Infracţiuni de corupţie. Legea nr. 78/2000. Decizia nr. 1214/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1214/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-10-2014 în dosarul nr. 1214/2014
DOSAR NR._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTIA A II A PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR.1214/A
Ședința din camera de consiliu de la 15.10.2014
P. - D. L.
JUDECĂTOR – V. C.
GREFIER - S. N.
* * * * * *
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – a fost reprezentat de procuror C. A..
Pe rol se află soluționarea contestației în anulare formulată de contestatoarea . Aplicative și Investiții SA împotriva deciziei penale nr.888/A/08.08.2014, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, în dosarul nr._/3/2012**.
Dezbaterile au avut loc în ședința din data de 14.10.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a stabilit termen de pronunțare pentru astăzi, 15.10.2014, când în aceeași compunere a hotărât următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra admisibilității contestației în anulare de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 18.08.2014, sub nr._, . Aplicative și Investiții SA a formulat contestație în anulare împotriva deciziei penale nr.888/A/08.08.2014 a Curții de Apel București – Secția a II-a penală, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art.426 lit.a C. pr. pen. Prin aceeași cerere s-a solicitat și suspendarea executării hotărârii.
În motivarea contestației în anulare arată că, în calitate de persoană interesată, la data de 04.07.2014, a formulat apel împotriva sentinței penale din 26.09.2013 a Tribunalului București și că, ulterior, instanța de apel nu a dispus citarea sa.
În sprijinul contestației au fost invocate dovezi care se află la dosarul cauzei, respectiv: cererea de apel formulată la data de 04.07.2014.
Examinând admisibilitatea în principiu a prezentei căi extraordinare de atac, Curtea apreciază ca fiind utilă, în prealabil, prezentarea unor aprecieri de ordin general privind contestația în anulare.
Codul de procedură penală reglementează contestația în anulare în Partea specială, Titlul III, Capitolul V, Secțiunea 1, art.426-432.
La fel ca și în legislația anterioară (Codul de procedură penală de la 1968), contestația în anulare constituie o cale extraordinară de atac, putând fi exercitată numai împotriva hotărârilor penale definitive.
Comparând cele două reglementări se poate constata, la prima vedere, că legiuitorul s-a preocupat de aceleași aspecte: cazurile de contestație în anulare; cererea de contestație în anulare; termenul de introducere; instanța competentă; suspendarea executării; admiterea în principiu; procedura de judecată. Cu toate acestea reglementarea în vigoare nu se substituie celei vechi (art.386-392 C. pr. pen. de la 1968) în același conținut, ci se remarcă o . „noutăți” a căror semnificație se impune a fi deslușită.
În primul rând, deși se păstrează caracterul limitativ al cazurilor de contestație în anulare, se introduc 5 cazuri noi.
În al doilea rând, unele dintre cazurile existente și în legea procedurală veche au o configurație modificată.
În al treilea rând, sunt reglementate parțial diferite aspecte precum: titularii contestației în anulare; conținutul cererii; termenul de introducere; instanța competentă; admiterea în principiu; procedura de judecare.
La stabilirea sensului noilor dispoziții și a limitelor de aplicare a acestora nu se poate face abstracție nici de schimbarea opțiunii legislative referitoare la numărul gradelor de jurisdicție, cu referire specială la eliminarea recursului din rândul căilor ordinare de atac și introducerea recursului în casație, calificat drept cale extraordinară de atac.
Cum reglementarea anterioară a generat o jurisprudență consistentă și o amplă dezbatere doctrinară apare problema în ce măsură cele statuate/afirmate își mențin valabilitatea sub imperiul noii reglementări și pot fi preluate tale quale.
Spre pildă, se poate susține în noul context legislativ că o contestație în anulare poate avea ca temei exclusiv nulitatea actelor de procedură efectuate (error in procedendo) sau există și excepții ce vizează greșita soluționare a fondului cauzei (error in judicando)?
