Intervenirea unei legi penale noi. Art.595 NCPP. Decizia nr. 339/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 339/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-06-2014 în dosarul nr. 339/2014
Dosar nr._
(Număr în format vechi_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA I PENALĂ
Decizia penală nr.339/C
Ședința publică din data de 06 iunie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: N. M.
GREFIER: N. T. C.
MINISTERUL PUBLIC – P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror P. L..
Pe rol soluționarea cauzei penale având ca obiect contestația formulată de contestatorul condamnat S. M. împotriva sentinței penale nr.1271 din data de 24.04.2014, pronunțată de Tribunalul București, Secția I Penală în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns contestatorul condamnat S. M. personal,aflat în stare de arest și asistat de apărător ales, av. G. A..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință,după care,
Nefiind cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea acordă cuvântul în dezbatere.
Apărătorul ales al contestatorului condamnat S. M. având cuvântul arată că art. 6 alin. 1 Cp nu îi sunt efectiv aplicabile inculpatul. Raționamentul de la care s-a pornit formularea acestei contestații a vizat nu fapta ci infracțiunea săvârșită. Condamnarea pronunțată de ÎCCJ vizează o pedeapsă de 7 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de tentativă de omor calificat, faptă săvârșită în public, a fost emis mandatul de executare, s-a intrat sub incidența noului cod penal iar infracțiunea nu mai are corespondent. Se solicită în baza criteriului proporționalității, dacă pe vechea reglementare a fost aplicată pedeapsa de 7 ani și 6 luni, pedeapsa minimă, reducerea pedepsei la minimul prevăzut de actuala reglementare pentru infracțiunea de omor, 5 ani închisoare.
Reprezentanta Ministerului Public având cuvântul arată că solicită respingerea contestației formulate și apreciază că în mod legal a fost judecată la instanța de fond conform art. 595 Cpp și nu 598 Cpp, cauzele de reducere a pedepsei invocate în speță, aplicarea dispozițiilor privind recunoașterea vinovăției neavând aplicabilitate în acest moment. Nu se poate avea în vedere criteriul proporționalității, art 6 Cp face referire la pedeapsa pentru infracțiunea săvârșită, aceasta fiind încadrată în limitele prevăzute de legea nouă neavând nici un caz de dezincriminare.
Contestatorul condamnat S. M. având cuvântul arată că susține concluziile formulate de către apărătorul ales.
CURTEA
Deliberând asupra contestației formulate,constată următoarele: Tribunalul București, Secția I Penală,prin sentința penală nr.1271 din data de 24.04.2014, pronunțată în dosarul nr._ , în baza art. 595 C. proc. pen.,a respins ca neîntemeiată cererea formulată de petentul S. M. de aplicare a legii penale mai favorabile.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen.a obligat petentul la plata sumei de 300 de lei reprezentand cheltuielile judiciare avansate de stat .
Pentru a pronunța această hotărâre,prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe petentul S. M. a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile, cu privire la condamnarea dispusă sentința penală nr. 400 din 10.04.2009, pronunțată de Tribunalul București definitivă prin decizia penală nr. 3059/08.09.2010 a ÎCCJ.
Analizând actele dosarului, instanța a reținut următoarele:
Prin sentința penală nr. 400 din 10.04.2009, pronunțată de Tribunalul București definitivă prin decizia penală nr. 3059/08.09.2010 a ÎCCJ inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare pentru săvarșirea infracțiunii de tentativa la omor calificat, fapta fiind comisă în public.
Într-adevăr, fapta nu se mai regăsește incriminată sub această denumire în noul Cod penal (Legea nr. 286/2009), ci în conținutul infracțiunii de tentativa la omor simplu, prevăzută de art. 188 alin. (1) C. pen.
Potrivit art. 4 teza I C. pen., legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă.
Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr.187/2012, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, însă, dispozițiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situația în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire, cum este cazul în speță.
Potrivit art. 4 Legea 187/2012, „Pedeapsa aplicata pentru o infractiune printr-o hotarare ce a ramas definitiva sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depaseste maximul special prevazut de Codul penal, nu poate fi redusa in urma intrarii in vigoare a acestei legi.
