Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Decizia nr. 14/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 14/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-01-2015 în dosarul nr. 14/2015
Dosar nr._
_
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA I PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR.14/C
Ședința publică din data de 12 ianuarie 2015
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: C. V. G.
GREFIER: D. S.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror M. M..
Pe rol, se află judecarea cauzei penale având ca obiect contestația formulată de condamnatul N. L. E. împotriva Sentinței penale nr.889 din data de 10 septembrie 2014, pronunțată de Tribunalul G. – Secția Penală în Dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns contestatorul condamnat N. L. E., personal, aflat în stare de detenție și asistat juridic de apărătorul desemnat din oficiu, avocat V. B., în baza delegației nr._/2015, emisă de Baroul București (atașată la fila 10 din dosar).
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat depunerea la dosar (filele 6-8), din partea contestatorului condamnat, a unui memoriu prin care se invocă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.4 din Legea nr.187/2012 și se solicită sesizarea Curții Constituționale, pentru a se pronunța asupra acelei excepții.
Nefiind cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri asupra admisibilității excepției de neconstituționalitate invocate de contestatorul condamnat, precum și asupra contestației cu judecarea căreia a fost sesizată.
Apărătorul din oficiu al contestatorului condamnat solicită admiterea contestației, desființarea în parte a sentinței penale atacate, iar, în rejudecarea cauzei, aplicarea dispozițiilor art.3201 din vechiul Cod de procedură penală și, pe cale de consecință, reducerea cu o treime a pedepsei aplicate acestuia în mod definitiv. Cu privire la excepția de neconstituționalitate, apreciază că aceasta este inadmisibilă, astfel că nu o poate susține.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea contestației, ca nefondată și menținerea sentinței primei instanțe, ca fiind legală și temeinică, întrucât acordarea beneficiului prevăzut pentru procedura simplificată de judecată nu este posibilă pe calea contestației la executare, ale cărei cazuri de exercitare sunt expres și limitativ prevăzute de lege. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate invocată, solicită, în raport cu dispozițiile art.29 din Legea nr.47/1992, respingerea acesteia, ca inadmisibilă, întrucât soluționarea prezentei cauze nu depinde de textul de lege la care ea se referă, iar incidența prevederilor art.4 din Legea nr.187/2012 a fost analizată, laolaltă cu cea a dispozițiilor art.6 din Codul penal, printr-o hotărâre rămasă deja definitivă, respectiv Sentința penală nr.297/2014 a Tribunalului G..
Contestatorul condamnat, personal, în ultimul cuvânt, solicită admiterea contestației, desființarea primei instanțe și, în rejudecarea cauzei, reducerea cu o treime a pedepsei definitiv aplicate și reîncadrarea juridică a uneia dintre fapte în dispozițiile art.188 din noul Cod penal. Cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată, susține că aceasta este admisibilă, întrucât dispozițiile art.4 din Legea nr.187/2012 nu permit reducerea cu o treime a pedepsei definitiv aplicate.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr.889 din data de 10 septembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr._, Tribunalul G. – Secția Penală, în temeiul art.599 rap. la art.597 din Codul de procedură penală, a respins, ca nefondată, contestația la executare formulată de condamnatul N. L. E. (fiul lui C. și A., născut la data de 25 ianuarie 1966, deținut în Penitenciarul G.), pe care, potrivit art.275 alin.2 din același cod, l-a obligat la plata către stat a sumei de 50 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 100 lei, fiind avansat din fondul Ministerului Justiției.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că deținutul N. L. E., aflat în executarea pedepsei de 25 ani închisoare, aplicată prin Sentința penală nr.35/1999 a Tribunalului Călărași, a solicitat, pe calea contestației la executare, întemeiată pe prevederile art.598 alin.1 lit.d din Codul de procedură penală, reducerea cu o treime a duratei pedepsei respective, ca urmare a intrării în vigoare, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, a Legii nr.202/2010, prin care au fost introduse, în vechiul Cod de procedură penală, dispozițiile art.3201, cu motivarea că, în cursul judecății, a recunoscut faptele, astfel că poate beneficia retroactiv de acele dispoziții.
Tribunalul a constatat că motivul invocat nu se circumscrie vreunui caz de contestație la executare, întrucât hotărârea de condamnare a contestatorului a rămas definitivă la data de 21 martie 2000, iar Legea nr.202/2010 a intrat în vigoare ulterior, respectiv la data de 26 noiembrie 2010, fiind de aplicabilitate imediată, în condițiile în care scopul său a fost acela al accelerării judecării cauzelor înregistrate pe rolul instanțelor la acel moment, dispozițiile sale nefiind aplicabile în cauzele deja definitiv judecate.
