Intervenirea unei legi penale noi. Art.595 NCPP. Decizia nr. 168/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 168/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-04-2014 în dosarul nr. 168/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A II-A PENALĂ
DOSAR NR._
(_ )
DECIZIA PENALĂ NR. 168/C/LPF
Ședința publică din data de 18 aprilie 2014
Curtea compusă din:
JUDECĂTOR: S. C.
GREFIER: M. G.
Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror L. I..
Pe rol soluționarea cauzei penale având ca obiect contestația declarată de condamnatul C. C. împotriva sentinței penale nr.120 din data de 26 februarie 2014 a Tribunalului G., pronunțată în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă contestatorul-condamnat C. C., aflat în stare de detenție și asistat de apărător ales-avocat R. S., conform împuternicirii avocațiale nr._, emisă de Baroul București depusă la fila 22 dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Curtea ia act că nu mai sunt cereri de formulat și constând cauza în stare de judecată acordă cuvântul în dezbaterea contestației.
Apărătorul ales al contestatorului-condamnat C. C., în esență, susține oral concluziile scrise depuse la dosar. Solicită în temeiul art. 425/1 alin. 7, pct. 2, lit. a C.pr.pen. admiterea contestației, desființarea sentinței penale și rejudecând în fond, aplicarea legii penale mai favorabile și lăsarea în libertate a constatatorului. Totodată, solicită modificarea dispozitivului sentinței penale nr. 165 pronunțată de Tribunalul Călărași la data de 22.13.2003 în dosarul nr. 416/P/2002, descontopirea pedepselor aplicate prin această sentință penală și aplicarea legii mai favorabile.
Precizează că, în ceea ce privește reținerea art. 211 alin.2/1 lit. e Cp., în opinia sa, nu are corespondent în noul cod penal. În ceea ce privește celelalte două infracțiuni - de lipsire de libertate în mod ilegal și de conducere fără permis -, în opinia sa, nu trebuie supuse atenției instanței în această speță, pentru că ele oricum se încadrează în noul cod penal.
Solicită, în ceea ce privește pedeapsa, coborârea la 10 ani închisoare, maximul prevăzut de noul cod, reținerea în ceea ce privește concursul de infracțiuni a vechilor dispoziții, recidiva prev. de art. 37 lit. b Cp., reținerea art. 75 lit. c, Cp, reținerea în continuare a interzicerii pe timp de 3 ani a drepturilor prev. de art. 64, lit. a și b Cp, anularea mandatului de executare a pedepsei nr. 210/2003 emis la 22.07.2004 care are la bază sentința penală la care a solicitat să fie aplicabilă legea penală mai favorabilă. Mai solicită a se constata că termenul maxim de 10 ani închisoare este împlinit la data de 22.08.2012 pedeapsa începând a fi executată de la 22.08.2002. Totodată solicită menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței penale.
Reprezentantul Ministerului Public arată că, din actele dosarului, rezultă că există o infirmitate fizică permanentă, fiind necesar a se realiza corespondența între dispoz. art. 194 alin 1 lit. a, Cp. cu dispoz. art. 234 alin.3 Cp, care stabilește, în aceste condiții, o pedeapsă maximă de 12 ani închisoare fiind vorba despre o tâlhărie care a avut ca urmare vătămarea corporală, potrivit noului cod penal.
În aceste codiții, apreciază că motivarea instanța de fond nu este corespunzătoare, pentru că a făcut o încadrare juridică greșită și a trecut peste autoritatea de lucru judecat a sentinței inițiale, iar în această situație, având în vedere că avem o pedeapsă de 12 ani, iar pentru celelalte două nu avem depășită limita maximă, în urma tratamentului sancționator al concursului de infracțiuni se poate ajunge la o pedeapsă de 12 ani închisoare, aplicată și condamnatului. În aceste condiții, consideră că nu se impune aplicarea legii mai favorabile, pentru că nu sunt depășite limitele maxime ale pedepsei. Prin urmare, solicită respingerea contestației condamnatului, ca fiind nefondată.
Având cuvântul în replică, apărătorul contestatorului arată că, în opinia sa, infracțiunea de tâlhărie reținută prin hotărârea definitivă în formă agravată prev. de alin. 2/1 lit. e Cp ar fi presupus și reținerea distinctă a infracțiunii de vătămare gravă, însă nu cea prev. de alin. 3, apreciind că nu se încadrează ca și faptă.