Pe de altă parte, este cunoscut că unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, printre altele, ca atunci când instanțele judecătorești au pronunțat o soluție definitivă, aceasta să nu mai poată fi repusă în discuție, hotărârea având autoritate de lucru judecat. De aici nu trebuie să se tragă concluzia că hotărârea judecătorească definitivă este sacrosanctă, câtă vreme însăși legea permite, în cazuri strict determinate, exercitarea căilor extraordinare de atac.
Condițiile în care se poate obține pe această cale procedurală anularea hotărârii definitive atacate sunt stabilite de art.426 și urm. C. pr. pen.
La fel ca și în codul vechi, procedura de judecată este divizată în etapa admiterii în principiu și cea a judecății propriu-zise.
Din coroborarea dispozițiilor art.431 cu cele ale art.426, art.427 și art.428 C. pr. pen. rezultă că admiterea în principiu a contestației în anulare presupune întrunirea următoarelor cerințe:
1) titularul cererii să fi fost parte ori persoană vătămată în procesul soluționat prin hotărârea atacată ori să aibă calitatea de procuror (art.427 alin.1 C. pr. pen.);
2) cererea de contestație în anulare să cuprindă cazurile de contestație și motivele aduse în sprijinul acestora (art.427 alin.2 C. pr. pen.);
3) cererea de contestație în anulare în cazurile prevăzute de art.426 lit.a și c-i să fie introdusă în 10 zile de la data când persoana împotriva căreia se face executarea a luat cunoștință de hotărârea a cărei anulare se cere (art.431 alin.(2) teza I, raportat la art.428 alin.1 C. pr. pen.);
4) motivele pe care se sprijină contestația să fie dintre cele prevăzute la art.426 C. pr. pen. (art.431 alin.(2) teza a II-a C. pr. pen.);
5) în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar (art.431 alin.(2) teza a III-a C. pr. pen.);
6) să nu existe impedimente legale de valorificare directă, nemijlocită a cazului de contestație în anulare. Această din urmă condiție, deși nu este expres prevăzută de legiuitor poate fi dedusă din ansamblul reglementărilor de mai sus.
Pe cale de consecință, dacă una sau mai multe dintre aceste condiții nu este îndeplinită intervine sancțiunea inadmisibilității.
Constatând însă îndeplinirea cumulativă a condițiilor arătate mai sus instanța este obligată să admită în principiu contestația în anulare, neavând un drept de apreciere sub acest aspect, astfel cum rezultă din formularea imperativă a dispozițiilor art.431 alin.(2) C. pr. pen.: „Instanța, constatând că (…) admite în principiu contestația (…)”.
Conținutul etapei admiterii în principiu presupune însă o analiză a realizării cerințelor de mai sus, etapă ale cărei limite nu erau suficient conturate nici în vechea reglementare, ceea ce a generat soluții diferite în practica judiciară [cu titlu exemplificativ menționăm deciziile nr.5889/06.12.2007, nr.4004/29.08.2007, nr.2342/26.06.2008 și nr.190/21.01.2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, prin care contestațiile în anulare au fost respinse ca inadmisibile (cu toate că în anumite situații se fac aprecieri pe fond), precum și deciziile nr.1642/27.04.2010 și nr.1045/21.03.2008 ale aceleași instanțe, prin care contestațiile în anulare au fost respinse ca nefondate].
Dispozițiile art.391 alin.(2) C. pr. pen. de la 1968 au fost preluate fără modificări în art.431 alin.(2) din codul în vigoare.
Dacă în legătură cu titularul cererii și termenul de introducere, în general nu se pun probleme deosebite, dificultăți apar cu privire la celelalte condiții, îndeosebi datorită redactării defectuoase a prevederilor art.431 alin.(2) C. pr. pen. Astfel, teza a II-a a acestui alineat impune cerința: „motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute la art.426”. Or, art.426 nu arată „motivele”, ci „cazurile” de contestație în anulare. În realitate, trei sunt elementele vizate, și anume: a) cazul de contestație (dintre cele prevăzute de art.426); b) motivul adus în sprijinul acestuia; c) dovada invocată în sprijinul contestației (care se află la dosar ori se depune anterior examinării admisibilității în principiu). Cerințele atașate pun în evidență necesitatea existenței unei corelații între cele trei elemente. Aceasta înseamnă că simpla trimitere la un caz de contestație în anulare dintre cele prevăzute de lege, fără indicarea de argumente faptice pertinente și invocarea de pretinse dovezi corelative nu satisface exigențele dispozițiilor legale citate și nu justifică admiterea în principiu a acestei căi extraordinare de atac.
