Fals în înscrisuri sub semnătură privată. Art.322 NCP. Decizia nr. 87/2015. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 87/2015 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 10-02-2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
Secția penală
DECIZIA PENALĂ NR. 87/AP Dosar nr._
Ședința publică din data 10 februarie 2015
Instanța constituită din:
Completul de judecată CAJ4*:
PREȘEDINTE: S. F. - judecător
Judecător: C. G.
Grefier: D. S.
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public – procuror I. N. – din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial B..
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra apelului declarat de revizuientul L. I. împotriva sentinței penale nr. 318/S din data de 14 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul B., în dosarul penal nr._ .
Dezbaterile în cauză au avut loc în conformitate cu dispozițiile art. 369 alin. 1 Cod procedură penală, în sensul că ședința de judecată se înregistrează cu mijloace tehnice audio.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Dezbaterile în cauza penală de față au avut loc în ședința publică din data de 27 ianuarie 2015, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate prin încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar instanța din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru data de astăzi, 10 februarie 2015, când
CURTEA,
Asupra apelului penal de față:
Prin sentința penală nr. 318/14 noiembrie 2014 a Tribunalului B. s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de condamnatul L. I. împotriva sentinței penale nr._ a Tribunalului B., astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 836/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut, în esență, că:
În motivarea cererii condamnatul învederează că se urmărește revizuirea deciziei penale nr. 836/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și face o prezentare a soluțiilor pronunțate în dosarul în care s-a dispus condamnarea sa, atât de către instanțele de fond cât și de cele de control judiciar. Deși se indică faptul că se solicită revizuirea deciziei pronunțate în calea de atac a recursului, instanța va aprecia cererea condamnatului ca fiind o cerere de revizuire a sentinței penale nr. 251/2010 a Tribunalului B.; instanța a constatat că ceea ce se revizuiește este hotărârea care se execută astfel cum a fost modificată în căile de atac și nu deciziile pronunțate în căi de atac, căci acestea nu sunt separate de hotărârea la care se referă. Prin urmare, indiferent de soluția pronunțată în primă instanță, revizuirea hotărârii are în vedere ansamblul probator administrat în dosar și nu interpretările acestui probatoriu dintr-o fază procesuală, fiind inadmisibil să se confunde revizuirea cu o cale ordinară de atac.
Petentul a susținut că pentru a dispune achitarea sa Înalta Curte de Casație și Justiție s-a bazat exclusiv pe acuzațiile formulate de procuror și pe mijlocul de probă reprezentând ”raport de constatare economică financiar întocmit de specialistul PNA Oradea și la care nu s-a admis cererea petentului de a formula obiecțiuni; Înalta Curte de Casație și Justiție a ignorat motivele de achitare pronunțate de instanța de fond și de apel și nici nu a dat apreciere raportului de expertiză contabilă dispus în cauză și efectuat de un expert independent, raport din care rezultă nevinovăția petentului; nu s-a ținut seama de declarațiile petentului conform cărora nu a fost niciodată în proprietatea acelui apartament, el nefiind beneficiarul imobilului. Petentul a mai precizat cu referire la modalitatea de achiziție a acelui apartament că numitul T. I. a dat mai multe declarații, din care petentul citează în cererea prezentă.
Totodată, petentul condamnat susține că apartamentul achiziționat de . nu a fost în proprietatea sa niciodată și solicită proba cu înscrisuri pentru verificarea în CF a proprietarilor înscriși în acte; se apreciază că necesitatea administrării acestui probatoriu rezidă din aceea că probatoriul se oprește la afirmația ce ar fi fost preluată și de ICCJ și anume că ”apartamentul, împreună cu ., a fost cesionat fiului său L. D., nepotul lui T. I.”; înțelege să solicite să fie cercetate împrejurările prin care apartamentul a ieșit din proprietatea fiului său, fiind înstrăinat, împreună cu părțile sociale, altor persoane care nu au fost audiate niciodată, inclusiv fiul său L. D..
Se învederează drept fapte și împrejurări noi:
- În luna august 2004, pentru a nu avea neplăceri, petentul a solicitat numitului T. I. să își mute afacerile, iar acesta, fără știrea sa, a procedat la cesionarea părților sociale ale . L. D.. Petentul a invocat anumite aspecte de familie, motiv pentru care nun i-ar fi fost aduse la cunoștință împrejurarea privind cesionarea părților sociale a . decât în luna septembrie 2004; se invocă apoi mai multe acte potrivit cu care apartamentul aparținând . fost înstrăinat către ., suma primită drept preț ar fi fost remisă lui L. D. care, la rândul său, a dat-o lui T. I.; se mai susține că ulterior apartamentul a fost înstrăinat către . apoi nu mai cunoaște ce s-a întâmplat. Petentul condamnat susține că nu a avut cunoștință ce s-a întâmplat și doar recent a aflat aceste informații. Se menționează că decizia de condamnare nu a ținut seama de probele administrate și, în special, de expertiza contabilă efectuată în cauză. Sunt invocate în acest sens concluziile expertizei contabile care se referă la faptul că nu se poate vorbi de o infracțiune de „spălare de bani”. Întrucât nu s-au avut în vedere acele înscrisuri privind vânzarea succesivă a apartamentului se solicită administrarea acestor probe în revizuire.
- Din declarațiile lui Tomos I. a rezultat că lucrările de amenajare și renovare constând în zugrăveli, aplicare gresie, etc. în apartament s-au realizat prin intermediul lui M. M., persoană despre care se face vorbire în rechizitoriu la fila 37, dar care nu a fost audiat în calitate de martor.
Cu referire la condamnarea suferită pentru infracțiunea de luare de mită: se susține că instanța de fond și mai apoi cea de apel au reținut că materialele de construcție au fost achiziționate pentru firma denunțătorului și nu îndeplinesc latura obiectivă a infracțiunii de luare de mită, întrucât nu s-a dovedit că ar fi fost achiziționate în scopul ca petentul să nu-și îndeplinească atribuțiile de serviciu; se apreciază că din nicio probă nu rezultă că petentul condamnat și-ar fi exercitat în mod necorespunzător atribuțiile sau ar fi influențat cu poziția sa pe vreun membru al comisiei. Se apreciază că declarațiile petentului, ale denunțătorului, ale martorilor audiați de instanțele de fond relevă existența unei relații amicale stabilită cu mulți ani în urmă între petent și denunțător care i-au facilitat primului achiziționarea de produse prin intermediul firmei denunțătorului, iar produsele au fost achitate. Se susține că nu sunt îndeplinite condițiile existenței faptei, motivarea oferită de Înalta Curte de Casație și Justiție este una generală, fără verificarea mijloacelor de probă.