Având ultimul cuvânt, contestatorul solicită admiterea contestației și lăsarea sa libertate.
CURTEA :
Deliberând asupra contestației penale de față, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 120 din data de 26.02.2014, pronunțată de Tribunalul G., s-a dispus, în baza art.23 din Legea 255/2013 raportat la art. 595 C.pr.pen., respingerea ca nefondată a contestației la executare formulată de C. C., cu privire la condamnarea dispusă prin sentința penală nr. 165/22.12.2005, pronunțată de Tribunalul Călărași.
În baza art. 275 alin. (2) C.pr.pen. a fost obligat contestatorul să plătească statului suma de 50 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 165 din 22.12.2003, pronunțată de Tribunalul Călărași, în baza art. 211 alin.1 și 2 lit. b și c și alin. 2/1 lit. a, b și e C.pen. din 1969 cu aplic. art. 37 alin.1 lit. a C.pen din 1969 și art. 75 lit.c C.pen din 1969 a fost condamnat inculpatul C. C. la 12 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit. a și b C.pen.
În baza art. 189 alin.2 C.pen din 1969 cu aplic art.37 alin.1 lit. a C.pen și art. 75 lit. c C.pen. același inculpat a fost condamnat la 7 ani închisoare.
În baza art. 36 alin.1 din Decr. Nr. 328/1966 cu aplic. art. 37 alin.1 lit. a C.pen și art. 75 lit. c C.pen. același inculpat a fost condamnat la 2 ani închisoare.
În baza art. 33-34 C.pen din 1969 s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 12 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit. a și b C. pen.
Pe durata executării pedepsei inculpatului i-au fost interzise drepturile prev. la art. 64 C.pen. (pedeapsă accesorie).
La rămânerea definitivă a hotărârii, Tribunalul Călărași a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 210/22.07.2004 .
În legătură cu situația juridică a condamnatului, Comisia constituită la nivelul Penitenciarului G. pentru aplicarea incidenței legii penale mai favorabile, a apreciat că nu este cazul aplicării legii penale mai favorabile, întrucât infracțiunea de tâlhărie pentru care a fost condamnat contestatorul are corespondent în art. 234 alin.1 lit. a, d și alin. 2 C.pen. și este pedepsită cu închisoare de la 5 la 12 ani.
Tribunalul a apreciat că aplicarea dispozițiilor art. 6 din noul Cod penal presupune analizarea următoarelor aspecte:
- aplicarea legii penale mai favorabile în ceea ce privește limitele de pedeapsă aplicabile pentru fiecare infracțiune în parte și
- aplicarea legii penale mai favorabile în ce privește tratamentul juridic al concursului de infracțiuni, respectiv al recidivei.
Verificând în concret situația juridică a condamnatului C. C., instanța a reținut că infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin.1 și 2 lit. b și c și alin.2/1 lit. a, b și e C.pen. din 1969 cu aplic. art.37 alin.1 lit. a C.pen din 1969 și art. 75 lit.c C.pen din 1969, pentru care a fost condamnat inculpatul C. C. la 12 ani închisoare, are corespondent în art. 234 alin. 1 lit. a și d din Noul cod penal și este pedepsită cu închisoare de la 3 la 10 ani.
Circumstanța agravantă prev. de art. 75 lit. c C.pen. din 1969 are corespondent în Noul Cod penal în art. 77 lit. a din Noul cod penal, iar în art. 78 alin. 1 din Noul Cod penal sunt prevăzute efectele circumstanțelor agravante: aplicarea unei pedepse până la maximul special, iar dacă acesta este neîndestulător, aplicarea unui spor de până la doi ani, care nu poate depăși o treime din acest maxim (3 ani și 4 luni).
Prevederile art. 37 lit. a C. pen. din 1969 au corespondent în art. 43 alin.2 din Noul Cod penal, potrivit căruia „Când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată sunt săvârșite mai multe infracțiuni concurente, dintre care cel puțin una se află în stare de recidivă, pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta”.
În speță, din sentința penală nr. 165 din 22.12.2003 pronunțată de Tribunalul Călărași nu rezultă cuantumul pedepsei anterioare neexecutate ori a restului rămas neexecutat din aceasta, dar, prin aplicarea dispozițiilor art. 78 alin.1 din Noul Cod penal, care prevăd posibilitatea aplicării unui spor de până la doi ani, rezultă că nu este obligatoriu ca pedeapsa aplicată condamnatului pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, de 12 ani să fie redusă la 10 ani.
