Cerere de liberare provizorie sub control judiciar. Art. 160 ind.2 C.p.p.. Decizia nr. 1314/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1314/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-07-2013 în dosarul nr. 1314/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A II A PENALĂ
Dosar nr._ (_ )
DECIZIA PENALĂ NR.1314/R
Ședința publică din data de 12.07.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: B. F. V.
JUDECĂTOR: I. T.
JUDECĂTOR: I. C.
GREFIER: S. N.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București - reprezentat de domnul procuror L. C..
Pe rol se află soluționarea cauzei penale având ca obiect recursul declarat de inculpatul V. S. împotriva încheierii de ședință din data de 26.06.2013 pronunțate de Tribunalul București – Secția I Penală, în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurentul inculpat V. S., aflat în stare de arest și asistat de avocat aleși, cu împuterniciri avocațiale la dosar.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței atașarea dosarului de urmărire penală nr.4799/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București.
Nefiind cereri de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților asupra recursului declarat de inculpat.
Apărătorul ales al recurentului inculpat V. S. solicită admiterea recursului declarat de inculpat, casarea încheierii atacate și admiterea cererii inculpatului de liberare provizorie sub control judiciar. Arată că instanța de fond nu a ținut seama de dispozițiile Deciziei nr.17/2011, iar de la momentul arestării preventive a inculpatului, nu s-au mai făcut alte acte de urmărire penală.
Al doilea apărător ales al recurentului inculpat solicită admiterea recursului declarat de inculpat, casarea încheierii recurate și cercetarea inculpatului în stare de libertate, urmând a se analiza cauza prin prisma dispozițiilor Deciziei nr.17/2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului declarat de inculpat, ca nefondat și menținerea încheierii atacate ca fiind legală și temeinică. Arată că instanța de fond in mod corect a dispus respingerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar. Solicită a se avea in vedere împrejurarea că liberarea inculpatului nu este oportună la acest moment, pentru buna desfășurare a urmăririi penale, existând riscul influențării părții vătămate.
Recurentul inculpat V. S., în ultimul cuvânt, solicită cercetarea sa in stare de libertate, arătând că este arestat de 3 luni și că nu va lua legătura cu partea vătămată.
CURTEA,
Asupra recursului penal de față, constată următoarele:
Prin încheierea de ședință din data de 26.06.2013, Tribunalul București – Secția I Penală, în baza art.1608 a alin.6 Cod procedură penală, a respins cererea formulată de către inculpatul V. S., zis “D.” (fiul lui N. și M., născut la data de 04.03.1972 în Mun. Urziceni, jud. Ialomița, domiciliat în mun. București, . nr. 20B, sector 2, CNP_, fiind emis MAP nr. 112/UP/16.05.2013), ca fiind neîntemeiată.
Pentru a dispune astfel, judecătorul fondului a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 07.06.2013, la Tribunalului București - Secția I Penală, în temeiul disp. art. 1602 Cod procedură penală, inculpatul V. S. a solicitat liberarea provizorie sub control judiciar.
În motivarea cererii, inculpatul a arătat că, la acest moment procesual, nu mai subzistă temeiurile care au determinat arestarea preventivă.
Inculpatul a mai arătat că în cauză sunt îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 1602 din Codul de Procedură Penală cu privire la liberarea provizorie sub control judiciar, acesta nefiind recidivist, cunoaște dispozițiile art. 1602 alin.3 Cod procedură penală, angajându-se ca, pe perioada liberării provizorii sub control judiciar, să respecte obligațiile impuse (prevăzute de art. 1602 Cod procedură penală).
Examinând actele și lucrările dosarului, Tribunalul a constatat că inculpatul V. S., zis “D.”, este cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, faptă prevăzută de art. 194 alin.(1) din C.pen.