Petentul mai arată că ulterior a aflat că denunțătorul P. a transmis unui martor că îi pare rău pentru cele întâmplate, că la momentul denunțului a fost cam derutat și speriat prin felul în care au acționat cei de la DNA, dar la Tribunal a spus adevărul. De asemenea, se susține că denunțătorul și-a manifestat regretul și față de fiica condamnatului, s-au întâlnit „în data de …și i-a dat suma de ….achitată cu chitanța nr. ….” și se invocă și această probă în susținerea cererii de revizuire.
Petentul arată că a fost pentru prima oară condamnat în recurs, în pofida principiului potrivit cu care este nelegală și imposibilă pronunțarea unei soluții de condamnare direct în recurs în condițiile în care instanțele de fond au dispus soluții de achitare. După o enumerare a faptelor ce au format obiectul cercetării de revizuire, se apreciază de către petent că potrivit art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților sale Fundamentale, solicitarea Parchetului de reinterpretare a probelor în recurs este inadmisibilă întrucât încalcă dreptul la un proces echitabil. În acest sens sunt invocate decizia penală nr. 2411/2005, decizia penală nr. 1131/2012 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, cauzele M. c/a România (2007), D. c/a România (2007 și cauza S. c/a România (2008).
Se apreciază de către petentul condamnat că au fost violate dispozițiile art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților sale Fundamentale și susține că în cazul său au fost afectate în mod grav caracterul echitabil al procedurii. Se susține că dosarul în care a fost judecat petentul este similar cu alte cauze în care Curtea EDO a constatat încălcate prevederile art. 6 (F. c. Romania, N. Dellakeza c. România, S. c. România, D. c.Romania etc.). Sunt invocate în susținerea cererii de revizuire și alte cauze în care Curtea EDO a constatat încălcări ale drepturilor omului – Ieremeiov c. Romania, Andreeascu c. Romania și se învederează că procedura care a avut loc în fața secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție la ședința de judecată din data de 13.02.2013 a reprezentat o procedură în care i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil.
Petentul arată că în dosarul cel privește hotărârile pronunțate de primele grade de jurisdicție au fost date după administrarea tuturor probelor necesare stabilirii adevărului, iar instanța de recurs a avut în vedere înscrisurile aflate la dosarul cauzei pe care le-a luat în considerare în mod preferențial; Înalta Curte de Casație și Justiție și-a întemeiat soluția pe o nouă interpretare dată probelor în condițiile în care nu a ascultat în mod nemijlocit martorii.
Consideră că i-a fost încălcat dreptul la apărare întrucât în încheierea de ședință din data de 16 ianuarie 2013 s-a consemnat faptul că urmează ultimul termen de judecată.
Examinând admisibilitatea în principiu a cererii, Tribunalul, instanță care a pronunțat în primă instanță sentința penală nr. 251/2010, constată următoarele:
- referitor la hotărârea a cărei revizuire se cere, Tribunalul a apreciat în cuprinsul paragrafului 2 al prezentelor considerente că petentul condamnat L. I. solicită revizuirea hotărârii pe care o execută; dacă s-ar aprecia că sentința de fond nr. 251/2010 a Tribunalului B. și decizia penală nr. 25/2012 a Curții de Apel B. nu sunt avute în vedere de condamnat, atunci cererea sa de revizuire doar a deciziei din recurs este inadmisibilă. Tribunalul a apreciat însă cererea condamnatului în sensul în care aceasta poate produce efecte, ținând seama că sunt invocate motive de revizuire a hotărârilor penale.
- Condamnatul indică drept temei al cererii de revizuire dispozițiile art. 394 al 1 lit. a Cod procedură penală și motivează opinia sa referitor la înțelesul noțiunii de fapte sau împrejurări noi; susține că din economia dispozițiilor art. 393 și 394 Cod procedură penală rezultă caracterul revizuirii de cale extraordinară de atac, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare cu privire la faptele reținute într-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoașterii de către instanțe a unor împrejurări de care depinde adoptarea unei hotărâri conforme cu legea și adevărul; astfel revizuirea are rolul de a reabilita pe cel condamnat pe nedrept. Petentul condamnat mai arată că noutatea la care se referă textul de lege are în vedere faptele și împrejurările noi pe care le dovedesc probele.
Deși petentul indică un temei juridic greșit al motivelor sale de revizuire (art. 394 Cod procedură penală -1968), se constată că aceleași dispoziții legale au fost preluate de art. 453 al 1 lit. a Cod procedură penală în vigoare care prevăd întocmai motiv de revizuire indicat de persoana condamnată: ”atunci când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză”. Prin urmare nu s-a considerat ca fiind necesară completarea cererii de revizuire, instanța încadrând în textul legal actual cererea petentului.
- Instanța de fond a observat că aceste ”fapte sau împrejurări noi” au în vedere nu elemente de noutate ale stării de fapt, ci probe noi potrivit cu care starea de fapt a fost eronat înțeleasă, dar și împrejurarea că aceste fapte și împrejurări noi nu puteau fi aduse la cunoștința instanței în nici un fel/modalitate la momentul la care s-a soluționat cauza (iar aici se au în vedere toate fazele procesuale). Nu este posibil ca pe calea revizuirii să se tindă la o prelungire a probațiunii inițiale, deoarece atunci nici una dintre hotărârile pronunțate în cauze penale nu ar fi definitivă și orice persoană care ar fi nemulțumită de soluția pronunțată ar putea ataca acea hotărâre.