În ceea ce privește infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal prev. de art.189 alin.2 C. pen din 1969 cu aplic. art.37 alin.1 lit. a C. pen și art.75 lit. c C.pen. pentru care același inculpat a fost condamnat la 7 ani închisoare, aceasta are corespondent în art. 205 alin.1 din Noul Cod penal și este pedepsită cu închisoare de la 2 la 7 ani, astfel încât nu se impune reducerea pedepsei.
Potrivit art. 39 alin.1 lit. b din Noul Cod penal, când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.
În speță, chiar dacă s-ar reduce pedeapsa aplicată condamnatului C. C. pentru infracțiunea de tâlhărie de la 12 ani închisoare la 10 ani, făcându-se aplicarea doar a dispozițiilor art. 39 alin.1 lit. b din Noul Cod penal (fără a se lua în calcul dispozițiile art. 43 alin.2 din Noul Cod penal) se ajunge la o pedeapsă rezultantă de 13 ani închisoare (10 ani închisoare plus 3 ani închisoare, adică o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite (7 ani pentru lipsire de libertate în mod ilegal și 2 ani pentru săvârșirea infracțiunii pre. de art.36 alin.1 din Decr. 328/1966 cu aplic. art.37 alin.1 lit.a C. pen și art.75 lit.c C. pen.)
Concluzionând, instanța a reținut că susnumitul execută o pedeapsă legală și prin prisma noului cod penal.
Împotriva acestei sentințe a formulat contestație, în termen legal, condamnatul C. C., cererea sa fiind înregistrată pe rolul Curții la data de 10.04.2014.
În dezvoltarea motivelor de contestație, condamnatul a apreciat că, în mod nelegal, tribunalul a reținut incidența dispozițiilor art. 39 alin. l lit. b C.pen., deoarece în cauză rămân aplicabile dispozițiile art. 33 lit. a din Codul penal din 1969 raportat la dispozițiile art. 10 din Legea nr. 187/2012, toate infracțiunile fiind săvârșite sub imperiul vechiului cod. S-a apreciat, de asemenea, eronată și trimiterea la dispozițiile art. 39 alin. l lit. b ori art. 43 alin. 2 C.pen, deoarece legea penala mai favorabila atât în privința concursului de infracțiuni, cât și a recidivei este vechiul cod penal.
Condamnatul a susținut, totodată, că tribunalul a omis să atașeze la dosar sentința penală de condamnare, susținând eronat că nu „rezultă cuantumul pedepsei anterior neexecutata ori a restului rămas neexecutat din aceasta".
Contestatorul a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 6 C.pen. în situația sa, impunându-se descontopirea pedepsei rezultante de 12 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 165/2003, constatarea corespondenței dintre infracțiunea de tâlhărie reținută în sarcina sa și prevederile art. 233 – art. 234 alin. 1, lit. d, e C.pen. și reducerea pedepsei la maximul de 10 ani închisoare.
În condițiile în care pedepsele stabilite pentru celelalte infracțiuni reținute în sarcina sa nu depășesc maximul special prevăzut de legea nouă, condamnatul a apreciat că se impune menținerea efectelor prevederilor art. 33 – 34 C.pen. din 1969 și darea spre executare a pedepsei rezultante de 10 ani închisoare, cu consecința constatării sale executate în perioada 20.08.2002 – 19.08.2012 și a punerii în libertate.
În vederea soluționării contestației, Curtea a dispus atașarea integrală a dosarului nr. 416/P/2002, în care s-a pronunțat hotărârea definitivă de condamnare a contestatorului.
Examinând actele dosarului și hotărârea contestată în raport de motivele invocate, dar și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile 4251 C.pr.pen. și art. 23 din Legea nr. 255/2013, Curtea apreciază nefondată contestația formulată, pentru următoarele considerente:
În cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 6 C.pen., însă pentru argumente distincte de cele expuse în cuprinsul sentinței, pe care Curtea le va detalia în continuare.
Preliminar, subliniază că, în cauzele definitiv judecate, nu se pune problema identificării, prin compararea normelor succesive, a legii penale mai favorabile, deoarece aceasta poate fi, prin ipoteză, doar legea nouă, care prevede o pedeapsă mai ușoară decât cea aflată în curs de executare.
Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, conform art. 6 din Codul penal, constituie, în esență, o expresie a principiului legalității pedepselor, principiu în considerarea căruia o persoană nu poate executa o pedeapsă mai grea decât cea permisă de lege în momentul executării.
Caracterul definitiv al hotărârii în această categorie de cauze impune însă o aplicare limitată a legii penale mai favorabile, în raport de criterii expres stabilite de legiuitor și restrânse, practic, la noua limită maximă specială a pedepsei pentru infracțiunea reținută prin hotărâre. Exigențele supremației dreptului permit, în acest caz, o modificare minimă a pedepsei, doar sub aspectul restrictiv prevăzut de textul art. 6 C.pen., pentru a se prezerva autoritatea de lucru judecat a hotărârii și, implicit, securitatea juridică ce derivă din caracterul ei definitiv.
a) Din această perspectivă, în aplicarea art. 6 Cod penal, demersul instanței competente trebuie să se limiteze exclusiv la o comparație a legilor succesive sub două aspecte:
- corespondența dintre fapta concret comisă și una dintre normele de incriminare ale legii noi, pentru a exclude o eventuală dezincriminare a faptei în accepțiunea art. 4 C.pen. și art. 3 din Legea nr. 187/2012;
- evaluarea comparativă a pedepsei principale definitiv aplicate și a maximului special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, pentru a se constata dacă există o disproporție de natură a impune reducerea obligatorie a pedepsei. În caz de concurs de infracțiuni, distinct de evaluarea pedepsei stabilite pentru fiecare componentă a pluralității, este necesară și o analiză a pedepsei rezultante, pentru a se asigura, după caz, conformitatea ei cu maximul permis de lege în cazul concret.
În determinarea maximului special prevăzut de legea nouă>, instanța trebuie să se raporteze la limita maximă prevăzută în textul legal care sancționează infracțiunea săvârșită, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. Aceasta deoarece rațiunea aplicării art. 6 C.pen. nu este aceea de a-l readuce pe condamnat în situația în care s-a aflat anterior rămânerii definitive a hotărârii, ci doar de a înlătura acel eventual plus de pedeapsă care nu mai are suport în legea nouă, mai favorabilă.
Prin urmare, în aplicarea art. 6 C.pen., cauzele sau circumstanțele de agravare sau de atenuare a pedepsei nu vor fi valorificate, distinct și subsecvent reducerii pedepsei la nivelul maximului special, deoarece caracterul definitiv al hotărârii exclude repunerea în discuție a întregului tratament sancționator și reconfigurarea acestuia în raport de alte dispoziții ale legii noi, cu excepția normei de incriminare.
b) Distinct de limitele aplicării art. 6 C.pen. astfel definite, soluționarea contestației la executare întemeiată pe acest text trebuie să se conformeze, în egală măsură, unei reguli ce ține de esența procedurii, și anume aceea a creării unei situații mai blânde pentru condamnat.
Este exclusă, prin urmare, orice modificare a tratamentului sancționator ce ar putea antrena o agravare a situației sale, cum este, de exemplu, aplicarea unui spor ce nu a fost valorificat în hotărârea inițială ori eventuala majorare a acestuia.
Modificările aduse pedepsei definitiv stabilite trebuie să rămână minime și să tindă doar la asigurarea, pe cât posibil, a legalității pedepsei executabile, potrivit dispozițiilor legii noi, cu respectarea, în egală măsură, a autorității de lucru judecat a hotărârii.
*****
Raportându-se la aceste argumente de principiu, Curtea constată că pedeapsa rezultantă de 12 ani închisoare aplicată condamnatului C. C., prin sentința penală nr. 165/22.12.2003 a Tribunalului Călărași, este inferioară maximului special prevăzut de legea nouă, atât prin raportare la fiecare componentă a pluralității de infracțiuni, cât și la tratamentul sancționator specific concursului.
Cele trei fapte concret reținute în sarcina condamnatului-contestator au corespondent în dispozițiile noului Cod penal după cum urmează:
a)-infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin.1, alin. 2 lit. b, c și alin. 2/1 lit. a, b și e C.pen. din 1969 în dispozițiile art. 233 – art. 234 alin. 1 lit. a, d și alin. 3 C.pen., care prevăd un maxim special al pedepsei de 12 ani închisoare.
Contrar aprecierii Tribunalului și susținerilor contestatorului, calificarea faptei de tâlhărie conform legii noi atrage și incidența formei calificate prevăzute de art. 234 alin. 3 C.pen. referitoare la tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală. În această variantă, tâlhăria este o infracțiune complexă, deoarece în conținutul său intră, ca element circumstanțial agravant, o acțiune ce constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală.