Împotriva sentinței penale anterior menționate (al cărei dispozitiv a fost comunicat la data de 24 septembrie 2014), a formulat contestație în termenul legal (la aceeași dată) condamnatul N. L. E. (printr-o cerere formulată personal, nemotivată, depusă la administrația locului de detenție și transmisă apoi primei instanțe).
Contestația condamnatului a fost înaintată de Tribunal și înregistrată pe rolul acestei Curți la data de 02 decembrie 2014.
În dezbaterile de la termenul de astăzi, condamnatul contestator, care a beneficiat de asistența juridică a unui avocat desemnat din oficiu, a reiterat cererea de reducere cu o treime a duratei pedepsei principale definitiv aplicate, prin acordarea beneficiului prevăzut de art.3201 alin.7 din vechiul Cod de procedură penală și, suplimentar, a solicitat, personal, reîncadrarea juridică a faptei de omor în dispozițiile art.188 din noul Cod penal.
De asemenea, condamnatul contestator, personal, a depus la dosar un memoriu, prin care a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.4 din Legea nr.187/2012, pe motiv că acestea exclud în mod nepermis aplicarea prevederilor art.15 din vechiul Cod penal, fiind încălcate astfel dispozițiile art.15 alin.2, art.16 și art.124 alin.2 din Constituția României și cele ale art.7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele anterior menționate, precum și din oficiu, sub toate aspectele cauzei, Curtea constată că, în speță, contestația cu judecarea căreia a fost sesizată este nefondată, iar excepția de neconstituționalitate invocată de condamnatul contestator este inadmisibilă, pentru considerentele care se vor arăta în cele ce urmează:
Prin Sentința penală nr.35/1999 a Tribunalului Călărași, rămasă definitivă la data de 25 februarie 2000, prin Decizia nr.735/2000 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost aplicată condamnatului contestator pedeapsa rezultantă de 25 ani închisoare și 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a, b din vechiul Cod penal, pentru săvârșirea, în stare de recidivă postexecutorie, a infracțiunilor concurente de omor calificat (prevăzut de art.174 rap. la art.175 lit.a, i din vechiul Cod penal), viol (prevăzut de art.197 alin.1 din vechiul Cod penal) și violare de domiciliu (prevăzută de art.192 alin.2 din vechiul Cod penal), fiecare cu aplic. art.37 alin.1 lit.b din vechiul Cod penal și toate cu aplic. art.33 lit.a din vechiul Cod penal.
Prin Sentința penală nr.297/2014 a Tribunalului G., rămasă definitivă la data de 17 septembrie 2014, prin Decizia penală nr.713/C/2014 a Curții de Apel București – Secția I Penală, a fost admisă, în temeiul art.23 din Legea nr.255/2013 rap. la art.595 din Codul de procedură penală, contestația la executare formulată de condamnat și, fiind aplicată legea penală mai favorabilă acestuia, potrivit art.6 alin.1 din actualul Cod penal, a fost redusă numai pedeapsa principală de 7 ani închisoare, stabilită, prin hotărârea definitivă de condamnare, pentru infracțiunea de violare de domiciliu, la 2 ani închisoare (maximul special prevăzut de art.224 alin.1 din actualul Cod penal), în timp ce, pentru pedepsele principale de 25 ani închisoare și 10 ani închisoare, stabilite, prin aceeași hotărâre, pentru infracțiunile de omor calificat și, respectiv, viol, s-a constatat că nu este posibilă reducerea, întrucât durata lor nu depășește maximul special prevăzut de legea nouă (în art.189 alin.1 lit.a și, respectiv, în art.218 alin.1 lit.a din actualul Cod penal). În urma contopirii acestor ultime două pedepse principale cu pedeapsa principală redusă, de 2 ani închisoare, s-a dispus, în temeiul art.33 lit.a rap. la art.34 alin.1 lit.b din vechiul Cod penal, executarea de către condamnatul contestator a pedepsei principale rezultante de 25 ani închisoare, din care a fost dedusă perioada de detenție, începând cu data de 21 decembrie 1998 până la zi. În privința pedepsei complementare, s-a dispus, potrivit art.6 alin.6 din actualul Cod penal, reducerea duratei acesteia la 5 ani și executarea sa în conținutul prevăzut de legea nouă, prin interzicerea, cu acest titlu, a exercitării drepturilor prevăzute de art.66 alin.1 lit.a, b, d din actualul Cod penal.
Prin noua contestație la executare, care face obiectul judecății în prezenta cauză, înregistrată la data de 12 iunie 2014, condamnatul contestator a solicitat să beneficieze de dispozițiile art.3201 alin.7 din vechiul Cod de procedură penală, introduse prin Legea nr.202/2010 (intrată în vigoare la data de 25 noiembrie 2010), apreciind că, în raport cu acele dispoziții, pedeapsa principală rezultantă pe care o execută în prezent ar trebui redusă cu o treime.
