Contestaţie la executare. Art.461 C.p.p.. Decizia nr. 2141/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2141/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-11-2013 în dosarul nr. 2141/2013
Dosar nr._
(Număr în format vechi_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA I PENALĂ
DECIZIE PENALĂ Nr. 2141 /R
Ședința publică din data de 20.11.2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE: B. L.
JUDECĂTOR: P. DUMITRIȚA
JUDECĂTOR: D. D.
Grefier: C. G.
Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București, a fost reprezentat de procuror N. A.-M..
Pe rol se află judecarea cauzei penale având ca obiect recursul declarat de condamnatul-contestator D. V. M. împotriva sentinței penale nr. 655/11.09.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția II-a penală, în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurentul-condamnat-contestator personal, în stare de arest și asistat de apărător ales, av. P. M. în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013 și de apărător ales, av. D. G. în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care a învederat faptul că a fost acordat acest termen de judecată în vederea pregătirii apărării.
Apărătorul ales al recurentului-condamnat-cotestator, av. P. M. depune la dosar motive de recurs.
Nemaifiind cereri prealabile de discutat, excepții de invocat ori probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Apărătorul ales al recurentului-condamnat-cotestator, av. P. M., având cuvântul, solicită în temeiul art. 38515 pct. 2, lit. c) C.p.p., în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare la prima instanță, iar în subsidiar, în baza art. pct. 2, lit. d) C.p.p. să se rețină cauza spre rejudecare și să se admită contestația la executare astfel cum a fost formulată.
Arată că, contestația la executare se întemeiază pe dispozițiile art. 461 lit. d) teza a IV-a C.p.p., ipoteza a II-a, și arată că o dată cu judecata fondului inculpatul a recunoscut faptele, astfel cum au fost reținute prin actul de sesizare al instanței și le-a regretat.
Precizează că deși inculpatul a avut această poziție procesuală în fața instanței de recurs, în condițiile în care prin Decizia 1470/2011, publicată în Monitorul Oficial la 02.12.2011, Curtea Constituțională a admis neconstituționalitatea dispozițiilor art. 3201 C.p.p., reținând că aceste prevederi sunt neconstituționale în măsura în care se înlătură aplicarea legii penale mai favorabile, acesta nu a beneficiat de prevederile legale.
Menționează că, judecata în recurs a prezentei cauze s-a făcut la data de 14.12.2011, la numai câteva zile de la publicarea deciziei susmenționate.
Arată că inculpatul nu a solicitat aplicabilitatea dispozițiilor art. 3201 C.p.p., însă poziția procesuală a acestuia a fost în sensul recunoașterii și regretului faptelor și a înțeles să recunoască actul de sesizare astfel cum a fost formulat.
Apreciază că, atâta timp cât inculpatul a arătat că-și recunoaște faptele și înțelege să se judece în conformitate cu cele reținute în actul de sesizare, instanța de recurs trebuia să-l întrebe dacă înțelege să se judece potrivit procedurii speciale prevăzută la 3201 C.p.p. și să facă aplicabilitatea acesteia.
Învederează că în contestația la executare s-a arătat instanței că inculpatul se află și în situația prevăzută de art. 18 din Legea nr. 508/2004, de asemenea nereținută prin decizia Î.C.C.J. și nici de instanța care a judecat fondul și care a pronunțat hotărârea criticată.
În concluzie, în principal critică faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat în legătură cu cererile formulate de apărare, nu a motivat cererea cu referire la art. 18 din Legea nr. 508/2004, iar în subsidiar, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanțe, și rejudecând să se constate că cererea este legală și temeinică și că inculpatul se afla în ipoteza prevăzută de art. 320 ind. 1 C.p.p. la momentul în care s-a judecat recursul și s-a pronunțat hotărârea de condamnare, și în ipoteza prevăzută de art. 18 din Legea nr. 508/2004.
Apărătorul ales al recurentului-condamnat-cotestator, av. D. G., având cuvântul, precizează că de esența cererii este aplicarea instituției juridice introdusă de legiuitor prin dispozițiile art. 3201 C.p.p. și care este fundamentată atât pe dispozițiile legii interne, pe dispozițiile constituționale și este de sorginte de drept internațional prin normele care reglementează legea penală mai favorabilă.