Tribunalul a reținut că pentru infracțiunea pentru care detinutul a fost condamnat prin sentința penala menționata anterior, a fost aplicată pedeapsă cu închisoarea al cărei cuantum se încadrează în limitele de pedeapsă prevăzute de noul Cod Penal în art. 33 rap. la art. 188 C.pen. Din acest punct de vedere precum si luand in calcul ca noua reglementare penala nu mai prevede posibilitatea aplicarii facultative a legii penale mai favorabile fata de o pedeapsa aplicata printr-o hotarare definitiva, Tribunalul constata ca nu se impune aplicarea art. 6 C.p. fata de pedeapsa pe care o executa in prezent petentul.
De asemenea, Tribunalul a apreciat că art. 396 alin. 10 C.p.p. este o normă de procedură cu consecințe pe planul dreptului material, fără a îndeplini însă condițiile pentru a fi considerată o lege penală mai favorabilă. Consecințele în planul dreptului material sunt condiționate de aplicarea procedurii prevăzute de art. 375 alin. 1 și 2 C.pr.pen., condiție care evident nu este îndeplinită în cazul cauzelor penale definitiv soluționate înainte de . noului cod de procedură penală.
În cazul in care se caută să se determine o norma căreia i s-ar putea aplica principiul legii mai favorabile (mitior lex), trebuie căutate criteriile de deosebire a normelor cărora li se aplica principiul mitior lex, respectiv obiectulde reglementare al acestora, scopulin realizarea caruia au fost create și în mod obligatoriu natura ori caracterul acestora, nu doar rezultatul la care conduc cu privire la raspunderea penala. Dacă am accepta că art. 396 alin. 10 C.p.p. se poate aplica unei pedepse definitive ar insemna ca legea noua de procedura sa se aplice tuturor persoanelor aflate in aceeasi situatie, inclusiv persoanelor condamnate definitiv sau proceselor ce se află în căile de atac chiar daca judecata s-a efectuat potrivit procedurii comune și indiferent de poziția procesuală a inculpatului, ceea ce este absurd. Intentia legiuitorului a fost aceea de a acorda inculpatului care a recunoscut savarsirea faptelor si a facilitat o desfasurare mai eficace a procesului penal prin solicitarea ca judecata sa se faca in baza probelor administrate in cursul urmaririi penale, o compensatieconstand in reducerea cuantumului pedepsei aplicate, dar simpla recunoastere a vinovatiei, fara ca judecata sa se faca in baza actelor de la urmarirea penala, exact în condițiile art. 375 alin. 1 - 2 C.p.p., nu poate duce la reducerea cuantumului pedepselor aplicabile inculpatului.
Totodată, chiar în ipoteza în care s-ar considera că dispozițiile art. 396 alin. 10 C.p.p.. reprezintă o normă de drept material, susceptibilă de a fi considerată o lege penală mai favorabilă, datorită prevederii unei cauze de reducere a pedepsei, instanța a constatat că prevederile menționate nu atrag aplicarea dispozițiilor art. 6 C.pen.
Prin introducerea art. 396 alin. 10 C.pr.pen, care nu face altceva decât să reia dispozițiile art. 320¹ din fostul C.pr.pen. nu s-a produs o modificare a pedepsei prevăzute de Codul penal pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost condamnat petentul în sensul prevederii unor pedepse mai ușoare, pedeapsa pentru infracțiunea pentru care s-a dispus condamnarea petentului rămânând tot închisoarea și avand aceleași limite speciale, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 6 C.pen.
Rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii și poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunțării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire și judecată pentru faptele și pretențiile astfel soluționate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat. De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord conținutul hotărârii puse în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării
Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art.6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanțiale și imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunțată în Cauza S. P. împotriva României, paragraful 99, și Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunțată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52). Așa cum s-a arătat mai sus, Curtea a arătat că legea supremă statuează cu privire la principiul aplicării legii penale mai favorabile. Fiind o construcție teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite și, prin ea însăși, constituie cadrul și măsura aplicabilității sale.
