Înlocuirea măsurii preventive. Art. 139 C.p.p.. Decizia nr. 1916/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1916/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-10-2013 în dosarul nr. 1916/2013
DOSAR NR._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI SECȚIA A II-A PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR. 1916/R
Ședința publica de la 15.10.2013
PREȘEDINTE - I. T.
JUDECĂTOR - I. C.
JUDECĂTOR – A. P. M.
GREFIER - S. N.
* * * * * *
Ministerul Public - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – a fost reprezentat de procuror S. C..
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de inculpatul B. S. împotriva încheierii de ședință din data de 11.10.2013 pronunțate de Tribunalul București Secția a II-a Penală, în dosarul nr._ 13.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurentul inculpat B. S., personal și asistat de apărător ales O. B., cu împuternicire avocațială la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
La întrebarea instanței, recurentul inculpat B. S. arată că înțelege foarte bine limba română.
Nefiind cereri de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților asupra recursului declarat de inculpat.
Apărătorul ales al recurentului inculpat B. S. arată că față de excepțiile de inadmisibilitate ridicate, instanța de fond a procedat la o analiză eronată a cauzei din perspectiva legii. Arată că s-au luat în considerare prevederile art. 300 din Legea nr.302/2004, excepția ridicată fondându-se pe dispozițiile art.115 din aceiași lege. Arată că în fața instanței de extrădare inculpatul s-a prevalat de principiul specialității, motiv pentru care acesta nu poate fi urmărit, trimis în judecată sau obiect al vreunei măsuri preventive pentru alte fapte ce nu fac obiectul hotărârii de extrădare emisă de Tribunalul Municipal din S.. Apreciază astfel că se impune admiterea excepției fondată pe dispozițiile art.115 din Legea nr. 302/2004 si că nu există nici un text legal pentru luarea unei măsuri preventive față de inculpat. Solicită a se avea în vedere și atitudinea inculpatului în raport de mersul procesului penal, acesta colaborând cu anchetatorii în vederea aflării adevărului. În plus, apreciază că luarea unei astfel de măsuri preventive este inutilă în contextul în care inculpatul mai face obiectul unei astfel de măsuri luată față de o altă instanță, Judecătoria Sector 1 București.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului declarat de inculpat, ca nefondat, apreciind că toate criticile aduse instanței de fond nu se justifică. Arată că în prevederile art.115 din Legea nr.302/2004 se vorbește despre persoana predată în baza unui mandat european de arestare, ceea ce nu face obiectul prezentei cauze, apreciind că nu a fost încălcată regula specialității. Apreciază că luarea unei astfel de măsuri preventive nu este condiționată de citirea actului de sesizare, iar la momentul discutării luării acestei măsuri preventive nu fusese îndeplinită durata maximă a măsurii. Apreciază că față de complexitatea cauzei, nu a fost atins caracterul rezonabil al duratei măsurii, iar cu privire la susținerea existenței unei alte măsuri preventive într-o altă cauză, arată că nu se poate anula o măsură dispusă într-o cauză pe considerentul că există o astfel de măsură luată și în altă cauză.
Recurentul inculpat B. S., în ultimul cuvânt, arată că lasă soluția ce se va pronunța la aprecierea instanței.
CURTEA,
Asupra recursului penal de față, deliberând, constată că:
Prin încheierea de ședință din 11.10.2013, Tribunalul București – Secția a II-a Penală, în baza art. 1451 alin 1 C.p.p a dispus luarea măsurii obligării de a nu părăsi țara față de inculpații B. S. și BĂBUCĂ F. S..