Arată că în mod greșit instanța fondului a procedat atunci când nu a considerat că art. 320 ind. 1 C.p.p. reprezintă o lege penală mai favorabilă, reglementată de art. 13 C.p., art. 251 din Constituția României și art. 6 C.E.D.O.
Fiind o lege penală mai favorabilă, arată că această normă de drept poate fi invocată în orice stadiu procesual, iar inculpatul să fie beneficiarul ei, apreciind regretabil faptul că, în ciclul procesual normal, prevederile art. 320 ind. 1 C.p.p. au fost tranzitorii, deoarece nu erau în vigoare în momentul în care s-a soluționat cauza de instanța de fond.
Consideră că problema de drept pe care nu a examinat-o instanța de fond a fost că procesul penal este guvernat de principiul oficialității, iar legea penală mai favorabilă poate fi invocată din oficiu de către instanța de judecată și la cerere de inculpat prin apărător.
Arată că în faza procesuală a apelului, instanța de apel era obligată să pună în vedere inculpatului, din oficiu, aplicabilitatea dispozițiilor art. 320 ind. 1 C.p.p., însă în acest caz nici instanța de judecată și nici apărătorul inculpatului de la acel moment nu au făcut acest lucru.
Subliniază faptul că în faza procesuală a judecății fapta a fost recunoscută, vinovăția a fost recunoscută, fiind incidente dispozițiile art. 320 ind. 1 C.p.p., inculpatul fiind beneficiarul acestei norme mai favorabile.
Reprezentanta Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea recursului întrucât aplicarea dispozițiilor art. 3201 C.p.p. nu reprezintă un incident ivit în cursul executării pedepsei și nu se regăsește printre cazurile limitativ și expres prevăzute de art. 461 alin. 1 lit. a)-d) C.p.p., apreciind că dispozițiile art. 3201 C.p.p. pot fi invocate numai în fond, apel și recurs, astfel cum a stabilit și Curtea Constituțională prin decizia 1470/2010, care a statuat că art. 3201 C.p.p. reprezintă o lege penală mai favorabilă în sensul art. 13 C.p. și în sensul art. 14-15 C.p.
Recurentului-condamnat-cotestator D. V. M., având ultimul cuvânt, arată că este de acord cu cele învederate de apărătorii săi aleși.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA ,
Deliberând asupra recursului penal de față, din actele și lucrările dosarului, constată și reține următoarele:
Prin sentința penală nr. 655/11.09.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția II-a penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația la executare formulată de contestatorul D. V. M. [fiul lui G. și M., născut la data de 18.11.1963, în prezent deținut în Penitenciarul Rahova].
În baza art. 192 Cod procedură penală, a fost obligat contestatorul la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, prin cererea sa, contestatorul D. V. M. a formulat contestație la executare împotriva sentinței penale nr.156/03.03.2010, pronunțată în dosarul nr._/3/2009 de Tribunalul București-Secția a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr.4253/14.12.2011 a Î.C.C.J..
În motivarea cererii sale, petentul a arătat că își întemeiază contestația la executare pe disp. art.461 lit. d teza IV C.p.p., apreciind că poate invoca o cauză de micșorare a pedepsei, teza ultimă a disp. art. 461 C.p.p.. S-a arătat că din probele administrate, rezultă atitudinea constantă a contestatorului, de recunoaștere și regret a faptei comise, astfel cum acesta le-a perceput în funcție de educația și instrucția școlară. Exced pregătirii contestatorului interpretarea dată unor norme juridice. Precizează că poziția contestatorului, la prima înfățișare în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost de recunoaștere și regret a faptei, astfel cum rezultă din practicaua deciziei Î.C.C.J.. În conținutul normei publicate, prin art. XVII pct. 43 s-a prevăzut posibilitatea ca inculpatul să recunoască fapta imediat după citirea actului de sesizare și să solicite judecarea pe baza actelor din dosar. Astfel cum rezultă din actele dosarului inculpatul se afla la instanța de recurs și nu există o practică unitară în sensul, dacă se aplică și inculpatului aflat într-o altă fază de cercetare. Învederează că s-a statuat că dispozițiile art. 3201 C.p.p. sunt neconstituționale în măsura în care se aplică și inculpatului aflat într-o altă fază procesuală, iar din practică rezultă că altor inculpați s-au aplicat disp. art. 3201 C.p.p., deși aceștia se aflau într-o altă fază procesuală, iar în cazul contestatorului deși, la prima înfățișare, a recunoscut și regretat nu i s-au aplicat aceste dispoziții legale. S-a apreciat că instanța care a judecat cauza, în recurs, avea obligația să îl întrebe pe inculpat dacă dorește să se judece conform disp. art. 3201 C.p.p., întrucât inculpatul îndeplinea condițiile legale pentru a beneficia de aplicarea acestor dispoziții.
