, sub aspectul elementului material, o acțiune de inducere în eroare, acțiune ce poate fi săvârșită prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate. În cazul infracțiunii de înșelăciune în convenții, intenția de a induce în eroare trebuie să existe la momentul încheierii convenției sau al executării contractului.

Principala problemă pusă în discuție de o cauză penală este vinovăția persoanei trimisă în judecată în raport cu faptele pentru care aceasta este acuzată. În cauza de față problema vinovăției este determinată de existența sau nu a acțiunii inculpatei de inducere în eroare a persoanelor vătămate.

Instanța de apel constată că din declarațiile martorilor C. C. M., I. R., M. D. V., Frațilă I. D., Ș. G. O., Ș. C. B., Z. C., B. A. si C. V. T., E. L. A. și din înscrisurile existente la dosarul cauzei a rezultat că inculpata T. D. avea calitatea de administrator al S.C.O. Internațional, calitate în care a semnat contractele cu cele două societăți, însă în fapt, de administrarea societății se ocupau Ș. G. O. și Ș. C. B. iar negocierea contractelor de factoring și supravegherea și modul de desfășurare și de executare a acestora a fost făcută de Ș. C. B..

Audiat în calitate de martor încă din faza de urmărire penală, acesta din urmă a precizat faptul că în mod real el și fratele lui se ocupau de administrarea societății, el ocupându-se de dezvoltarea firmei și de finanțări, iar inculpata de relațiile cu băncile și cu instituțiile statului. Martorul a relatat totodată că el a fost cel care a negociat încheierea contractelor cu managerii acelor companii, explicând în detaliu modul cum s-a desfășurat executarea contractelor.

În fața instanței de apel martorul a prezentat în amănunt situația încheierii și executării contractelor de factoring, precizând că facturile fiscale erau emise de debitorii cedați și însoțite de un colant pe care se specifica faptul că sunt finanțate prin I. S. precum și contul în care trebuie să se efectueze plata ;facturile erau trimise către această societate în copie xerox, el fiind persoana care aplica pe aceste copii ștampila firmei și semnătura. Martorul a mai declarat că nu era stabilită o persoană anume care să efectueze operațiunea de xerocopiere a acestor înscrisuri dar în mod cert inculpata nu făcea acest lucru.

Martorul Ș. G. O. a declarat de asemenea că el și fratele său s-au ocupat de activitatea S.C. O. Internațional S.R.L. B. și că fratele său s-a ocupat de negocierea și semnarea contractelor de factoring.A mai arătat că, întrucât inculpata se ocupa de magazinul de prezentare mobilă al societății din A. I. iar multe din băncile cu care lucrau nu aveau agenții în B., aceasta a primit drept de semnătură iar, la dispoziția fratelui său, efectua încasări și plăți.

Martora C. C. M. - contabil în perioada martie 2077-august 2009 la S.C. O. Internațional S.R.L. B., a arătat că administratorii societății erau Ș. G. O. Ș. C. B., aceștia ocupându-se în fapt de administrarea societății.

De asemenea, martora I. R. a arătat că inculpata era angajată a societății și că, din câte cunoaște, nu a fost administrator la S.C. O. Internațional S.R.L. B..

Martorul Z. C. - director al I. S. F. - a declarat că negocierea clauzelor contractuale a fost făcută cu Ș. G..Acesta a precizat că executarea contractelor s-a desfășurat în condiții normale timp de 1 an și jumătate, iar când au apărut întârzieri la plată a avut discuții cu Ș. G. privind modelul de stingere a debitelor, acesta promițând că va executa obligațiile prin obținerea unui credit în numele societății.

Faptul că Ș. G. a fost prezent la încheierea contractelor și cel cu care s-a ținut legătura privind derularea tuturor contractelor de factoring este susținut și de martorul B. A., director în cadrul I. S. F..

În ceea ce privește relația cu S.C.C. F. I. S.A., martora E. L. A. a declarat că după apariția problemelor legate de neplata facturilor de către debitori, negocierile au fost purtate cu Ș. C..

Totodată, martorul C. V. T., director general al S.C.C. F. I. S.A., a arătat că, în ceea ce privește reprezentanții S.C. O. Internațional S.R.L. B., legătura se ținea cu două persoane de sex bărbătesc iar referitor la administratorul societății, T. D., personal nu a purtat discuții cu aceasta.