Astfel, în cazul pedepselor definitiv aplicate nu se mai pune problema alegerii legii mai favorabile, deoarece aceasta este, prin ipoteză, legea nouă, singura aplicabilă. Spre deosebire de situațiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi și la cauzele legale de modificare a acestor limite.
Curtea a arătat că art. 396 alin. 10 C.pr.pen nu dispune nimic cu privire la aspectele statuate de art. 4 și art. 6 din Codul penal referitoare la aplicarea obligatorie ori facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Prin urmare, numai în măsura în care dispozițiile legale criticate ar fi reglementat in terminis cu privire la intervenția unei pedepse mai ușoare care să impună reducerea sancțiunii aplicate până la maximul prevăzut de legea nouă s-ar fi putut pune problema înfrângerii legii penale mai favorabile din perspectiva art. 15 alin.(2) din Constituție reflectat în art. 6 din Codul penal.
Având în vedere cele expuse, în baza art. 595 C. proc. pen., a respins ca neîntemeiată cererea de aplicare a legii penale mai favorabile, formulată de petent.
Împotriva acestei hotărâri a formulat contestație ,în termenul legal,condamnatul S. M. care personal și prin apărătorul ales, a arătat că art. 6 alin. 1 Cp nu îi sunt efectiv aplicabile și că raționamentul de la care s-a pornit formularea acestei contestații a vizat nu fapta, ci infracțiunea săvârșită, că pentru infracțiunea de tentativă de omor calificat, faptă săvârșită în public, a fost emis mandatul de executare pentru o pedeapsă de 7 ani și 6 luni închisoare, s-a intrat sub incidența noului cod penal, iar infracțiunea nu mai are corespondent și a solicitat,în baza criteriului proporționalității, dacă pe vechea reglementare a fost aplicată pedeapsa de 7 ani și 6 luni, pedeapsa minimă, reducerea pedepsei la minimul prevăzut de actuala reglementare pentru infracțiunea de omor,respectiv la 5 ani închisoare.
Analizând actele și lucrările dosarului și încheierea atacată ,în conformitate cu dispozițiile art.425ind.1 și urm. C.p.p.,Curtea constată că este nefondată contestația formulată pentru următoarele considerente:
Potrivit art.595 alin.1 C.p.p. Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 4 și 6 din Codul penal.
Conform art.6 alin.1 C.p. Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.
De asemenea,potrivit art.4 din Legea nr.187/2012 pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi.
Contestatorul S. M. se află în executarea unei pedepse de 7 ani și 6 luni închisoare ( și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a-II-a și lit.b C.p. din anul 1969)aplicată prin sentința penală nr.400 din data de 10.04.2009 a Tribunalului București,Secția a-II-a Penală,definitivă prin decizia nr.3059 din data de 08.09.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,Secția Penală, pentru tentativă la infracțiunea de omor calificat prevăzută de art.20 rap.la art.174,175 lit.i C.p. din anul 1969.
În prezent, ca urmare a intrării în vigoare a unui nou cod penal,infracțiunea prevăzută de art.20 rap.la art.174,175 lit.i C.p. din anul 1969 pentru care s-a dispus condamnarea contestatorului S. M. prin hotărârile judecătorești susmenționate are corespondent în dispozițiile art.32 rap la art.188 C.p.
Conform art.188 C.p. constituie infracțiunea de omor uciderea unei persoane și se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Tentativa se pedepsește.
Potrivit art.33 alin.2 C.p. tentativa se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate.
În prezenta cauză nu sunt incidente prevederile art.4 C.p. conform cu care legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă,întrucât fapta comisă de contestatorul S. M. și pentru care a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă este incriminată de actualul cod penal în art. 32 rap la art.188 C.p.,iar potrivit art.3 alin.2 din Legea nr.187/2012 dispozițiile art.4 C.p.nu se aplică în situația în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare,chiar sub o altă denumire.