În legătură cu cealaltă teză, teză care ar conduce la micșorarea pedepsei, s-a arătat că nu înțelege să o mai dezvolte și a susținut-o astfel cum a fost dezvoltată la termenul din data de 27.08.2013.
Petentul și-a întemeiat cererea, în drept, pe dispozițiile art.461 lit.d teza a IV, ipoteza a II-a C.p.p.
La dosar, s-a depus M.E.P.I. nr.261/15.12.2011 emis de Tribunalul București-Secția a II-a Penală.
Tribunalul a arătat că, din analiza actelor și lucrărilor aflate la dosar reiese că petentului condamnat i-a fost aplicată o pedeapsă de 5 ani închisoare, prin sent. pen. nr. 156/03.03.2010, pronunțată în dosarul nr._/3/2009 de Tribunalul București-Secția a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr.4253/14.12.2011 a Î.C.C.J., și în baza căreia a fost emis M.E.P.I. nr. 261/15.12.2011, iar toate aspectele invederate de către petent, în sensul aplicării unei pedepse mai mici în raport de fapta săvârșită, de circumstanțele reale și personale ale inculpatului și ale săvârșirii faptei, au fost deja avute în vedere de instanțe la pronunțarea sentinței în a cărei executare se află petentul.
De asemenea, Tribunalul a apreciat că temeiul art.461 alin.1 lit.d Cod procedură penală, pe calea contestației la executare, poate fi invocat când se invoca amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării pedepsei, dar nu se poate realiza pe această cale o reapreciere a probelor avute în vedere de către instanță în soluționarea fondului cauzei, cât și în căile de atac și nici o reindividualizare a pedepsei, pe baza circumstanțelor personale ale inculpatului, întrucât în acest caz nu există o cauză de stingere sau micșorare a pedepsei ivite după punerea în executare a hotărârii definitive de condamnare, ori motivele invocate de către petent sunt legate tocmai de aceste aspecte.
Față de aceste considerente, Tribunalul, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prev. de art.461 lit.d Cod procedură penală și că prin cererea formulată nu se solicita rezolvarea unui incident survenit în cursul executării pedepsei, Tribunalul a respins contestația formulată ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentințe, în termenul legal (la data de 12.IX.2013), a declarat recurs contestatorul D. V. M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sub aspectul greșitei respingeri a contestației la executare.
Curtea, examinând recursul declarat, prin prisma criticii aduse, cât și din oficiu, în conformitate cu prevederile art.3856 alin. ultim din Codul de procedură penală, constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge ca atare, cu următoarea motivare:
Potrivit art.461 din Codul de procedură penală, Contestația contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:
a)când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;
b)executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;
c)se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;
d)ori se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării.
Din această dispoziție legală rezultă că, instituția contestației la executare nu este o cale de atac, ci un mijloc procesual de rezolvare a incidentelor intervenite în cursul executării, legea prevăzând expres cazurile în care poate fi folosită contestația la executare. Prin limitarea acestor cazuri, legiuitorul a urmărit să nu transforme acest mijloc procesual într-o cale prin care să se împiedice procedura normală de punere în executare a hotărârilor penale definitive.
Așadar, pe calea contestației la executare, (care este un procedeu jurisdicțional de rezolvare a cererilor sau plângerilor ocazionate de punerea în executare a hotărârilor penale) nu pot fi puse în discuție probleme de fond rezolvate cu autoritate de lucru judecat, cum ar fi, în cazul de față individualizarea judiciară a pedepsei prin aplicarea dispozițiilor art. 320 ind. 1 Cod procedură penală.
Dispozițiile legale menționate, prevăzute de art. 320 ind. 1 Cod de procedură penală, sunt aplicabile numai în faza judecății, așa cum a statuat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 1470/2011, prin care s-a reținut că „Rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii și poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunțării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire și judecată pentru faptele și pretențiile astfel soluționate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat.