„Noutatea” la care se referă dispoziția legală are în vedere, și potrivit noilor dispoziții procedurale, împrejurarea că „o situație de fapt” sau „o împrejurare” nu a fost adusă deloc la cunoștința instanței din cauza unor impedimente obiective. Nu aceeași este situația în care în fața instanței de fond s-au invocat aspectele indicate prin cererea de revizuire, ele au fost analizate de instanță care le-a avut astfel în vedere la pronunțarea hotărârii. Faptele sau împrejurările despre care acum se susține că ar fi noi nu trebuie să fi fost prezentate de partea ce susține acest caz de revizuire în fața instanțelor care au soluționat sau verificat hotărârea de fond chiar dacă prin hotărâre/hotărâri nu se face o trimitere evidentă la ele, căci existând deja la dosar ele nu mai prezintă aspecte de noutate, fiind apreciate în sensul nereținerii lor ca importante în contextul întregii probațiuni.
- Instanța a reamintit că revizuirea nu reprezintă o cale de atac împotriva deciziei pronunțate în ultim grad de jurisdicție, ci o cale extraordinară de atac prin care se tinde la înlăturarea unor erori judiciare.
Prin intermediul revizuirii nu se pot aduce critici privind modalitatea de interpretare a probelor de la dosar de către instanțele care au dispus hotărâri în cauză, ci trebuie prezentate argumente noi, necunoscute de instanțele ce au soluționat cauza, aspect care privește inclusiv. Or, din cuprinsul motivelor invocate în prezenta cerere se constată că, în fapt, petentul critică motivele pe care s-a întemeiat decizia penală nr. 836/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, modul de interpretare a probațiunii, nefiind indicate aspecte noi în înțelesul art. 453 al 1 lit. a Cod procedură penală. Dovedirea netemeiniciei soluției de condamnare la care se referă art. 453 al 2 Cod procedură penală nu are în vedere posibilitatea extinderii probațiunii prin exercitarea unei căi de atac, chiar și extraordinare, ci tinde să dovedească, prin probe noi, necunoscute la soluționarea cauzei în fond, netemeinicia soluției de condamnare. Noutatea la care se referă art. 453 al 2 Cod procedură penală presupune ca acele probe, împrejurări noi, să nu fi fost posibil să fi fost prezentate instanței la momentul soluționării cauzei.
- Modalitatea în care instanțele au interpretat probațiunea nu constituie temei al revizuirii; aspectele invocate de revizuient, dacă nu au fost prezentate instanței la momentul soluționării cauzei, se puteau învedera sau solicita. Dacă au existat probe care au fost ascunse instanței la momentul soluționării cauzei, trebuiau a fi sesizate organele judiciare referitor la comiterea unei eventuale infracțiuni, cererea de revizuire putând fi admisibilă doar dacă se constata acest aspect în mod definitiv; cum nu s-au formulat plângeri penale pentru comiterea de infracțiuni care privesc înfăptuirea justiției, indiferent de soluția care ar fi fost pronunțată în cauză de către procuror (chiar și prescriere), instanța nu poate constata direct în revizuire existența sau nu a unei fapte penale.
Așa fiind, nu se pot aprecia ca fiind noi cererile de audiere a unor persoane, apropiate inculpatului, cu privire la o anumită situație de fapt asupra căreia unele deja și-au expus punctul de vedere, motiv pentru care nu este regăsit în cererea prezentă cazul prevăzut de art. 453 lit. b Cod procedură penală.
- verificările la cartea funciară a unor împrejurări legate de dobândirea de bunuri era o chestiune care se putea realiza la momentul soluționării cauzei pe fond, iar în situația în care s-au produs modificări ulterioare a actelor de carte funciară, așa cum anterior am arătat, se impunea să se formuleze anterior o plângere penală, iar cercetările ar fi confirmat sau nu această variantă.
- modalitatea în care revizuientul apreciază că s-ar fi comis fapta este o apărare pe care acesta, dacă nu a realizat-o la momentul soluționării cauzei pe fond, nu o poate invoca ulterior, neputând fi apreciată în considerarea art. 453 lit. a Cod procedură penală.
- Cu referire la condamnarea suferită pentru infracțiunea de luare de mită revizuientul invocă critici ale considerentelor deciziei prin care s-a modificat sentința a cărei revizuire se cere, critici care nu se circumscriu nici unuia din cazurile de la art. 453 Cod procedură penală.
- Criticile referitoare la condamnarea revizuientului pentru prima oară în recurs, încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților sale Fundamentale, neadministrarea probelor de către instanța de recurs și consemnările din încheierile de ședință nu constituie motiv de revizuire, ci de critică a deciziei, aspect care excede procedurii pendinte. În cauză nu se pot reține dispozițiile art. 453 Cod procedură penală și nici cele ale art. 465 Cod procedură penală.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel condamnatul L. I. care a solicitat desființarea hotărârii instanței de fond și admiterea în principiu a cererii de revizuire.
Apelantul a arătat că în mod greșit prima instanță a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire considerând că se tinde la o prelungire a probatoriului. Prin cererea de revizuire a atacat hotărârea de condamnare a pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care s-a produs după ce instanțele de fond și apel au pronunțat soluții de achitare a inculpatului și că a înțeles să atace această hotărâre, care se răsfrânge și asupra hotărârilor pronunțate de instanțele anterioare.
Cu privire la temeiul prevăzut de art. 453 alin. 1 lit. a Cod procedură penală, petentul a arătat că față de împrejurările noi pe care le-a relevat și față de faptul că aceste împrejurări urmează a fi probate, cererea formulată este admisibilă.
Împrejurarea nouă care a fost descoperită este aceea că denunțătorul a făcut afirmații publice că denunțul nu a fost conform cu realitatea și a indicat o . martori care pot atesta faptul că martorul denunțător a făcut o asemenea afirmație. Aceste împrejurări nu au fost cunoscute de instanțe, au apărut ulterior, iar dacă ar fi fost cunoscute, atunci s-ar fi putut apăra și propune probe în acest sens, astfel că nu se poate vorbi despre o încercare a prelungirii probatoriului, câtă vreme a afirmat împrejurarea nouă, ce nu a fost cunoscută la soluționarea cauzei și care urmează a fi dovedită și că acesta nu este un motiv de inadmisibilitate.
Împrejurarea nouă rezidă și în aceea că Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat soluția de condamnare a inculpatului în recurs și a luat măsura confiscării și a sechestrului asupra unui apartament asupra căruia nu a fost niciodată proprietar inculpatul. Mai mult, această măsură a fost luată fără a fi pusă în discuție, aspect atestat în opinia separată a judecătorului, nefiind supusă dezbaterii contradictorii, fără ca inculpatul să se fi putut apăra și nu a putut produce probe că nu este titularul apartamentului.