În baza art. 1451 alin 2 rap la art. 145 al. 11 C.p.p a pus în vedere inculpaților să respecte următoarele obligații:
a. să se prezinte în fata instanței de judecată ori de cate ori vor fi chemați.
b. să se prezinte la secția de poliție în a cărei rază teritorială domiciliază, conform programului de supraveghere sau ori de câte ori vor fi chemați;
c. să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței.
d. să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme;
Conform art.145 alin.22 C. pr. pen., le-a atras atenția inculpaților asupra disp. art. 145 alin 3 C.p.p., în sensul că, în cazul încălcării cu rea-credință a acestor obligații, se va lua măsura arestării preventive.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a constatat că în cauză, se impune luarea, în cursul judecății, a măsurii obligării de a nu părăsi țara față de cei doi inculpați, în considerarea următoarelor aspecte:
Măsurile preventive reprezintă acea categorie a măsurilor procesuale prevăzute de lege, cu caracter de constrângere, prin luarea cărora organele judiciare urmăresc privarea de libertate sau restrângerea libertății de mișcare a învinuitului sau inculpatului, în scopul de a asigura buna desfășurare a procesului penal și pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
Pentru atingerea obiectivelor majore ale procesului penal, persoanele care participă la activitatea procesual-penală sunt chemate să dea dovadă de loialitate, pe tot parcursul procesului și în special cu ocazia administrării probelor în vederea aflării adevărului și a justei aplicări a legii penale sau civile.
Au fost amintite dispozițiile art. 1451 C. proc. pen., potrivit cărora „măsura obligării de a nu părăsi țara constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanța de judecată, în cursul judecății, de a nu părăsi țara fără încuviințarea organului care a dispus această măsură.”
În art. 145 alin. (12) lit. c) C. proc. pen. este înscrisă obligația pentru inculpat de a nu se apropia de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoana împreună cu care a comis fapta, martori, experți ori alte persoane, stabilite de organul judiciar și de a nu comunica cu acestea direct sau indirect.
Din cuprinsul art. 136 din Codul de procedură penală rezidă funcționalitatea acestora, prin aceea că se iau pentru a se preveni sustragerea de la urmărire, judecată, ori de la executarea pedepsei și de a asigura, în același timp, buna desfășurare a procesului penal, precum și de a împiedica eventuala încercare de a ascunde, distruge sau denatura probele și mijloacele de probă. Aceste măsuri se iau chiar dacă se urmărește realizarea doar a unuia din aceste obiective, și numai dacă s-a săvârșit o infracțiune pedepsită de lege cu pedeapsa închisorii.
Ab initio, în ceea ce privește durata luării măsurilor de prevenție luate față de inculpați, instanța de fond a subliniat că, de vreme ce termenele prevăzute de articolul 145 alineatul 2 din Codul de procedură penală se referă exclusiv la faza urmăririi penale, rezultă că, atunci când măsura este dispusă de instanță, ea nu este limitată în timp, poate dura până la soluționarea cauzei dacă nu se modifică motivele ce au determinat luarea măsurii.
S-a precizat că, prin luarea față de inculpați pe parcursul judecații a acestor masuri, care restrâng dreptul la libera circulație, instanța urmărește să satisfacă dezideratul societății care are nevoie în lupta sa anti-infracțională de măsurile de prevenție, ca o manifestare de restrângere a libertății persoanei în favoarea unor interese sociale superioare. În fapt, este vorba de o determinare strictă de către lege, Constituție și Codul de procedură penală a limitelor respective, ingerința având un caracter de excepție, fiind instituită și folosită numai în cazul în care situația o impune. Prin luarea acestor măsuri, instanța urmărește asigurarea îndeplinirii de către părți și alte persoane a obligațiilor derivând din legea de procedură penală.
Avantajele și inconvenientele acestor măsuri de prevenție au fost cântărite prin raportare concretă la gravitatea faptelor și periculozitatea infractorilor. Luarea măsurilor de prevenție față de inculpați este de natură a răspunde și unui alt imperativ general și anume ca toți membrii societății să poată beneficia de drepturile și libertățile lor prin înlăturarea pericolului ca până la pronunțarea unei condamnări definitive, cei ce au comis infracțiuni să mai poată comite astfel de fapte.