În fapt s-a reținut că, în perioada 01.12.2012 – 13.12.2012 a exercitat amenințări cu acte de violență asupra persoanei vătămate C. C. pentru a o determina să-i remită suma de 20.000 lei, impusă de învinuit ca urmare a unor pretinse injurii pe care i le-ar fi adresat anterior persoana vătămată.
Prin ordonanța nr. 4799/P/2012 din data de 14.05.2013 s-a dispus reținerea inculpatului V. S., zis “D.”, pe o perioadă de 24 de ore de la data de 14.05.2013 ora 20:15 până la data de 15.05.2013 ora 20:15.
Prin încheierea din data de 15-16.05.2013, s-a dispus arestarea preventivă a acestuia pe o durată de 29 de zile. Ulterior prin încheierea din data de 06 iunie 2013 a fost prelungită durata măsurii arestării preventive a inculpatului.
Potrivit art. 1601 Cod procedură penală, „în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune”.
Potrivit art. 1602 Cod procedură penală: (1) „Liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani.
(2) Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte”.
În ce privește admisibilitatea în principiu a cererii, judecătorul fondului a reținut că sunt întrunite condițiile prev. de art. 1602 alin. 1 Cod procedură penală, legea prevăzând, pentru infracțiunea pentru care inculpatul este cercetat, pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani.
Însă, în cauza de față, deși cererea inculpatului este admisibilă în principiu, s-a apreciat că scopul măsurii preventive nu poate fi atins prin liberarea provizorie sub control judiciar a acestuia, considerându-se că asigurarea bunei desfășurări a procesului penal impune judecarea în continuare a inculpatului în stare de arest, în condițiile în care subzistă temeiurile de arestare prev. de art. 148 lit. f Cod procedură penală.
Astfel, s-a observat că inculpatul V. S., zis “D.”, este cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, faptă prevăzută de art. 194 alin.(1) din C.pen, constând in aceea că, în perioada 01.12.2012 – 13.12.2012 a exercitat amenințări cu acte de violență asupra persoanei vătămate C. C. pentru a o determina să-i remită suma de 20.000 lei, impusă de inculpat ca urmare a unor pretinse injurii pe care i le-ar fi adresat anterior persoana vătămată;
Chiar dacă, în condițiile art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, astfel cum acest text este interpretat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inculpatul arestat preventiv are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil și de a fi eliberat în cursul procedurii, Tribunalul a reținut că oportunitatea liberării provizorii sub control judiciar este evaluată prin raportare la stadiul actual al procedurii, probațiunea nefiind, în acest moment finalizată, iar pe de altă parte, durata arestării preventive a inculpatului nu este disproporționată în raport de importanța și complexitatea cauzei, precum și de gravitatea faptelor imputate.
Față de cele expuse anterior, Tribunalul a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de inculpatul V. S., zis “D.”, ca neîntemeiată, obligându-l pe acesta, în baza art. 192 alin. 2 Cod procedură penală, la plata sumei de 300 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul V. S., care a solicitat, prin apărători aleși cercetarea sa în stare de libertate, arătând că instanța de fond nu a ținut seama de dispozițiile Deciziei nr.17/2011, iar de la momentul arestării preventive a inculpatului, nu s-au mai făcut alte acte de urmărire penală.
Examinând cauza în temeiul art.3856 alin.1 și 3 Cod procedură penală, în raport de motivele invocate și analizând hotărârea sub toate aspectele de fapt și de drept, Curtea apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Curtea constată că în cauză subzistă temeiurile arestării preventive a inculpatului V. S., fiind îndeplinite în cauză condițiile prev. de art. 143 Cpp și art. 148 lit. f Cpp.
Astfel, indicii rezonabile din care rezultă că este posibil ca inculpatul să fi săvârșit fapta de șantaj rezultă din convorbirile telefonice interceptate, purtate între inculpat și partea vătămată și între partea vătămată și R. A., între R. A. și S. T., declarația părții vătămate, declarația inculpatului (acesta recunoaște că i-a cerut o sumă de bani părții vătămate, însă pretinde că a făcut acest lucru cu titlu de împrumut).