Aceste aspecte, privite prin prisma celor relevate, constituie împrejurări noi, care pot fi dovedite cu actele ce se află la dosarul cauzei.
Astfel, petentul a susținut că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 459 Cod procedură penală referitoare la admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire și a solicitat a i se da posibilitatea să probeze faptele și împrejurările noi pe care le-a relevat.
Petentul a mai precizat că a fost o persoană publică în Bihor și acum după ce a fost condamnat, denunțătorul face afirmații publice că i-ar fi dat mită și că acel denunț a fost făcut sub presiunea DNA și nu este adevărat că a fost plătită marfa, respectiv acele materiale. Trecând peste acestea, denunțătorul merge la Administrația Financiară și cere să le plătească el și rezolvă plata, existând dovezi în acest sens.
În ceea ce privește spălarea de bani, aceasta l-a stupefiat întrucât acel apartament nu a fost niciodată al său. Nu există probe care să ateste decât că prin exercitarea atribuțiilor sale, probabil este interpus sau ascuns proprietar. Chiar în opinia separată a hotărârii se arată că este anormal să se dispună o confiscare fără a fi pusă în discuție. A depus înscrisurile care atestă din CF că pe parcurs nu i-a fost în proprietate acest apartament. Consideră că este mult peste.
Precizează că după 1 an și 6 luni insistă în această revizuire, în condițiile în care i s-a încălcat dreptul la apărare prin faptul că s-a dispus condamnarea sa fără a fi ascultat și fără a i se administra probe, fiind încălcate și dispozițiile art. 6 paragraf 1 CEDO, dreptul la un proces echitabil.
Revizuientul apelant a mai menționat o chestiune pe care o consideră inedită în ceea ce privește tratamentul Înaltei Curți de Casație și Justiție și modul cum cooperează cu dubla măsură, cu referire la Curtea de Apel B.. Într-o situație similară ca a condamnării sale după două achitări, Curtea de Apel B. într-o decizie, respectiv în decizia nr. 726/2014 procedează într-un fel la aceeași modalitate, fără să administreze în apel nicio probă, menține decizia instanței de fond și pronunță condamnarea. Înalta Curte de Casație și Justiție, înfierează Curtea de Apel B. arătând că într-o astfel de situație și citează: „instanța menită să soluționeze cauza pentru o apreciere completă a vinovăției trebuie să administreze probe, să audieze inculpatul care și-a susținut nevinovăția, urmând ca apoi să decidă achitarea sau să pronunțe condamnarea inculpatului”. Așadar, citează „nu se poate dispune condamnarea unor persoane pentru prima dată, fără a-și crea convingerea, nu pe probele interpretate, ci pe probele administrate nemijlocit”. Astfel, ”o gravă încălcare a dreptului la apărare și implicit la un proces echitabil, încălcare ce nu poate fi înlăturată decât în contextul rejudecării cauzei”. Cine dă această decizie condamnă ce a făcut Curtea de Apel B., dar face exact invers pentru cei care le servesc lecțiile. „Eroarea nu poate fi înlăturată decât în contextul rejudecării cauzei”, acesta este motivul pentru care a formulat revizuire, de fapt și de drept. Pentru ce a făcut denunțătorul, ce a denunțat și a spus public, respectiv că nu i-a dat mită, că acele materiale au fost plătite. Apartamentul s-a confiscat, are o condamnare de minim 3 ani ca să își rezolve activitatea de funcționar public, după 10 ani de proces, din anul 2004, suspendat pe nedrept.
Verificând hotărârea penală atacată în raport cu motivele de apel și sub toate aspectele de fapt și de drept, potrivit art. 417 alin. 2 Cod procedură penală, se constată că apelul este nefondat.
Instanța de apel are a observa, cu titlu preliminar, că motivele de apel (filele 18-25 dosar) sunt aproape identice celor invocate în cererea de revizuire depusă la prima instanță aflate la filele 1-11 dosar fond, astfel că au fost avute în vedere de instanță și că o parte din acestea au fost precizate și în fața instanțelor de judecată – exemplificativ, în recurs, memoriul aflat la filele 66-100 dosar recurs.
De altfel, cauza aflându-se în apel nu pot fi invocate motive noi, deoarece apelul, deși are caracter devolutiv, se soluționează raportat la hotărârea atacată și criticile aduse acesteia, fără a putea fi invocate motive noi de revizuire însă, nu este cazul, deoarece nu au fost invocate astfel de motive noi, ci doar au fost reiterate cele invocate în fața primei instanțe.
Referitor la inadmisibilitate, instanța are a observa că primul motiv de apel invocat de petentul condamnat se referă la precizarea formulată de acesta în sensul că revizuirea privește decizia penală nr. 836 din 8 martie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe considerentul că prin această hotărâre au fost admise recursurile și s-a pronunțat condamnarea pe care o execută.
Față de această precizare, instanța de apel constată că cererea este inadmisibilă, deoarece potrivit art. 458 Cod procedură penală competența de a soluționa cererea de revizuire aparține instanței care a judecat cauza în primă instanță și nu instanței care a soluționat cauza în recurs (potrivit Codului de procedură penală anterior, deoarece în prezent recursul nu mai este prevăzut ca o cale ordinară de atac, ci doar extraordinară și este intitulat recurs în casație).
Față de această precizare a petentului, formulată prin avocat ales, instanța de apel are a constata că această cerere de revizuire este inadmisibilă.
În măsura în care motivul vizat de cererea de revizuire se referă la hotărârea instanței ce a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci se poate vorbi de o contestație în anulare și nu de o revizuire.
De altfel, Tribunalul B. observând acest aspect, a apreciat, în mod corect, tocmai pe considerentul că revizuirea trebuie să constituie un remediu eficient, că hotărârea care se execută este sentința pronunțată de instanța de fond, ce a rămas definitivă prin decizia penală menționată pronunțată de instanța supremă, deoarece în caz contrar ar fi fost necesar a respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă, fără a mai proceda la analiza motivelor invocate de petent.
Se mai impune și observația că normele referitoare la competență sunt de ordine publică, iar actele întocmite cu încălcarea acestora sunt lovite de nulitate absolută potrivit art. 281 lit. b Cod procedură penală, astfel că instanța de apel, similar primei instanțe, nu poate proceda la nesocotirea dispozițiilor art. 458 Cod procedură penală referitoare la competența de soluționare a cererii de revizuire.