De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord conținutul hotărârii puse în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării. [...] Astfel, în cazul pedepselor definitiv aplicate nu se mai pune problema alegerii legii mai favorabile, deoarece aceasta este, prin ipoteză, legea nouă, singura aplicabilă. Spre deosebire de situațiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi și la cauzele legale de modificare a acestor limite. Or, art. 320/1 din Codul de procedură penală nu dispune nimic cu privire la aspectele statuate de art. 14 și art. 15 din Codul penal referitoare la aplicarea obligatorie ori facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Prin urmare, numai în măsura în care dispozițiile legale criticate ar fi reglementat in terminis cu privire la intervenția unei pedepse mai ușoare care să impună reducerea sancțiunii aplicate până la maximul prevăzut de legea nouă s-ar fi putut pune problema înfrângerii legii penale mai favorabile din perspectiva art. 15 alin. (2) din Constituție reflectat în art. 14 sau, eventual, în art. 15 din Codul penal.”
Cât privește aplicabilitatea dispozițiilor prev. de art.3201 Cod procedură penală, cu consecința reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, cu o treime, textul vizează numai cauzele a căror cercetare judecătorească a început după . Legii nr.202/25.10.2010, privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor.
Din actele dosarului, rezultă că, la acea dată, pentru petentul condamnat se începuse deja cercetarea judecătorească, astfel cum se arată în sentința penală nr.156 din data de 3 martie 2010, pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a Penală (dosar nr._/3/2009).
Pe de altă parte, acest act normativ nu cuprinde limite de pedeapsă mai ușoare decât cea aplicată sub imperiul legii anterioare, ci se referă la reducerea limitelor, minimă și maximă a pedepsei prevăzute de text, în cauza dedusă judecății a art.20 rap.la art.174 -175 lit.a și i Cod penal, respectiv art.321 Cod penal, pentru care, prin aplicarea concursului între circumstanțele atenuante și cele agravante, petentul condamnat contestator are de executat o pedeapsă rezultantă 5 ani de închisoare.
Aplicarea prevederilor art. 320 ind. 1 Cod procedură penală în sensul reducerii cu 1/3 a pedepsei, ca urmare a recunoașterii în totalitate de către inculpat a faptei reținute prin actul de sesizare, se realizează de judecător cu ocazia judecării în fond a cauzei, respectiv până la rămânerea definitivă a hotărârii în situațiile tranzitorii, astfel cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1470/2011, anterior menționată, în procesul de individualizare a pedepsei, dispozițiile legale menționate având semnificația unei circumstanțe atenuante legale obligatorii, a cărei incidență nu poate fi reținută pe parcursul executării pedepsei.
Susținerile apărării - în sensul că petentul (recurent în speță) ar fi recunoscut faptele la judecarea cauzei în recurs, în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție sau că unor coinculpați li s-ar fi aplicat prevederile art.3201 Cod procedură penală – nu se regăsesc în probele dosarului, din decizia penală nr.4253 din data de 14 decembrie 2011, pronunțată de Secția penală a Î.C.C.J. (aflată la dosarul T.B., file 54 -76) nu doar că nu rezultă aceste date, ci relevându-se contrariul.
Așadar, în faza executării pedepsei nu se poate realiza o reindividualizare a pedepsei prin aplicarea unor circumstanțe atenuante legale, datorită naturii juridice a contestației la executare, de mijloc procesual de rezolvare a incidentelor intervenite în cursul executării.
Așa fiind, în raport de cele invederate, Curtea – reținând că, în cauză nu-și află incidența dispozițiile legii mai favorabile – în baza art.38515 pct.1, lit.b din Codul de procedură penală, urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de către petentul condamnat contestator D. V.-M..
Constatând culpa procesuală a recurentului, Curtea va face aplicarea art.192 alin.2 Cod procedură penală,
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
În baza art. 385 ind. 15 pct. 1 lit. b cod de procedură penală respinge ca nefondat recursul declarat de condamnatul D. V.-M. împotriva sentinței penale nr. 655 din 11 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București secția a II-a penală.
În temeiul art. 192 alin. 2 cod de procedură penală obligă pe recurentul-condamnat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi 20 noiembrie 2013
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
B. L. P. DUMITRIȚA D. D.
GREFIER,
C. G.
red.D.Pic.
dact.L.G./ex.2
red.G.T.-T.B.-S.II.P.
| ← Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor... | Evaziune fiscală. Legea 241/2005. Decizia nr. 2169/2013. Curtea... → |
|---|