Aprecierile pe care instanța este îndrituită să le facă din această perspectivă își au suport normativ în art.431 alin.(1) C. pr. pen. care utilizează termenii „instanța examinează”. Așadar nu este vorba de un simplu filtru administrativ, de o verificare pur formală în urma căreia se ia act că se regăsesc cerințele enumerate, ci se parcurge un proces deliberativ. Nu trebuie să se cadă însă nici în cealaltă extremă, prin parcurgerea examenului de temeinicie raportat la fondul contestației în anulare, deoarece în acest mod s-ar lipsi de conținut judecata propriu-zisă și s-ar denatura rostul admisibilității în principiu, încălcându-se în mod evident legea.
Se poate trage concluzia că, examinând admisibilitatea în principiu instanța poate și trebuie să verifice existența unei concordanțe aparente între cazul de contestație (dintre cele prevăzute la art.426 C. pr. pen.), motivul pe care se sprijină și dovada invocată.
Invocarea de motive străine de cazul de contestație de care se prevalează (de exemplu, când contestatorul pretinde că ședința de judecată nu a fost publică și invocă în motivare nevinovăția sa), lipsa pretinsei dovezi ori depunerea unei dovezi ce nu are legătură cu acel caz pe care îl vizează (de pildă, când susține că împotriva sa au fost pronunțate două hotărâri definitive pentru aceeași faptă, motivând că nu a fost legal citat) scoate în evidență lipsa acestei concordanțe.
Măsura în care motivele pertinente ce au fost invocate și dovezile arătate susțin pe fond cazul de contestație indicat formează însă obiectul procedurii judecății propriu-zise reglementate de art.432 din codul menționat.
În context se impune a fi semnalată și diferența de reglementare în ceea ce privește admisibilitatea în principiu a unei alte căi extraordinare de atac, respectiv recursul în casație. Astfel, art.440 alin.(2) C. pr. pen. prevede că în etapa admisibilității în principiu instanța va respinge recursul în casație, printre altele, „dacă cererea este vădit nefondată”. Așadar, legea abilitează în acest caz instanța (de reformare) să facă și aprecieri pe fond. Cum dispozițiile procedurale sunt de strictă interpretare, soluția nu poate fi aplicată prin analogie și la contestația în anulare. Mai mult, interpretarea per a contrario exclude această dezlegare în orice alte situații, inclusiv la contestația în anulare.
Pentru aceleași rațiuni nu poate fi impusă nici trăsătura „evidenței” menționată la examinarea admisibilității în principiu a cererii de revizuire în art.459 alin.3 lit.f C. pr. pen. în următoarea cuprindere: „faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea”.
Chiar dacă ar fi îndeplinite cele 5 condiții pozitive, nu se poate face abstracție de ultima, respectiv inexistența unui impediment legal de valorificare directă a cazului de contestație în anulare invocat.
Există un asemenea impediment, de exemplu, atunci când, în cazul contestației întemeiate pe art.426 lit.b C. pr. pen., constatarea intervenirii prescripției urmată de soluția încetării procesului penal presupune ca, în prealabil, instanța să cenzureze decizia pronunțată în apel sub aspectul identificării și aplicării legii mai favorabile în situația succesiunii de legi în timp. Numai dacă s-ar modifica soluția în sensul aplicării legii noi ar putea fi discutată chestiunea subsecventă a prescripției răspunderii penale.
Instanța învestită cu o contestație în anulare nu are însă un control judiciar deplin – specific apelului – asupra hotărârii atacate, ci acționează strict în limita conferită de cazurile prevăzute de art.426 C. pr. pen.