Deși față de această precizare formulată de apelant prin avocat ales, instanța ar trebui să procedeze la respingerea apelului, considerând că cererea este inadmisibilă, având în vedere și faptul că potrivit Codului de procedură penală în vigoare ce a introdus disciplina procesuală, similar statelor membre UE, instanța nu mai are rol activ (așa cum era potrivit Codului de procedură penală anterior) totuși, pentru a putea constitui un remediu eficient, vor fi analizate pe fond motivele invocate care, așa cum se va preciza în cele ce urmează, nu se circumscriu motivelor de revizuire prevăzute expres și limitativ de lege.
Prima instanță a constatat corect că revizuentul nu a invocat împrejurări noi, care să nu fi fost cunoscute de instanța de fond.
Toate motivele invocate de petent ca fiind împrejurări noi reprezintă, de fapt, aspecte pe care toate instanțele le-au avut în vedere.
Așa cum corect a reținut prima instanță cu o motivare pe care Curtea și-o însușește integral, petentul a invocat drept temei al cererii de revizuire art. 394 al 1 lit. a Cod procedură penală anterior, iar în apel a precizat dispozițiile art. 453 alin. 1 lit. a Cod procedură penală în vigoare și motivează, pe larg, opinia sa referitor la înțelesul noțiunii de fapte sau împrejurări noi, susținând că din economia dispozițiilor legale rezultă caracterul revizuirii de cale extraordinară de atac, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare cu privire la faptele reținute într-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoașterii de către instanțe a unor împrejurări de care depinde adoptarea unei hotărâri conforme cu legea și adevărul; astfel revizuirea are rolul de a reabilita pe cel condamnat pe nedrept și îndreptarea erorii judiciare. Petentul condamnat mai arată că noutatea la care se referă textul de lege are în vedere faptele și împrejurările noi pe care le dovedesc probele ulterioare.
Instanța are a constata însă, că nu este vorba de probe noi, ci, în fapt, este vorba de o nouă interpretare a probelor administrate, în lumina faptului că un martor, respectiv denunțătorul, ar fi afirmat că denunțul pe care l-a formulat împotriva petentului nu este adevărat, în sensul că cele cuprinse în denunț nu corespund realității și a indicat un martor nou, P. A., care cunoaște aceste împrejurări. Se mai invocă faptul că uneori, denunțătorul ar fi avut mustrări de conștiință și ar fi destăinuit altor persoane faptele reale, ceea ce a condus la admiterea altor cereri de revizuire.
Instanța de apel are a constata că pentru a putea fi valorificat un asemenea motiv, mai este necesar, pe lângă existența unui martor care să ateste că denunțătorul ar fi mărturisit că a formulat un denunț cu fapte neadevărate, și alte probe, inclusiv ar fi necesar ca denunțătorul să explice motivul pentru care a formulat denunțul și de ce acest denunț nu a fost retractat în fața instanțelor de judecată, ca instanțe independente și imparțiale.
A admite că pe baza depoziției unui martor care să ateste o asemenea împrejurare, fără a se corobora cu alte probe (cum ar fi de pildă, o expertiză științifică sau o altă probă esențială), s-ar aduce o gravă atingere principiului securității juridice, principiul recunoscut și consacrat atât de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze, cât și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene care l-a ridicat la rangul de principiu general de drept.
În această ipoteză, cu privire la toate soluțiile definitive, ce se bucură de autoritate de lucru judecat, s-ar putea schimba o soluție, indiferent de natura ei, numai pe baza declarației unui martor care cunoaște doar împrejurări colaterale și ulterioare, ce nu țin de esența cauzei, așa cum este cazul în speță.
De altfel, martorul P. a revenit, în parte, în fața instanței asupra declarațiilor și denunțurilor date în cursul urmăririi penale și a relatat că a primit de la petent suma de 120 milioane lei în februarie 2004, aspect înlăturat de înlăturat de instanță, astfel că nu se mai poate susține că acest martor ar aduce elemente noi care să nu fi fost cunoscute de instanțele ce au pronunțat soluția supusă revizuirii.
Instanța de fond a observat în mod judicios că aceste ”fapte sau împrejurări noi” au în vedere nu elemente de noutate ale stării de fapt, ci probe noi potrivit cu care starea de fapt a fost eronat înțeleasă, dar și împrejurarea că aceste fapte și împrejurări noi nu puteau fi aduse la cunoștința instanței în nici un fel/modalitate la momentul la care s-a soluționat cauza (iar aici se au în vedere toate fazele procesuale). Nu este posibil ca pe calea revizuirii să se tindă la o prelungire a probațiunii inițiale, deoarece atunci nici una dintre hotărârile pronunțate în cauze penale nu ar fi definitivă și orice persoană care ar fi nemulțumită de soluția pronunțată ar putea ataca acea hotărâre.
„Noutatea” la care se referă dispoziția legală are în vedere, și potrivit noilor dispoziții procedurale, împrejurarea că „o situație de fapt” sau „o împrejurare” nu a fost adusă deloc la cunoștința instanței din cauza unor impedimente obiective.
Nu aceeași este situația în care în fața instaței de fond s-au invocat aspectele indicate prin cererea de revizuire, ele au fost analizate de instanță care le-a avut astfel în vedere la pronunțarea hotărârii. Faptele sau împrejurările despre care acum se susține că ar fi noi nu trebuie să fi fost prezentate de partea ce susține acest caz de revizuire în fața instanțelor care au soluționat sau verificat hotărârea de fond chiar dacă prin hotărâre/hotărâri nu se face o trimitere evidentă la ele, căci existând deja la dosar ele nu mai prezintă aspecte de noutate, fiind apreciate în sensul nereținerii lor ca importante în contextul întregii probațiuni.
Or, petentul a invocat acest aspect în fața instanțelor de judecată, iar prin cererea de revizuire tinde la prelungirea probatoriului, ceea ce nu este admisibil, tocmai pentru că s-ar înfrânge principiul securității juridice și al autorității de lucru judecat.