Având în vedere că prin luarea măsurilor de prevenție a obligării de a nu părăsi țara se aduce atingere dreptului fundamental al liberei circulații a persoanei, legiuitorul român a instituit garanții procesuale temeinice, încercând în permanență ca reglementarea să corespundă unor standarde superioare, de largă aplicabilitate, înscrise în documentele internaționale. Garanțiile procesuale amintite constau în multiplele condiții ce trebuie realizate cumulativ pentru a se putea dispune o măsură de prevenție, fiind necesară îndeplinirea unor condiții de fond și a unor condiții de formă.
S-a observat că, pentru a fi luată măsura obligării de a nu părăsi țara, legea cere îndeplinirea unei condiții generale (de fond), privind existența unor probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală (articolul 143 alineatul 1 din Codul de procedură penală).
Articolul 145 din Codul de procedură penală trimite la articolul 143 din același cod numai în ipoteza în care măsura se dispune de procuror în cadrul urmăririi penale. Această condiție – să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală – nu este necesară pentru faza de judecată deoarece sesizarea instanței se va face de către procuror atunci când există probele necesare (articolul 262 din Codul de procedură penală).
Instanța de fond a mai constata că prin actul de sesizare al instanței s-a reținut că în perioada 2007 – 2010 inculpații S. B., Băbucă F. S. precum și învinuiții Yacoub Jean, Jaques Harabettian, Mohammad Sharif, Hussen A. Sarhan, au constituit un grup infracțional organizat având ca organizator și lider pe inculpatul B. S., în scopul săvârșirii infracțiunilor de evaziune fiscală și spălare de bani, grup care a acționat în mod concertat, pe o perioadă îndelungată de timp, cu un anumit mod de operare și sarcini bine prestabilite.
După expunerea pe larg a situației de fapt, astfel cum a fost detaliată în actul de sesizare, s-a mai reținut de către instanța de fond că în rechizitoriu s-a constatat că faptele săvârșite de inculpatul B. S., întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de inițiere/constituire a unui grup infracțional organizat prev. și ped. de art. 7 alin.1 din Legea 39/2003, complicitate la evaziune fiscală prev. și ped. de art. 26 rap. la art. 8 alin.1,2, art. 9 alin.1 lit. b, c și alin.3 din Legea. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin.2 C.p. art.8 alin.1 și 2 din Legea 241/2005; spălare de bani prev. și ped. de art. 29 lit.b din Legea 656/2002, republicată, cu aplic. art. 13 C.p., totul cu aplic. art. 33 lit.a C..p.
S-a amintit că în faza de urmărire penală, s-au cules probe care să ateste existența faptelor reținute in rechizitoriu, prin următoarele mijloace de probă:
- declarațiile martorilor audiați în cauză: procese-verbale de percheziție, acte de constatare întocmite de Agenția Națională de Administrare Fiscală, acte contabile, etc.
În acest context, instanța de fond a constatat că este îndeplinită condiția generală (de fond), privind existența unor probe sau indicii temeinice că inculpații au săvârșit infracțiunile reținute în sarcina lor.
În afara condițiilor generale menționate anterior, la alegerea măsurii de prevenție, s-a ținut seama de unele criterii complementare, și anume: de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale și alte situații privind persoana față de care se iau aceste măsuri (articolul 136, alineatul final din Codul de procedură penală).
În cadrul criteriilor complementare, scopul măsurii de prevenție nu se confundă cu scopul general fixat în articolul 136 alineatul 1 din Codul de procedură penală. Scopul special al măsurii de prevenție este fixat în raport cu o anumită persoană și cu împrejurările concrete ale unei cauze penale.
Bunăoară, s-a constatat că în speța de față, scopul special al unei măsuri de prevenție constă în primul rând in crearea condițiilor unui contact permanent și sigur al organului judiciar cu inculpații în cazul obligării de a nu părăsi țara. Prin obligațiile stricte impuse în sarcina inculpaților prin luarea acestei măsuri, instanța de fond a luat în considerare și necesitatea asigurării unei bune desfășurări a administrării probatoriului în prezenta cauză.