Cererea condamnatului contestator a fost, în mod corect, respinsă de prima instanță, întrucât dispozițiile respective, aplicabile numai în cursul judecății, nu sunt incidente în ceea ce îl privește, reglementarea lor fiind ulterioară rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
În acest sens, Curtea menționează că, prin Decizia nr.1470/2011 (definitivă și general obligatorie), Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art.3201 alin.7 din vechiul Cod de procedură penală, în lipsa unei reglementări exprese, nu sunt aplicabile, ca lege penală mai favorabilă, conform art.14 sau art.15 din vechiul Cod penal, pedepselor stabilite prin hotărâri definitive, întrucât aceste dispoziții presupun, chiar prin denumirea textului lor marginal, o judecată pe fondul cauzei, care se realizează până la pronunțarea unei asemenea hotărâri.
Cererea condamnatului contestator, de reîncadrare juridică a faptei de omor în infracțiunea prevăzută de art.188 din noul Cod penal, cu consecința reducerii pedepsei principale stabilite pentru aceasta și, implicit, a pedepsei principale rezultante supuse executării, este inadmisibilă, întrucât, astfel cum deja s-a evidențiat, printr-o hotărâre definitivă, s-a stabilit deja că fapta respectivă este incriminată în prezent de art.189 alin.1 lit.a din același cod, care prevede un maxim special de 25 ani închisoare, ce nu este depășit de durata pedepsei principale stabilite, pentru acea faptă, prin hotărârea definitivă de condamnare.
Cu privire la dispozițiile art.4 din Legea nr.187/2012 (potrivit cărora pedepsele principale aplicate prin hotărâri rămase definitive sub imperiul vechiului Cod penal nu pot fi reduse dacă durata lor nu depășește maximul special prevăzut în legea nouă), la care se referă excepția de neconstituționalitate invocată de condamnatul contestator, Curtea constată că nu au legătură cu soluționarea prezentei cauze, hotărârea asupra fondului contestației la executare ce face obiectul judecății neîntemeindu-se și nefiind influențată în vreun fel de acestea. Mai mult, acele dispoziții au fost valorificate, alături de cele ale art.6 alin.1 din Codul penal, în cauza în care s-a pronunțat deja o hotărâre definitivă cu privire la precedenta contestație la executare promovată de condamnatul contestator, prin care s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat, asupra aplicării legii penale mai favorabile acestuia, potrivit art.6 alin.1 din Codul penal, în faza de executare a pedepsei principale rezultante.
În consecință, nefiind îndeplinită una dintre condițiile imperative prevăzute de art.29 alin.1 din Legea nr.47/1992 (republicată), Curtea constată că, potrivit art.29 alin.5 din aceeași lege, excepția respectivă este inadmisibilă, fiind împiedicată astfel sesizarea Curții Constituționale.
Față de toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art.29 alin.5 din Legea nr.47/1992, va respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate, invocată de contestatorul condamnat N. L. E., iar, în temeiul art.4251 alin.7 pct.1 lit.b din Codul de procedură penală, va respinge, ca nefondată, contestația formulată de acesta împotriva sentinței penale pronunțate de prima instanță.
Potrivit art.275 alin.2 din Codul de procedură penală, contestatorul condamnat, aflat în culpă procesuală, va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, onorariul avocatului din oficiu, desemnat să asigure asistența juridică obligatorie a acestuia (aflat în stare de detenție), fiind acoperit din sumele avansate din fondul Ministerului Justiției, conform art.272 alin.1, 2 din același cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În temeiul art.29 alin.5 din Legea nr.47/1992, respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate, invocată de contestatorul condamnat N. L. E..
În temeiul art.4251 alin.7 pct.1 lit.b din Codul de procedură penală, respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul N. L. E. împotriva Sentinței penale nr.889 din data de 10 septembrie 2014, pronunțată de Tribunalul G. – Secția Penală în Dosarul nr._ .
În temeiul art.275 alin.2 din Codul de procedură penală, obligă pe contestatorul condamnat la plata către stat a sumei de 300 lei, reprezentând cheltuieli judiciare.
În temeiul art.272 alin.1, 2 din Codul de procedură penală, onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 100 lei, se acoperă din sumele avansate din fondul Ministerului Justiției.
Cu drept de contestație în termen de 48 de ore de la pronunțare, cu privire la respingerea excepției de neconstituționalitate și definitivă, cu privire la respingerea contestației.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2015.
PREȘEDINTE,
C. V. G. GREFIER,
D. S.
Red.jud.C.V.G. / Th.red.jud.C.V.G./gref.C.V.M.
Ex.2 / 10 februarie 2015
T.G. - jud.G.P.
| ← Contestarea măsurii asigurătorii. Art.250 NCPP. Decizia nr.... | Ultrajul. Art. 239 C.p.. Decizia nr. 39/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