Prin intermediul revizuirii nu se pot aduce critici privind modalitatea de interpretare a probelor de la dosar de către instanțele care au dispus hotărâri în cauză, ci trebuie prezentate argumente noi, necunoscute de instanțele ce au soluționat cauza, aspect care privește inclusiv, așa cum judicios a observat și prima instanță. Or, din cuprinsul motivelor invocate în prezenta cerere se constată că, în fapt, petentul critică motivele pe care s-a întemeiat decizia penală nr. 836/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, modul de interpretare a probațiunii, nefiind indicate aspecte noi în înțelesul art. 453 al 1 lit. a Cod procedură penală. Dovedirea netemeiniciei soluției de condamnare la care se referă art. 453 al 2 Cod procedură penală nu are în vedere posibilitatea extinderii probațiunii prin exercitarea unei căi de atac, chiar și extraordinare, ci tinde să dovedească, prin probe noi, necunoscute la soluționarea cauzei în fond, netemeinicia soluției de condamnare. Noutatea la care se referă art. 453 al 2 Cod procedură penală presupune ca acele probe, împrejurări noi, să nu fi fost posibil să fi fost prezentate instanței la momentul soluționării cauzei.
Modalitatea în care instanțele au interpretat probațiunea nu constituie temei al revizuirii; aspectele invocate de revizuient, dacă nu au fost prezentate instanței la momentul soluționării cauzei, se puteau învedera sau solicita. Dacă au existat probe care au fost ascunse instanței la momentul soluționării cauzei, trebuiau a fi sesizate organele judiciare referitor la comiterea unei eventuale infracțiuni, cererea de revizuire putând fi admisibilă doar dacă se constata acest aspect în mod definitiv; cum nu s-au formulat plângeri penale pentru comiterea de infracțiuni care privesc înfăptuirea justiției, indiferent de soluția care ar fi fost pronunțată în cauză de către procuror (chiar și prescriere), instanța nu poate constata direct în revizuire existența sau nu a unei fapte penale.
Așa fiind, nu se pot aprecia ca fiind noi cererile de audiere a unor persoane, apropiate inculpatului, cu privire la o anumită situație de fapt asupra căreia unele deja și-au expus punctul de vedere.
De altfel, o parte din motivele invocate de petent în susținerea cererii de revizuire au fost invocate în fața instanțelor de judecată, în toate gradele de jurisdicție sau în răspunsul formulat la motivele de apel formulate de Ministerul Public, așa cum rezultă din dosarele atașate cauzei.
Cu privire la împrejurarea invocată de petent că pentru prima dată, în recurs, s-a dispus confiscarea apartamentului situat în Oradea, .-2, . a fost niciodată proprietar al acestui imobil, că această măsură a fost luată fără a fi pusă în discuție, aspect atestat în opinia separată a judecătorului, nefiind supusă dezbaterii contradictorii, fără ca să se fi putut apăra și nu a putut produce probe că nu este titularul apartamentului, instanța de apel are a observa următoarele:
Acest imobil a făcut obiectul mai multor infracțiuni pentru care s-a dispus condamnarea petentului (sau încetarea procesului penal urmare a prescripției răspunderii penale), astfel:
- luare de mită, constând în aceea că „L. I. a contractat lucrări de reconstrucție a unei case proprietate personală, situată în Oradea, ., nr. 12 și de renovare a unui apartament, situat tot în Oradea, pe ., ridicând materiale de construcție de la ., firmă specializată în desfacerea en-gros și cu amănuntul a materialelor pentru construcții. Ulterior, inculpatul L. I., urmare a înțelegerii cu martorul denunțător P. Jean, a solicitat martorei B. C., director la ., să factureze materialele ridicate, în valoare totală de aproximativ 350 milioane lei, pentru societățile controlate de martorul P. Jean. După livrarea materialelor către inculpatul L. I., martorul P. Jean a dispus efectuarea plăților, prin virament bancar. Martorul a mai precizat și faptul că a fost constrâns să achite contravaloarea materialelor la cererea inculpatului, întrucât acesta era în măsură să dispună efectuarea unor controale fiscale, să avizeze diferite cereri cu caracter fiscal, astfel încât nu a putut să refuze solicitările inculpatului. Valoarea materialelor plătite de firmele controlate de martorul P. Jean către . Oradea, materiale ridicate în fapt de către L. I., a fost de _ lei, după cum rezultă din însumarea valorilor facturilor pentru materiale despre care martora B. C. afirmă că au fost livrate inculpatului L. I., coroborate cu concluziile ce rezultă din procesele verbale de interceptare a convorbirilor telefonice. În schimbul acestor foloase materiale, conform înscrisurilor existente la dosar, martorul denunțător P. Jean a obținut reeșalonări pentru o perioadă de 5 ani, respectiv, 3 ani, în beneficiul . Șuncuiuș și . P&R SRL Nojorid. Inculpatul L. I. a rezoluționat și repartizat cererea de eșalonare formulată și depusă de . SA (vol. VI, f. 69) și a făcut parte din Comisia de analiză și soluționare constituită la nivelul DGFP Bihor în acest sens, fiind aprobată eșalonarea la plată a TVA în sumă de 1._ lei și a majorărilor de întârziere aferente TVA în sumă de_ lei, pe o perioadă de 5 ani cu o perioadă de grație de 6 luni. (vol. VI, f. 70). De asemenea, inculpatul a semnat în calitatea pe care o avea, convenția numărul 106 din 24 iunie 2003 încheiată între DGFP Bihor și . P&R SRL Nojorid privind acordarea eșalonării la plată pe o perioadă de 24 luni a sumei de_ lei (vol. VI, f. 105, 106).”
- abuz în serviciu și fals în înscrisuri sub semnătură privată, constând în aceea că „părțile sociale ale . au fost preluate în toamna anului 2002 de către martorul T. I., cumnatul inculpatului, societatea nedesfășurând nici un fel de activitate. În schimb, pe această societate au fost achiziționate bunuri de folosință personală pentru inculpatul L. I., pentru care ulterior s-a recuperat TVA, facilitate la care nu avea dreptul ca persoană fizică, iar în anul 2004, părțile sociale au fost cesionate cu titlu gratuit fiului inculpatului, L. D., acesta preluând întreg activul societății, compus dintr-un apartament situat în Oradea, .; tot pe numele societății a fost achiziționat și un autoturism marca Mercedes, care a fost vândut la data de 10 iulie 2004 către fiul inculpatului, L. D., la un preț mult subevaluat (conform facturii . ACB nr._ din 10 iulie 2004,_ lei), care de altfel nu a fost achitat. Prima operațiune în care inculpatul L. I. s-a folosit de societatea NICROM .. s-a consumat în noiembrie 2002 când acesta și-a aprobat rambursarea sumei de 64.666.220 lei cu titlu de taxă pe valoarea adăugată aferentă importului unui autoturism MERCEDES.