Gradul de pericol social al infracțiunii, ca un criteriu complementar, este diferit de cel stabilit în legea penală (articolul 17 din Codul penal). Pericolul social a rezultat din circumstanțele cauzei penale și poate fi diferit în cazul săvârșirii în situații deosebite, ale aceleiași infracțiuni. În speță, pericolul social a fost privit de judecător prin prisma circumstanțelor concrete ale cauzei.
În cererea de față, s-a apreciat că interdicția de a părăsi țara, nu aduce atingere, în mod nejustificat, drepturilor inculpaților, intrucat nu se poate considera că necesitatea de a impune restricția se va diminua inevitabil prin trecerea timpului. Tribunalul a apreciat că este pastrat un just echilibru intre cerintele de interes general și drepturile inculpaților în prezenta cauză.
S-a invocat de apărătorul inculpatului B. S. excepția inadmisibilității luării acestei măsuri preventive, acesta învederând faptul că, potrivit principiului specialității consfințit de art.100 din Lg.302/2004, inculpatul nu poate fi urmărit, judecat sau privat de libertate pentru o altă faptă decât aceea care a fost avută în vedere la momentul predării inculpatului către autoritățile judiciare române, în speță inculpatul fiind predat statului Român de autoritățile judiciare bulgare pentru o altă cauză, ce face obiectul dosarului_ al Judecătoriei Sectorului 1 București, în care a fost luată deja măsura obligării de a nu părăsi țara.
Instanța de fond a constatat din acest punct de vedere că regula specialității, invocată de apărătorul inculpatului B. S., nu are legătură cu cererea ce face obiectul prezentei cauze, disp. art 100 din Lg.302/2004 reglementând condițiile emiterii unui mandat european de arestare, chestiune care nu face obiectul cauzei de față. Faptul că inculpatul se află pe teritoriul statului Român cu ocazia judecării sale . nu interesează din punctul de vedere al luării măsurii obligării de a nu părăsi țara într-o altă cauză, respectiv în cauza de față, cele două proceduri, respectiv cea reglementată de Lg. 302/2004, aplicabilă în dosarul aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București și cea de drept comun, reglementată de Codul de procedură penală, aplicabilă în cauza de față, desfășurându-se independent una de alta, după specificul fiecăreia.
În prezenta cauză instanța de fond a constatat că a fost sesizată cu rechizitoriu la data de 09.10.2013, respectiv înăuntrul termenului de 2 ani prevăzut de disp. art. 145 alin 2 C.p.p., care prevede că în mod excepțional, când pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viată sau închisoare de 10 ani ori mai mare, durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea/țara este de 2 ani.
S-a precizat că acest termen maxim stabilit de legiuitor pentru faza urmăririi penale, de 2 ani, urmează să expire la data de 14.10.2013, având în vedere că măsura obligării de a nu părăsi țara a fost luată la data de 14.10.2011.
În aceste condiții, excepția inadmisibilității luării acestei măsuri, invocată de către apărătorul inculpatului B. S., nu a putut fi primită, măsura preventivă fiind pusă în discuție înainte de expirarea termenului mai sus amintit.
S-a mai invocat de către apărare împrejurarea că, înainte de punerea în discuție a regularității actului de sesizare a instanței, conf. art. 300 C.p.p., nu se poate discuta luarea măsurii obligării de a nu părăsi țara, aducându-se ca argument în acest sens Decizia 76/2007, dată de ICCJ în soluționarea unui recurs în interesul legii.
Referitor la acest aspect instanța de fond a constatat că decizia mai sus amintită se referă la interpretarea obligatorie dată de ICCJ dispozițiilor art. 145 si 145 ind 1 C.p.p. în sensul că, aceste măsuri preventive, respectiv a obligării inculpatului de a nu părăsi țara sau localitatea, dispuse pe parcursul urmăririi penale de către procuror sau de către instanța de judecată, după sesizarea instanței prin rechizitoriu nu pot fi prelungite sau menținute de către instanța de judecată, urmând a fi discutată luarea acestora, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute in art. 143 alin 1 C.p.p.