Niciunul dintre acești martori nu a menționat că ar fi avut vreodată discuții cu inculpata cu privire la negocierea sau executarea contractelor.

Curtea de apel consideră că simplul fapt că aceste contracte au fost semnate de inculpată, în calitate de reprezentant - administrator al S.C. O. Internațional S.R.L. B., nu justifică reținerea vinovăției acesteia, în condițiile în care și reprezentanții societăților de factoring au precizat că discuțiile nu s-au purtat cu inculpata T. D. .

Nici procurorul în actul de sesizare, nici prima instanță nu rețin, însă, modul în care inculpata a contribuit la inducerea în eroare a persoanelor vătămate.

Se reține în actul de sesizare că inculpata ar fi indus în eroare societățile de factoring prin prezentarea unor facturi fiscale din care reiese că ar fi avut de încasat sume de bani care în realitate nu existau ori cu mult inferioare( de fapt superioare) celor cuprinse în facturile reale.Cu toate acestea, nu se precizează modalitatea concretă în care a comis inculpata aceste fapte, prezentându-se în cazul fiecărui debitor cedat finanțările efectuate și nerecuperate și existența unor facturi fictive.

În cuprinsul rechizitoriului nu există nicio mențiune cu privire la modul cum se desfășura executarea acelor contracte, respectiv cum ajungeau în posesia societății O. International S.R.L. B. acele facturi și cum erau comunicate către cele două societăți –persoane vătămate, cum nu se precizează nici persoana care le copia și le expedia către aceste societăți.

De altfel, la dosarul cauzei nu există depusă nicio factură în original care să poată fi confruntată cu cele cu privire la care se reține că ar fi conținut sume diferite de cele reale.

Nicio probă administrată în cauză nu confirmă aceste acuzații, respectiv nu dovedește acțiunea inculpatei de a „prezenta” facturile fiscale sau de a fi avut cunoștință, la momentul încheierii contractelor sau pe parcursul derulării acestora, a faptului că ar fi existat vreo intenție de a induce în eroare societățile de factoring din partea persoanei care a inițiat, negociat și executat aceste contracte, respectiv numitul Suilea B. C. .

Nici prima instanță nu a făcut referire la aceste aspecte, considerând că inculpata este autor al infracțiunilor deduse judecății prin aceea că „a semnat contractele, folosea dreptul de semnătură la bancă, fiind implicată efectiv în derularea și executarea contractelor” și că ”administratorul unei firme are atribuții clar stabilite prin Legea 31/1991 și răspunde, în conformitate cu art. 148 din această lege, de îndeplinirea tuturor obligațiilor potrivit art. 72, 73 atât față de societate, cât și față de creditori pentru realitatea vărsămintelor, situația reală a firmelor și sancțiunile pentru îndeplinirea greșită a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impune”.

Se poate constata că tribunalul nu a făcut în mod concret o analiză asupra soluției pronunțate, respectiv asupra argumentelor expuse, în raport cu mijloacele de probă ce au fost administrate în cursul procesului penal, rezumându-se la constatări generice asupra obligațiilor ce incumbau inculpatei, fără a arăta, în concret, care a fost implicarea acesteia în derularea și executarea contractelor și care sunt mijloacele de probă care dovedesc săvârșirea de către inculpată a infracțiunilor de înșelăciune și spălare de bani.

În același mod, se reține în actul de sesizare și în hotărârea primei instanțe că, pentru a disimula proveniența ilicită a sumei de 2.490.921,85 lei, inculpata T. D. a creat un mecanism financiar de natură a crea aparența unor operațiuni reale prin intermediul cărora aceasta avea posibilitatea de a dobândi folosul material al infracțiunii de înșelăciune.

Se mai arată că, potrivit circuitelor stabilite prin raportul de constatare financiar contabilă, a fost reciclată suma de 2.490.921,85 lei transferata de . în alte conturi bancare ale societății decât cele in care s-au efectuat încasările sau a fost achitată în conturile bancare ale unor societăți controlate de către inculpată, de unde apoi fie a retras personal banii fie i-a folosit chiar pentru a achita diferiți creditori ai . B., . B., . B., . B., . SRL B..

Or, nici cu privire la aceste fapte nu se stabilește care a fost acțiunea inculpatei, în ce a constat disimularea repetată a provenienței ilicite a sumei de 2.490.921,85 lei și nici modalitatea în care aceasta a cunoscut faptul că aceste sume de bani proveneau din săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.