Alte două operațiuni similare au avut loc în luna martie 2003. Una dintre achiziții, efectuată tot sub acoperirea societății NICROM .., a constat în cumpărarea de către inculpatul L. I. a apartamentului nr. 1 din Oradea, . la Societatea de Asigurări UNITA S.A. Timișoara. Conform facturii fiscale . ACB nr._ din 27 martie 2003, valoarea totală a apartamentului a fost de_ lei, din care_ lei reprezintă taxa pe valoarea adăugată. Finanțarea achiziției a fost asigurată de inculpatului L. I. care a transferat banii necesari din contul său (deschis sub acoperirea cumnatului său T. I. la Banca Transilvania Oradea) în contul societății NICROM .., iar apoi către UNITA S.A. Timișoara, acest aspect fiind confirmat și de către martora G. I.. Cealaltă achiziție a avut ca obiect un al doilea autoturism MERCEDES în valoare de 31.250 EURO. La începutul lunii aprilie, autoturismul a fost înscris în circulație sub numărul_, cunoscut ca fiind autoturismul personal al inculpatului L. I.. Acest fapt rezultă atât din declarațiile martorilor T. I. și G. I., cât și din interceptările telefonice, din traficul de frontieră, precum și din înscrisurile găsite la percheziția domiciliară. Relevantă este chiar și împrejurarea că numărul de înmatriculare al autoturismului a fost personalizat, 11 iunie 1956 fiind data de naștere a inculpatului, iar inițialele „DCF" fiind cele ale Direcției Controlului Fiscal. Mai mult, autoturismul a fost găsit la percheziția domiciliară în garajul locuinței inculpatului. Pentru acest autoturism a fost rambursat TVA în valoare de_ lei, avizul de rambursare fiind aprobat de însuși inculpatul L. I.. Potrivit declarației martorei G. I., după . ., aceștia au fost ridicați și predați inculpatului L. personal.
Conform constatării economico - financiară dispusă în cauză, „sursa de finanțare pentru apartamentul cumpărat este creditarea firmei din contul personal al martorului T. loan, suma de 853 milioane lei provenind din vânzarea sediului actual al Băncii Transilvania Oradea. Sumele în valută pentru achiziționarea autoturismelor au o proveniență suspectă. Astfel, din suma de 318 milioane lei, reprezentând rambursare TVA în data de 25.03.2003, pe numele T. loan, se creditează societatea NICROM .-se astfel drepturile vamale de import pentru un autoturism care este vândut fiului lui L. I. în anul 2004. taxa pe valoarea adăugată aferentă achiziționării autoturismelor și apartamentului, în cuantum de 272,5 milioane lei, a fost rambursată, fiind ridicată în numerar suma de 271,4 milioane lei. (volum IV, f. 143 -145).
Instanța a precizat ca relevante pentru starea de fapt reținută în cauză sunt și înregistrările convorbirilor telefonice purtate între inculpat și martorii G. I., Pojoca L., Sere C., T. loan, H. loan, M. M. și N. M.. Astfel, în data de 18 aprilie 2004, inculpatul L. loan i-a dat dispoziție martorului H. loan să soluționeze de urgență cererea depusă în numele societății Nicrom Corn SRL S.; în data de 22 aprilie 2003, inculpatul L. loan i-a solicitat martorei G. I. să ridice din contul . suma de 50 milioane lei; în 21 martie 2003, inculpatul L. loan a avut o convorbire telefonică cu martora G. I., solicitându-i acesteia să facă o plată din contul . către . Timișoara, în vederea achiziționării unui apartament.”
Din decizia penală nr. 836/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție rezultă că acest imobil a fost dobândit prin săvârșirea infracțiunii de spălare de bani pentru care petentul a fost trimis în judecată și condamnat, în sensul că a fost dobândit ca urmare a comiterii infracțiunii prevăzute de art. 12 lit. a teza a I-a din Legea nr. 78/2000, ascunzând atât sursa (respectiv suma de 10 miliarde lei virată de banca Transilvania Oradea în contul lui T. I. ca preț de vânzare-cumpărare a spațiului comercial situat în Oradea .) prin transferuri bancare succesive, cât și destinația finală a aceleiași sume deja menționate – un apartament situat în Oradea, ., . interpus, respectiv fiul său, L. D. prin preluarea activelor . (care în acte aparținea surorii și cumnatului petentului), iar petentul, în calitate de director general al DGFP Bihor, a efectuat personal operațiunile necesare cererilor de rambursare formulate de el personal în numele ., stare de fapt reținută de instanța supremă cu privire la infracțiunea de spălare de bani fiind descrisă la filele 181-186 din decizie.
Este evident că petentul nu a fost niciodată proprietar „cu acte” al imobilului, deoarece aceasta este esența infracțiunii de spălare de bani, de ascundere, disimulare a provenienței bunurilor, astfel încât nu se poate susține că pentru prima dată în recurs s-a pus problema confiscării imobilului.
În consecință, nu se poate vorbi de existența unor probe nou, cu referite la acte privind proprietarii acestui imobil care ar conduce la o soluție de achitare a petentului, câtă vreme chiar prin actul de sesizare s-a reținut infracțiunea de spălare de bani și s-a precizat modalitatea de ascundere și disimulare a sumelor obținute de petent cu titlu de mită sau din săvârșirea altor infracțiuni și care au fost pe larg descrise în hotărârile instanțelor și ce nu vor fi reluate în revizuire, așa cum tinde petentul, deoarece în procedura specifică și restrictivă a revizuirii nu se poate proceda la o nouă evaluare și interpretare a probelor ce au stat la baza soluției de condamnare.
Petentul tinde la reevaluarea declarațiilor date de sora și cumnatul său și a depus copii ale cărții funciare din care rezultă toate transferurile proprietății, iar acesta nu figurează în calitate de proprietar al acestui imobil, însă acest aspect nu a fost contestat niciodată de nimeni în cursul procesului, aceasta fiind esența infracțiunii de spălare de bani.