Prin urmare,Curtea constată că pedeapsa aplicată condamnatului S. M. prin sentința penală nr. nr.400 din data de 10.04.2009 a Tribunalului București,Secția a-II-a Penală,definitivă prin decizia nr.3059 din data de 08.09.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,Secția Penală,deci sub imperiul Codului penal din anul 1969, pentru săvârșirea infracțiunea prevăzută de art.20 rap.la art.174,175 lit.c C.p.din anul 1969,respectiv de 7 ani și 6 luni închisoare, nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal ce a intrat în vigoare la data de 01.02.2014, în dispozițiile art.32 rap. la art.188 C.p. care este de 10 ani închisoare.
Prin urmare,în raport de dispozițiile exprese ale art.6 alin.1 C.p. și ale art.4 din Legea nr.187/2012,este evident că nu se poate proceda pe calea prezentei cereri,conform art.595 alin.1 C.p.p., la o reducere a pedepsei stabilite prin hotărârea judecătorească sus menționată,pedeapsă care se situează sub maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită de condamnatul S. M..
În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor legale ce ar conduce la reducerea cuantumului pedepsei ,respectiv art.396 alin.10 C.p.p.(art.320ind.1 în vechea reglementare),a circumstanțelor atenuante sau a principiului,criteriului ”proporționalității”,Curtea constată că prin dispozițiile art.6 C.p. și art.4 din Legea nr.187/2012 se prevede în mod expres obligativitatea reducerii pedepsei la maximul special prevăzut de noua lege,ne putând fi avute,prin urmare, în vedere cauze de reducere a pedepsei.
Rațiunea acestor prevederi legale este aceea ca o persoană condamnată sub imperiul Codului Penal din anul 1969 să nu execute o pedeapsă mai mare decât maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită,doar în situația în care se depășește acest maxim o astfel de pedeapsă putând fi redusă însă numai până la acest maxim.
Printr-o astfel de cerere, de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul persoanelor condamnate definitiv înainte de data de 01.02.2014,nu se poate proceda la o reducere a pedepselor aplicate și care sunt sub maximul special prevăzut de noua lege, întrucât practic aceasta ar însemna o reindividualizare a pedepselor stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă ,prin aplicarea legii penale mai favorabile, ceea ce nu este de admis, întrucât s-ar aduce atingere stabilității raporturilor juridice, în absența căreia nu se poate vorbi de o ordine de drept.
De asemenea,se impune a fi menționat că Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală,prin deciziile nr.8 din data de 26.05.2014 și nr.14 din data de 16.06.2014,obligatorii conform art.477 alin.3 C.p.p.,în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art.6 alin.1 C.p.,a stabilit că la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită nu se va lua în considerare circumstanțele atenuante sau agravante reținute condamnatului,respectiv cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de art.320ind.1 C.p.p. anterior și care apar valorificate în pedeapsa concretă ,atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.
În acest context,este evident cu atât mai mult că nu se poate nici măcar pune problema aplicării principiul,criteriului” proporționalității” la care se referă contestatorul condamnat ,prin apărătorul ales.
Ca atare,pentru considerentele arătate,Curtea, în baza art.425ind.1 alin.7 pct.1 lit.b C.p.p.,va respinge ,ca nefondată, contestația formulată de condamnatul S. M. împotriva sentinței penale nr.1271 din data de 24.04.2014,pronunțată de Tribunalul București,Secția I Penală în dosarul nr._ .
În baza art.275 alin.2 C.p.p. va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 350 lei,reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
Onorariul partial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu,în cuantum de 25 lei, se va suporta din fondul Ministerului Justitiei
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În baza art.425ind.1 alin.7 pct.1 lit.b C.p.p. respinge ,ca nefondată, contestația formulată de condamnatul S. M. împotriva sentinței penale nr.1271 din data de 24.04.2014,pronunțată de Tribunalul București,Secția Penală în dosarul nr._ .
În baza art.275 alin.2 C.p.p. obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 350 lei,reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
Onorariul partial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu,în cuantum de 25 lei, se suportă din fondul Ministerului Justitiei
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 06.06.2014.
PREȘEDINTE, GREFIER
M. N. T. C. N.
| ← Intervenirea unei legi penale noi. Art.595 NCPP. Decizia nr.... | Contestaţie la executare. Art.461 C.p.p.. Decizia nr. 737/2014.... → |
|---|