Legat de cazul prevăzut de art.426 lit.b C. pr. pen. se impune și lămurirea unor chestiuni de principiu, și anume: Noul conținut al acestui caz de contestație în anulare vizează tot erori procedurale sau constituie un exemplu de îndreptare a unei greșeli privitoare la soluționarea fondului cauzei (error in judicando)? În ipoteza în care pretinsa cauză de încetare a procesului penal a făcut obiectul judecății, instanța de apel statuând neechivoc asupra inaplicabilității sale, mai poate fi repusă în discuție această chestiune?
Se pun aceste probleme pentru că, pe de o parte, art.426 lit.b C. pr. pen. prevede că se poate face contestație în anulare „când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal”, spre deosebire de reglementarea anterioară (art.386 lit.c C. pr. pen. de la 1968) potrivit căreia contestația se putea face „când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art.10 alin.1 lit.f-i1, cu privire la care existau probe la dosar”.
Pe de altă parte, a „dispărut” recursul ordinar, fiind instituit recursul în casație, care poate fi admis, printre altele, dacă „în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal” (art.438 alin.(1) pct.8 C. pr. pen.). De menționat că, potrivit alin.2 din același articol, toate cazurile de recurs în casație „pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor”.
Din cele semnalate mai sus se poate trage concluzia că, atâta timp cât legiuitorul a renunțat la precizarea condiției omisiunii instanței de a se pronunța asupra cauzei de încetare a procesului penal, cazul de contestație în anulare vizează toate ipotezele, întrucât ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Prin urmare, greșeala de judecată este cu atât mai evidentă cu cât instanța de apel a analizat acest aspect, apreciind în sens contrar. De altfel, este de reflectat dacă nu cumva inclusiv sub imperiul codului anterior era vorba de error in judicando de vreme ce era în discuție fondul cauzei, prin ipoteză instanța dispunând condamnarea, cu ignorarea probelor de întemeiau soluția încetării procesului penal.
A impune condiția omisiunii de pronunțare pe care legea nouă nu o prevede înseamnă a adăuga nepermis la lege. În același timp, ar fi absurd să considere că hotărârea definitivă poate fi casată când în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal, dar trebuie menținută când în mod greșit s-a dispus condamnarea, deși la dosar existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, pe care instanța le-a analizat.
Mai mult, o analiză comparativă a recursului în casație și a contestației în anulare relevă faptul că pentru încetarea greșită a procesului penal se poate declara recurs în casație în 30 de zile de la comunicarea hotărârii, pe când greșita condamnare în prezența probelor de încetare a procesului penal poate fi anulată oricând, ceea ce denotă grija legiuitorului de a asigura o protecție specială persoanei condamnate.
În aceste condiții, opinia de largă răspândire potrivit căreia contestația în anulare poate avea ca temei exclusiv viciul de procedură se impune a fi reconsiderată în lumina noilor dispoziții legale.
Raportând aceste aprecieri de ordin general – a căror includere în conținutul hotărârii se justifică prin aceea că susțin soluția adoptată - la cauza dedusă judecății, Curtea consideră că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admiterea în principiu a prezentei contestații în anulare, în sensul și pentru considerentele care urmează.
Cererea a fost formulată de . Aplicative și Investiții SA (prin avocat G. M., împuternicit conform dovezii ce poartă nr._/14.08.2014), în calitate de apelantă în dosarul nr._/3/2012** al Curții de Apel București – Secția a II-a penală.
Contestația în anulare a fost introdusă în temeiul prevăzut de art.428 alin.1 C. pr. pen., respectiv „în 10 zile de la data când persoana împotriva căreia se face executarea a luat cunoștință de hotărârea a cărei anulare se cere”.
Cererea cuprinde cazul de contestație (cel prevăzut de art.426 lit.a C. pr. pen.), motivul (pretinsa lipsă a citării), iar ca dovadă se invocă cererea de apel din data de 04.07.2014.
Din actele dosarului rezultă că, la data de 04.07.2014 s-a înregistrat la Tribunalul București – Secția I-a penală apelul declarat de . Aplicative și Investiții SA împotriva sentinței penale nr.701/26.09.2013 a aceleiași instanțe (fila 188, vol.3, dosar C.A.B.).