Așadar, s-a observat că problema care se pune este aceea de a ști dacă o măsură preventivă restrictivă de libertate, din cele prev. de art. 145 sau 1451 C.p.p., se prelungește de către instanța de judecată la momentul sesizării ei prin rechizitoriu sau se analizează din nou oportunitatea luării unei astfel de măsuri preventive.
Concluzia instanței supreme, dată prin Decizia 76/2007 a ICCJ, a fost aceea că, fiind sesizată cu rechizitoriu, instanța de fond, în orice moment ulterior sesizării sale, deci chiar și până la primul termen de judecată pe fond (cum este cazul în speță), poate pune în discuție luarea măsurii preventive a obligării inculpatului de a nu părăsi țara/localitatea.
Din acest punct de vedere, al momentului punerii în discuție a măsurii preventive prev. de art. 1451 C.p.p., s-a observat că instanța nu este condiționată în vreun fel nici prin decizia amintită, nici de vreo dispoziție legală aplicabilă în această materie. Ca atare, s-a constatat că concluzia apărării, în sensul inadmisibilității punerii în discuție la acest moment, respectiv înainte de discutarea regularității actului de sesizare a instanței, a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, este eronată și ca atare nu a putut fi primită.
De altfel, s-a apreciat că, în speță, cu atât mai mult se impune punerea în discuție a luării acestei măsuri preventive înainte de termenul de fond, (care este în data de 29.10.2013), cu cât măsura preventivă expiră pe data de 14.10.2013 și deci o discutare ulterioară a acestei măsuri, ar putea fi lipsită de eficiență.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul B. S., cauza fiind înregistrată la Curtea de Apel București la data de 14.10.2013, sub nr._ .
Motivele de recurs formulate în scris și susținute oral de inculpat, prin avocat ales, au vizat nelegalitatea și netemeincia hotărârii recurate, sub următoarele aspecte:
1) Luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 300 Cpp rap. la art. 115 din Legea 302/2004, privind aplicarea regulii specialității.
Astfel, s-a arătat că inculpatul nu poate face obiectul urmăririi penale, nu poate fi judecat în România, nici supus unei restricții a libertății sale individuale, pentru alte fapte decât cele care fac obiectul dosarului nr._ aflat pe rolul Judecătoriei Sector 1, fiind vorba de alte fapte decât cele care au motivat extrădarea, dosar în care există deja dispusă măsura obligării de a nu părăsi țara, drept pentru care s-a apreciat că încheierea recurată este lovită de nulitate absolută, întrucât a fost luată de o instanță ce nu este competentă.
2) Luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara s-a făcut în mod nelegal, Tribunalul aplicând, prin analogie, dispozițiile din materia arestării preventive, încălcând astfel dispozițiile imperative ale art. 145 Cpp, astfel cum au fost acestea interpretate de către ÎCCJ în Decizia nr. 76/05.11.2007.
Astfel, s-a arătat că măsura obligării de a nu părăsi țara a fost dispusă de instanță cu încălcarea art. 300 Cpp, respectiv înainte și fără să procedeze din oficiu, la verificarea legalității actului de sesizare, în condițiile în care, potrivit art. 136 alin.4 rap. la art. 1451 rap. la art. 300 Cpp, numai instanța de judecată ce se declară legal sesizată poate proceda la judecarea cauzei și luarea de măsuri preventive, drept pentru care s-a apreciat că încheierea recurată este lovită de nulitate absolută, în condițiile art. 197 alin.2 Cpp.
3) Luarea măsurii obligării de a nu părăsi țara s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale privitoare la publicitatea ședinței de judecată, menționând că ședința de judecată s-a desfășurat în Cameră de Consiliu, deși, potrivit art. 290 Cpp, aceasta este publică.