Instanța de apel apreciază că modul în care tribunalul a stabilit vinovăția inculpatei T. D. în comiterea infracțiunilor pentru care a fost trimisă în judecată, doar prin referiri generice la probele administrate, actele contabile și declarațiile de martori, la împrejurarea că inculpata a semnat contractele, folosea dreptul de semnătură la bancă, fiind implicată efectiv în derularea și executarea contractelor, redând apoi doar parte din conținutul unor declarații de martori, rezultând că nu a examinat analitic și sintetic mijloacele de probă administrate, în scopul ajungerii la certitudinea valorii lor probante, nu este de natură a justifica formarea convingerii că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă și totodată nu reprezintă o analiză efectivă a apărărilor inculpatei și la probele care contrazic aceste apărări.

În accepțiunea tribunalului, simpla deținere de către inculpată a calității de administrator al societății și folosirea dreptului de semnătură la bănci sunt suficiente pentru a se stabili vinovăția acesteia.

În propriul demers analitic, Curtea de apel are în vedere că, în raport cu situația de fapt a speței de față, din acțiunile și comportamentul inculpatei nu rezultă cu certitudine că acesta nu ar fi fost de bună-credință în momentul semnării contractelor și că ar fi avut reprezentarea că societatea nu-și va îndeplini obligațiile contractuale, cu atât mai mult că se vor utiliza în derularea contractelor înscrisuri cu un conținut nereal. Nici o probă din dosar nu arată că inculpata ar fi cunoscut că sau că ar fi făcut demersuri pentru a induce în eroare și nici că ar fi disimulat în mod repetat proveniența ilicită a vreunei sumei de bani .

Potrivit dispozițiilor art.103 alin.2 din Codul de procedură penală, ” în luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă”.

Inculpata nu a recunoscut niciodată că ar fi săvârșit infracțiunile de înșelăciune și spălare de bani, iar materialul probatoriu administrat în cauză confirmă doar faptul că facturile au conținut nereal și că, dacă s-ar fi cunoscut situația reală nu s-ar fi încheiat contractele, fără a rezulta dacă inculpata a avut cunoștință de modalitatea în care se va derula executarea contractelor și, implicit, intenția acesteia de a induce în eroare pe reprezentanții celor două societăți. Totodată, probele administrate în cauză atestă faptul că inculpata a primit drept de semnătură în bancă și efectua încasări și plăți conform celor dispuse de numitul Ș. B. C..

În raport cu cele mai sus menționate, în baza propriei analize asupra mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal, Curtea de apel consideră că apelul inculpatei este fondat, întrucât nu există probe sigure, certe în privința vinovăției acesteia cu privire la săvârșirea infracțiunilor deduse judecății.

Pentru aceste motive, apelul declarat de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial A. I. vizând modificarea hotărârii penale atacate sub aspectul tratamentului sancționator aplicat inculpatei este nefondat.

De asemenea, instanța constată că prin încheierea de ședință din data de 14 aprilie 2014, în baza art. 386 din Codul procedură penală s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimisă în judecata inculpata T. D., din infracțiunile prev. de art. 215 alin.1, 2, 3 și5 Cod penal vechi cu aplic. art. 13 alin.1/2 din OUG 43/2002 cu aplic. art. 41 alin.2 Cod penal și infracțiunii prev. de art. 29 lit.a din L 656/2002 cu aplic. art. 41 alin.2 Cod penal cu aplic. art. 33 lit.a Cod penal în infracțiunile prev. de art. 244 alin.1 NCp cu aplic. art. 35 alin.1 NCp și infracțiunea prev. de art. 23 alin.1 lit.a din Legea 656/2002 modificată prin art. 111 din Legea 187/2012 cu aplic. art. 35 alin.1 NCp, totul cu aplic. art. 38 alin.1 NCp.

Cu toate acestea, prin hotărârea pronunțată tribunalul a dispus condamnarea inculpatei pentru infracțiunile prev. de art. 215 alin.1, 2, 3 și5 Cod penal vechi cu aplic. art. 13 alin.1/2 din OUG 43/2002 cu aplic. art. 41 alin.2 Cod penal și infracțiunii prev. de art. 29 lit.a din L 656/2002 cu aplic. art. 41 alin.2 Cod penal, reținând ca fiind mai favorabilă inculpatei legea în vigoare la momentul la care se pretinde că au fost săvârșite faptele.