În convorbirile interceptate, inculpatul îi cere insistent părții vătămate să se întâlnească, exercitând astfel presiuni asupra acestuia pentru a-l determina să-i remită o sumă de bani. Deși inculpatul nu întrebuințează în mod explicit amenințări, prin perseverența cu care inculpatul insistă să se întâlnească, având în vedere și reputația inculpatului care este cunoscut ca o persoană violentă, părții vătămate i se creează o stare de teamă. Astfel, deși la prima vedere discuțiile între cei doi sunt ”amicale”, în fapt, partea vătămată încearcă să-i câștige bunăvoința inculpatului. Mai mult, partea vătămată evită să meargă neînsoțit la întâlnirile cu inculpatul, luându-și fie soția, fie copii, știind că inculpatul evită să se poarte violent în prezența soției sau copiilor lui.
Analizând convorbirile între cei doi, reiese că părții vătămate i s-a creat convingerea că inculpatul este dispus să acționeze împotriva integrității sale corporale. Acest fapt reiese și din conținutul convorbirilor telefonice avute de partea vătămată cu R. A., prilej cu care i se plânge acestuia despre insistența inculpatului de a i se da fără motiv o sumă de bani întrucât partea vătămată l-ar fi insultat în prezența unei terțe persoane. Cât privește cuantumul sumei pretinse de inculpat, aceasta rezultă dintr-o convorbire între R. A. și partea vătămată C., precum și dintr-o altă convorbire între R. A. și S. T..
Partea vătămată C. C. a confirmat faptul că inculpatul i-a reproșat că i-ar fi adus injurii în prezența unei alte personae și că i-a solicitat pentru această “greșeală” suma de 1.500 – 2.000 euro, fapt care l-a șocat. Partea vătămată a mai arătat că i-a povestit lui R. A. cele întâmplate și acest i-a spus să nu-i dea niciun ban.
Totodată, lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, ce urmează a se aprecia, în lipsa unei definiții legale a acestei noțiuni, în raport de natura infracțiunilor, modul de comitere (prin amenințări repetate asupra unei persoane despre care pretinde că îi este apropiată, prin acte repetate, aducând partea vătămată într-o stare de temere prelungită), gravitatea faptelor presupus săvârșite de inculpat (infracțiune prin care se aduce atingere libertății de acțiune a persoanei), dar și de rezonanța socială negativă a faptului că persoanele asupra cărora planează acuzația comiterii unor infracțiuni de această natură și în această modalitate sunt cercetate în stare de libertate ceea ce atrage o afectare a echilibrului social firesc, o stare de indignare, de dezaprobare publică, putând lăsa impresia tolerării de către autorități a activităților infracționale.
Prin urmare, este realizată premisă de la care trebuie plecat în analiza temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, în acord cu cele stabilite în decizia nr. 17/2011 pronunțată de ÎCCJ în soluționarea recursului în interesul legii.
Curtea apreciază că modul de redactare a art. 160 ind. 2 alin. 1 Cpp (care conține expresia “se poate acorda”), impune în mod logic concluzia că liberarea provizorie reprezintă nu un drept, ci doar o facultate, o posibilitate pe care legiuitorul o acordă în unele situații persoanelor arestate preventiv – oportunitatea luării acestei măsuri rămânând la aprecierea instanței, în funcție de datele concrete ale fiecărei spețe.
Cât despre alin. 2 al art. 160 ind. 2 Cpp – prin care se prevede că « Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte» – Curtea consideră că o interpretare logică și sistematică a lui (prin raportare la alin. 1 la care ne-am referit anterior) impune concluzia că această normă nu conține o enumerare limitativă a cazurilor în care nu se poate acorda liberarea provizorie.
Dacă legiuitorul ar fi urmărit ca în această materie să instituie cu titlu de regulă liberarea provizorie, iar cu titlu de excepție (deci de strictă interpretare și aplicare) cele două cazuri menționate în alin. 2, atunci ar fi fost logic (și corect și din punct de vedere gramatical) să utilizeze în mod expres termenii « se acordă », respectiv « cu excepția » .