4) În cauză, în mod nepermis, Tribunalul nu a efectuat în fapt o analiză proprie cu privire la îndeplinirea condițiilor ce ar justifica luarea măsurii obligării de a nu părăsi țara, în raport la principiile necesității și proporționalității, apreciind, astfel, că încheierea recurată este, în fapt, nemotivată.
În consecință, în acord cu jurisprudența CEDO și ÎCCJ, s-a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile luării măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, în condițiile în care inculpatul a respectat întocmai măsura preventivă luată față de acesta pe o perioadă de 2 ani, a îndeplinit obligațiile impuse de către procuror, respectiv instanța de judecată, nu s-a sustras urmăririi penale, prezentându-se de fiecare dată când a fost chemat.
În drept, acesta a invocat dispoz. art. 141 alin.1, art. 1451 rap. la art. 145 Cpp și art.6 din CEDO.
Inculpatul a atașat la motivele de recurs, hotărârea din 13.12.2010 pronunțată de Tribunalul Municipal S. – Secția Penală, ce au fost depuse la dosarul cauzei.
Examinând legalitatea încheierii recurate, în raport de criticile formulate, dar și în temeiul dispozițiilor art. 3856 alin. 3 Cod procedură penală, Curtea constată recursul inculpatului ca fiind întemeiat, pentru considerentele următoare:
Potrivit dispozițiilor art. 115 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată în M.Of. nr. 377 din 31 mai_, referitoare la regula specialității, persoana predată autorităților române nu va putea fi urmărită, judecată sau privată de libertate pentru o altă faptă anterioară predării decât dacă statul membru de executare o consimte. În acest scop, autoritatea judiciară română emitentă va prezenta autorității judiciare de executare o cerere de autorizare, însoțită de informațiile prevăzute la art. 86 alin. (1).
Excepțiile de la această regulă sunt prevăzute în alineatele 1 și 4 ale aceluiași articol, respectiv:
1. consimțământul pentru urmărirea, judecarea, condamnarea sau deținerea unei persoane de către autoritățile române pentru alte fapte comise anterior predării acesteia în baza unui mandat european de arestare se prezumă că a fost dat de către acele state membre care au transmis o notificare în acest sens Secretariatului general al Consiliului Uniunii Europene, dacă autoritatea judiciară de executare nu dispune altfel prin hotărârea de predare.
2. nu este necesar un astfel de consimțământ pentru urmărirea, judecarea, condamnarea sau deținerea unei persoane de către autoritățile române pentru alte fapte comise anterior predării acesteia în baza unui mandat european de arestare atunci când:
a) când persoana urmărită a renunțat în mod expres în fața autorității judiciare de executare la regula specialității, înaintea predării;
b) când persoana urmărită a renunțat, după predare, să recurgă la regula specialității în legătură cu anumite infracțiuni anterioare predării sale.
c) când, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului membru căruia i-a fost predată, persoana în cauză nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la punerea sa definitivă în libertate sau s-a întors pe acest teritoriu după ce l-a părăsit;
d) când infracțiunea nu este sancționată cu o pedeapsă privativă de libertate;
e) când la terminarea procesului penal nu se aplică o pedeapsă privativă de libertate sau o măsură de siguranță.
Regula specialității și excepțiile menționate se regăsesc în conținutul dispozițiilor art. 27 din Decizia cadru a Consiliului din 13 iunie 2012 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (2002/584/JAI), aplicabilă atât României, cât și Bulgariei ca state membre ale Uniunii Europene.
În cauza de față, inculpatul B. S. este cercetat pentru fapte presupus a fi comise în perioada 2007 – 2010, deci pentru fapte anterioare predării sale către autoritățile române în baza unui mandat european de arestare.