Prin încheierea de ședință din data de 07.07.2014, Curtea de Apel București – Secția a II-a penală a respins cererea de amânare a cauzei în vederea pregătirii apărării de către persoanele care au declarat apel la 04.07.2014, stabilind ca asupra cererii de repunere în termenul de apel și, implicit, a apelului să se pronunțe cu ocazia soluționării cauzei (fila 273, vol.3, dosar C.A.B.). Totodată, în citativul acestei încheieri (filele 279 și 280, vol.3, dosar C.A.B.) apare în calitate de apelantă, ce urmează a fi citată, pentru termenul de judecată stabilit la data de 04.08.2014, . Aplicative și Investiții SA.
D. urmare, a fost emisă citația către apelantă, care cuprinde toate mențiunile prevăzute de lege și care a fost comunicată la adresa indicată din București, ., sectorul 1, fiind primită de către doamna R. M., în calitate de persoană însărcinată cu primirea corespondenței, la data de 11.07.2014, ora 11:00. Pe dovada de primire a citației s-a aplicat ștampila . Aplicative și Investiții SA (fila 33, vol.5 dosar C.A.B.).
La termenul de judecată din data de 04.08.2014 a lipsit intimata . Aplicative și Investiții SA (fila 51, vol.10, dosar C.A.B.). La acest termen de judecată, instanța de apel a constatat terminată cercetarea judecătorească și a început dezbaterea apelurilor. În temeiul art.388 alin.6 C. pr. pen., au fost însă întrerupte dezbaterile și s-a acordat termen în continuare la data de 05.08.2014 (fila 71 verso, vol.10, dosar C.A.B.).
La data de 05.08.2014 pentru apelanta . Aplicative și Investiții SA a răspuns doamna avocat Vasii M., care a învederat instanței că a depus delegația (., nr._/2014 din 04.08.2014) doar pentru formularea contestației și că nu mai susține apelul declarat de aceasta (filele 140 și 152, vol.10, dosar C.A.B.).
Dezbaterile au fost finalizate la termenul din 05.08.2014, dată la care instanța a stabilit termen pentru pronunțare la data de 08.08.2014. La această din urmă dată a fost pronunțată decizia penală nr.888/A/2014.
Din cele ce preced rezultă că la termenul la care a început judecarea cauzei (respectiv 04.08.2014) apelanta . Aplicative și Investiții SA a fost legal citată. Împrejurarea că dezbaterile au continuat și a doua zi (respectiv 05.08.2014) nu înlătură această concluzie, câtă vreme instanța a acordat termen în continuare, a cărui esență este tocmai continuarea activității procesuale fără citarea părților.
Astfel, se constată că nu sunt întrunite cerințele prezentate mai sus (cu referire specială la „dovezi” și la concordanța aparentă dintre cazul de contestație, motivul pe care se sprijină și dovada invocată) pentru admisibilitatea în principiu a contestației în anulare, motiv pentru care Curtea, în conformitate cu art.431 C. pr. pen., o va respinge ca inadmisibilă.
Pe cale de consecință, față de dispozițiile art.430 C. pr. pen., nu poate fi primită nici solicitarea de suspendare a executării hotărârii, care se putea dispune doar „până la soluționarea contestației în anulare”.
D. fiind caracterul accesoriu al acestei cereri, Curtea apreciază că nu este necesară o pronunțare distinctă, soluția fiind implicit conținută de statuarea de mai sus.
În baza art.275 C. pr. pen., va fi obligată contestatoarea la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de . Aplicative și Investiții SA împotriva deciziei penale nr.888/A/08.08.2014, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, în dosarul nr._/3/2012**.
Obligă contestatoarea la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 15.10.2014.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,
D. LupașcuViorica C.
GREFIER,
S. N.
Red. D.L.
Dact. A.L. 2 ex./14.11.2014
| ← Înşelăciunea. Art.244 NCP. Decizia nr. 1211/2014. Curtea de... | Conducere sub influenţa băuturilor alcoolice. Art.336 NCP.... → |
|---|