Întrucât în cauză se va dispune o soluție de achitarea inculpatei, Curtea de apel va avea în vedere textele de lege reținute în actul de sesizare a instanței, dispoziția de schimbare a încadrării juridice rămânând fără obiect în cauză și fiind de altfel ignorată de prima instanță în hotărârea pronunțată.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 421 pct.2 lit.a din Codul de procedură penală, va fi admis apelul declarat de inculpata T. D. împotriva sentinței penale nr.40/23.02.2015, pronunțată de Tribunalul A., în dosarul nr._ .

Se va desființa integral sentința penală atacată, precum și încheierea de ședință din data de 14 aprilie 2014, numai sub aspectul dispoziției de schimbare a încadrării juridice și, procedând la o nouă judecată, Curtea de apel:

În baza art. 396 alin. 1 și 5 din Codul de procedură penală, rap. la art.16 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, va achita pe inculpata T. D. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune prevăzute de art. 215 alin. 1, 2, 3, 5 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 13 alin. 1/2 din O.U.G. 43/2002 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969.

În baza art. 396 alin. 1 și 5 din Codul de procedură penală rap. la art.16 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, va achita pe inculpata T. D. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de spălare de bani prevăzută de art. 23 alin. 1 lit. a din Legea 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969.

Consecință a pronunțării unei soluții de achitare a inculpatei în temeiul art.16 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, în baza art. 397 din Codul de procedură penală raportat la art.25 alin. 5 din Codul de procedură penală va respinge acțiunile civile formulate împotriva inculpatei de părțile civile I. S. F. S.A. București (actualul S.C. S. F. SRL București) și S.C. C. de F. S.R.L. București.

În baza art.275 alin.3 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat în cursul urmăririi penale și în primă instanță, inclusiv diferența onorariului raportului de expertiză contabilă, în cuantum de 9697,5 lei, vor rămâne în sarcina statului.

În temeiul art. 421 pct.2 lit.a din Codul de procedură penală, va respinge ca nefondat apelul declarat de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial A. I. împotriva aceleiași sentințe penale.

În baza art. 275 alin. 3 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate în prezentul apel vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

Decide:

Admite apelul declarat de inculpata T. D. împotriva sentinței penale nr.40/23.02.2015, pronunțată de Tribunalul A., în dosarul nr._ .

Desființează integral sentința penală atacată, precum și încheierea de ședință din data de 14 aprilie 2014, numai sub aspectul dispoziției de schimbare a încadrării juridice și, procedând la o nouă judecată:

În baza art. 396 alin. 1 și 5 din Codul de procedură penală, rap. la art.16 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, achită pe inculpata T. D. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune prevăzute de art. 215 alin. 1, 2, 3, 5 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 13 alin. 1/2 din O.U.G. 43/2002 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969.

În baza art. 396 alin. 1 și 5 din Codul de procedură penală rap. la art.16 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, achită pe inculpata T. D. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de spălare de bani prevăzută de art. 23 alin. 1 lit. a din Legea 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969.

În baza art. 397 din Codul de procedură penală raportat la art.25 alin. 5 din Codul de procedură penală rap. la art.16 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală respinge acțiunile civile formulate împotriva inculpatei de părțile civile I. S. F. S.A. București (actualul S.C. S. F. SRL București) și S.C. C. de F. S.R.L. București.

În baza art.275 alin.3 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat în cursul urmăririi penale și în primă instanță, inclusiv diferența onorariului raportului de expertiză contabilă, în cuantum de 9697,5 lei, rămân în sarcina statului.

Dispune plata din fondurile Ministerului Justiției, a sumei de 9697,5 lei, în favoarea expertului contabil B. G. L., cu titlu de diferență onorariu expertiză.

Respinge ca nefondat apelul declarat de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial A. I. împotriva aceleiași sentințe penale.

În baza art. 275 alin. 3 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate în prezentul apel rămân în sarcina statului .

Onorariul parțial acordat apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpată, în cuantum de 100 lei, va fi avansat din fondurile Ministerul Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 6 iulie 2015 .

Președinte Judecător

A. I. P. G. L. O.

Grefier,

A. B. – CO

În temeiul art.406 alin.4 C.pr.penală

Semnează grefier șef

V. C. V.

Red./tehnored. A.P.

2ex/10.08.2015

J.F.D.M.S.