Față de soluțiile de achitare ale petentului pentru aceste infracțiuni de către instanța de fond și cea de apel, în mod firesc, în recurs s-a pus problema confiscării, care potrivit art. 33 din Legea nr. 656/2002 este obligatorie.
De exemplu, în ipoteza în care s-ar fi dispus condamnarea în apel, în această fază procesuală s-ar fi ridicat chestiunea confiscării obligatorii a bunurilor dobândite prin săvârșirea infracțiunii, obligatoriu și consecutiv condamnării, astfel că petentul cunoștea aceste dispoziții, atât în virtutea funcției pe care a îndeplinit-o, dar și a faptului că a fost asistat de către un avocat ales în tot cursul procesului.
În mod asemănător, cu privire la lucrările de amenajare și renovare efectuate la același imobil și la o casă proprietatea petentului, acesta tinde la reinterpretarea și evaluarea probatoriului deja administrat, iar hotărârea de condamnare nu face referire la martorul M. ori la convorbiri telefonice purtate cu acesta, astfel că audierea acestui martor nu ar putea aduce elemente noi, necunoscute instanțelor de judecată.
Se mai impune a preciza că petentul a depus în fața instanței de recurs o declarație a inculpatului Ronyac Ambro Z. autentificată de un notar public prin care arată că inculpatul L. nu l-a instigat și nu l-a determinat în nici un mod să elibereze chitanța, legat de infracțiunea de bancrută frauduloasă.
Cu privire la împrejurarea invocată de petent că a fost condamnat în recurs și că această condamnare în recurs este nelegală și imposibilă, pe considerentul că instanțele inferioare au pronunțat soluții de achitare, astfel că au fost încălcate dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților sale Fundamentale, invocând în acest sens practică judiciară, dar și hotărâri ale instanței europene, respectiv cauzele M., D. și S. c. România, fără a fi administrate probe noi și fără să fi fost audiat, instanța de apel are a constata următoarele:
Cu titlu preliminar, instanța de apel are a observa că aceste critici excedează cauzei deduse judecății, deoarece obiectul cauzei este revizuirea unei hotărâri definitive, cale extraordinară de atac și țin de modul în care a procedat instanța de recurs, în speță instanța supremă. A proceda la această analiză, ar echivala cu un control de legalitate al instanței supreme de către o instanță de rang inferior, ceea ce nu este posibil.
Totuși, instanța are a formula câteva precizări și cu privire la aceste critici, tocmai pentru ca hotărârea pronunțată să reprezinte un remediu eficient.
În primul rând, petentul a fost audiat în fața instanței de recurs, așa cum prevedeau dispoziții legale în vigoare la acea dată - declarația se află la fila 117 dosar recurs, acesta afirmând că a dat ample declarații anterioare, pe care le menține, că își susține nevinovăția și nu are de formulat adăugiri, completări, reveniri.
Dispozițiile art. 385/14 alin. 1/1 Cod procedură penală anterior, în vigoare la data soluționării recursului, prevedeau obligativitatea ascultării inculpatului prezent, ceea ce s-a efectuat.
De asemenea, dispozițiile legale în vigoare la acea dată nu prevedeau obligativitatea administrării de noi probe sau readministrării probelor, astfel că nici nu se putea ridica această chestiune în fața instanței de recurs.
Instanța de recurs a procedat la un control al hotărârii atacate în conformitate cu restricțiile impuse de dispozițiile art. 385/9 Cod procedură penală anterior, ce prevedeau expres și limitativ cazurile de recurs, toate cazurile de casare fiind puse în discuția părților prin efectul legii.
Situația este diferită în prezent, deoarece urmare a modificării structurii căilor de atac, hotărârea pronunțată în apel fiind definitivă, potrivit art. 420 alin. 5 Cod procedură penală instanța de apel poate readministra probele administrate la prima instanță și poate administra probe noi, în condițiile art. 100 Cod procedură penală.
Față de aceste considerente, se constată că în speță nu este îndeplinită cerința impusă de dispozițiile art. 453 alin. 1 lit. a Cod procedură penală, deoarece, în fapt, se tinde la prelungirea probatoriului și la reevaluarea acestuia, ceea ce nu este permis în procedura specială a căii extraordinare de atac și care conduc la respingerea cererii ca inadmisibilă, așa cum corect a procedat prima instanță.
Nu în ultimul rând, trebuie precizat că revizuirea este o cale extraordinară de atac prin care se tinde a se îndrepta erorile de fapt realizate la momentul soluționării cauzei, astfel că această cale de atac poate viza doar acele hotărâri judecătorești prin care instanța a stabilit o situație de fapt care, în lumina noilor date (regăsite în motivele de revizuire prevăzute de lege), apare eronată.
Prin decizia nr. 60/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în soluționarea recursului în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (ce își păstrează parțial valabilitatea și în lumina dispozițiilor Noului Cod procedură penală) cu privire la modul de soluționare a cererii de revizuire, în cazul în care motivul invocat nu se încadrează în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 394 Cod procedură penală (actual 453 Cod procedură penală) s-a stabilit cu valoare de principiu, faptul că cererea de revizuire care se întemeiază pe alte motive decât cazurile expres și limitativ prevăzute de lege este inadmisibilă.
Așa fiind, hotărârea instanței de apel este legală și temeinică și potrivit art. 463 și 421 pct.1 lit. b Cod procedură penală, se va respinge apelul declarat de revizuentul L. I., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru aceste motive,
În numele legii,
DECIDE:
Respinge apelul declarat de condamnatul L. I. împotriva sentinței penale nr. 318/14 noiembrie 2014 a Tribunalului B., pe care menține.
Obligă condamnatul să plătească statului suma de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 10 februarie 2015.
PREȘEDINTEJUDECĂTOR
S. F. C. G.
Grefier
D. S.
Red.SF/14.04.2015
Tehnoredact.DS/15.04.2015/4 ex.
Jud fond.E. M. T.
| ← Abuzul în serviciu. Art.297 NCP. Decizia nr. 107/2015. Curtea... | Conducere sub influenţa băuturilor alcoolice. Art.336 NCP.... → |
|---|