Or, față de reglementarea adoptată – mai sus expusă – și față de terminologia concretă utilizată și de topografia celor două texte legale în discuție, Curtea consideră că prin acest alin. 2 se instituie în mod imperativ interdicția acordării liberării provizorii în cele două cazuri menționate, dar fără ca prin acesta să se îngrădească posibilitatea acordată instanței prin alin. 1, de a respinge cererea de liberare provizorie pentru motive care nu se circumscriu neapărat cazurilor din alin. 2 și care deci rămân la aprecierea sa, în funcție de datele concrete ale fiecărei spețe.
Jurisprudența CEDO în materie, respectiv cauzele Letellier c.Franței și Wemhoff c. Germaniei statuează o . principii generale referitoarea la privarea de libertate a inculpatului în timpul procesului penal. Astfel, în cauza Wemhoff c. Germaniei s-a statuat că detenția preventiva trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normala și ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limite rezonabile independent de faptul ca ea se va imputa sau nu din pedeapsă.
În cauza Letellier c. Franței, CEDO a arătat că pot fi invocate mai multe motive pentru care se poate refuza punerea în libertate provizorie a unui inculpat, respectiv: a. existența riscului influențării martorilor, însă acesta se poate diminua odată cu trecerea timpului; b. existența riscului de a se sustrage de la desfășurarea procesului penal, arătând că pericolul sustragerii de la procesul penal nu se poate aprecia numai pe baza gravității pedepsei pe care o riscă persoana respectivă. c. necesitatea apărării ordinii publice, arătând că anumite infracțiuni, prin gravitatea lor și prin reacția publică la săvârșirea lor, pot da naștere unui pericol pentru ordinea publică ce ar putea să justifice arestarea preventivă cel puțin pentru o perioadă de timp.
În raport de aceste precizări, Curtea apreciază că la acest moment se impune in continuare privarea de libertate a inculpatului pentru atingerea scopurilor prev. de art. 136 Cpp, nefiind suficientă măsura alternativă prev. de art. 160 ind. 1 Cpp. Inculpatul este privat de libertate în vederea asigurării participării sale la desfășurarea procesului penal, pentru a se evita sustragerea acestuia de la urmărire, judecată sau de la executarea pedepsei, pentru ca acesta să nu poată lua legătura cu partea vătămată și eventualii martori (persoanele cărora partea vătămată le-a spus despre solicitările inculpatului). În condițiile în care ancheta nu este finalizată, nefiind administrat întreg probatoriul (în cauză au fost audiate părțile, urmând a fi audiați și martorii, persoanele cărora partea vătămată le-a spus despre acțiunile inculpatului), față de potențialul agresiv dovedit de inculpat, care, de altfel, s-a folosit de notorietate sa ca persoană violentă pentru a produce părții vătămate o temere, Curtea apreciază că o libertate supravegheată a inculpatului nu este suficientă pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului penal.
Astfel, nefiind îndeplinite condițiile prev. de 1602 alin. 2 Cpp, Curtea, în temeiul dispozițiilor art.38515 pct.1 lit.b Cod procedură penală, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat V. S., pe care-l va obliga la 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V. S. împotriva încheierii de ședință din data de 26.06.2013, pronunțate de Tribunalul București – Secția I Penală, în dosarul nr._ .
Obligă recurentul la 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12.07.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
B. F. V. I. T. I. C.
GREFIER,
S. N.
Red. I.T../Tehnr. P.A.M.. – ex.2/16.07.2013
T. București S I – jud.: S. Ghe.
| ← Infracţiuni rutiere. O.U.G nr. 195/2002. Decizia nr. 1308/2013.... | Furtul calificat. Art. 209 C.p.. Decizia nr. 1322/2013. Curtea... → |
|---|