Astfel, inculpatul a fost predat de către autoritățile bulgare către autoritățile române în baza unui mandat european de arestare nr. 3 EAW din data de 28.11.2010 emis de ÎCCJ în dosarul nr. 9777/2010. Această predare s-a făcut în baza hotărârii din 13.12.2010 pronunțată de Tribunalul Municipal S. – Secția Penală, depusă de către inculpat la dosar în traducere în limba română efectuată de traducător autorizat, din care rezultă că inculpatul a consimțit la predare, dar nu s-a opus aplicării principiului specialității. Prin urmare, inculpatul nu a renunțat în fața autorităților bulgare la regula specialității.
În fața autorităților române, după predare, nu a existat nici un fel de declarație a inculpatului în sensul că renunță la regula specialității.
Inculpatul din prezenta cauză nu a avut posibilitatea să părăsească teritoriul României (statul membru căruia i-a fost predat), întrucât acesta era supus unei măsuri restrictive de libertate în celălalt dosar, aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București.
Cu privire la infracțiunea de care este acuzat, aceasta este sancționată cu o pedeapsă privativă de libertate, iar în ceea ce privește ipoteza în care la terminarea procesului penal nu se aplică o pedeapsă privativă de libertate sau o măsură de siguranță, aceasta nu este incidentă în cauză, procesul penal pornit împotriva inculpatului fiind abia la începutul fazei de judecată.
Totodată, Republica Bulgaria nu se numără printre statele care au transmis o notificare Secretariatului general al Consiliului Uniunii Europene în sensul că consimțământul pentru urmărirea, judecarea, condamnarea sau deținerea unei persoane de către autoritățile române pentru alte fapte comise anterior predării acesteia în baza unui mandat european de arestare se prezumă.
În aceste condiții, soluția instanței de fond care a dispus luarea față de inculpat a măsurii obligării de a nu părăsi țara, este nelegală, inculpatul fiind trimis în judecată cu nerespectarea regulii specialității prevăzute de art. 115 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.
Instanța de fond – având în vedere că nu a fost efectuat acest demers de către procuror în faza urmăririi penale – ar fi trebuit să trimită autorităților bulgare o cerere de autorizare, însoțită de informațiile prevăzute la art. 86 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, urmând ca acestea să-și dea consimțământul cu privire la judecarea inculpatului în cauza de față. Nefiind obținut până în prezent acest consimțământ pentru judecarea inculpatului în cauza cu care a fost învestită instanța de fond, nu se poate lua în mod legal față de inculpat o măsură preventivă, chiar restrictivă de libertate, urmând să se aprecieze cu privire la acest aspect ulterior momentului în care se va obține acest consimțământ (în situația în care se va obține).
Având în vedere aceste considerente, este de prisos analiza celorlalte critici formulate de către recurentul inculpat, iar Curtea, în baza art. 38515 pct.2 lit.d Cpp, va admite recursul formulat de inculpatul B. S. împotriva încheierii din data de 11.10.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a II-a Penală, pe care o va casa, în parte, numai în ceea ce în privește pe inculpatul B. S. și, rejudecând:
În baza art. 139 alin. 2 C.p.p. va revoca măsura obligării de a nu părăsi țara luată față de inculpatul B. S..
În baza art. 192 alin. 3 C.p.p. cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În baza art. 38515 pct.2 lit.d Cpp, admite recursul formulat de inculpatul B. S. împotriva încheierii din data de 11.10.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a II-a Penală.
Casează, în parte, încheierea recurată, numai în ceea ce în privește pe inculpatul B. S. și, rejudecând:
În baza art. 139 alin. 2 C.p.p. revocă măsura obligării de a nu părăsi țara luată față de inculpatul B. S..
În baza art. 192 alin. 3 C.p.p. cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15.10.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
I. T. I. C. A. P. M.
GREFIER,
S. N.
Red. A.M./Tehnr. P.A.M.. – ex.2/
Tribunalul București S a II-a: jud.: Vasilateanu F.
| ← Infracţiuni la alte legi speciale. Decizia nr. 1921/2013.... | Mandat european de arestare. Sentința nr. 664/2013. Curtea de... → |
|---|