În speță, fapta absorbită este cea de vătămare corporală, prevăzută de art. 194 alin. 1 lit. a C.pen. (art. 182 alin.2 din Codul penal din 1969), constând în vătămarea corporală a victimei și producerea astfel a unei infirmități fizice permanente ca urmare a fracturii a trei dinți și luxației celui de-al patrulea. Deși nu au fost detaliate în cuprinsul sentinței, aceste împrejurări agravante rezultă din actele dosarului inițial (respectiv din raportul de constatare medico-legală din data de 16.08.2002) și au justificat reținerea formei prevăzute de art. 211 alin. 21 lit. e C.pen. din 1969.
Semnificația juridică agravantă dată astfel leziunilor produse victimei se bucură de autoritate de lucru judecat, iar caracterul definitiv al hotărârii exclude eventuala repunere în discuție a acestei chestiuni.
Prin urmare, recalificând fapta concretă de tâlhărie conform legii noi, tribunalul ar fi trebuit să ia în considerare toate particularitățile obiective ale acesteia și să realizeze în mod integral corespondența dintre dispozițiile hotărârii de condamnare și cele regăsite în legea nouă. Un atare demers ar fi condus la concluzia că pedeapsa de 12 ani închisoare este egală cu maximul special prevăzut de legea nouă, astfel încât nu sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. 1 C.pen.
b) -infracțiunea de lipsire de libertate, prevăzută de art. 189 alin. 2 C.pen din 1969 în dispozițiile 205 alin. 1 C.pen., care prevăd un maxim special al pedepsei de 7 ani închisoare (egal cu pedeapsa de 7 ani închisoare stabilită în speță);
c)-infracțiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere, prevăzută de art. 36 alin.1 din Decr. nr. 328/1966 în dispozițiile art. 335 alin. 1 C.pen., care prevăd un maxim special al pedepsei de 5 ani închisoare (superior pedepsei de 2 ani închisoare stabilită în speță).
Rezultă, prin urmare, că fiecare dintre cele trei pedepsei stabilite prin hotărârea definitivă sunt egale, respectiv inferioare, noului maxim special legal în fiecare caz, astfel încât nu se impune reducerea lor.
Totodată, Curtea reține că, în stabilirea tratamentului sancționator al concursului de infracțiuni, instanța de condamnare nu a uzat de facultatea aplicării vreunui spor, conform art. 34 lit. b din Codul penal din 1969, astfel încât nu se justifica și reevaluarea distinctă a legalității pedepsei rezultante din această perspectivă.
Considerentele Tribunalului referitoare la efectele circumstanțelor agravante, ale stării de recidivă ori ale concursului de infracțiuni conform noii legislații sunt nepertinente.
În acest sens, Curtea face trimitere la argumentele expuse anterior, referitoare la rațiunea aplicării art. 6 C.pen., la inadmisibilitatea reconfigurării integrale a tratamentului sancționator în actuala procedură jurisdicțională și la imperativul prezervării securității raporturilor juridice. Prin urmare, în aplicarea art. 6 C.pen., prima instanță trebuia să evalueze pedepsele aplicate condamnatului doar prin raportare la limitele maxime speciale prevăzute de noul Cod penal, fără luarea în considerare a efectelor circumstanțelor sau cauzelor de agravare.
Cum soluția de respingere a contestației este însă corectă în pofida argumentării sale eronate, Curtea apreciază că nu se impune desființarea sentinței, ci doar expunerea considerentelor ce justifică, în mod legal, o atare soluție, astfel cum au fost prezentate în decizia de față.
Sub aspectul pedepsei complementare, deși prima instanță nu a statuat expres, Curtea notează, în final, că interzicerea exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a și b C.pen. din 1969 pe o durată de 3 ani are corespondent în prevederile art. 66 alin. 1 lit. a, b, d C.pen. și nu se impune o eventuală modificare a acestei sancțiuni.
Pentru aceste considerente, în baza art. 4251 alin. 7 pct. 1 lit. b C.pr.pen., va respinge ca nefondată, contestația formulată de contestatorul-condamnat C. C. împotriva sentinței penale nr. 120 din data de 26 februarie 2014 a Tribunalului G..
În baza art. 275 alin. 2 C.pr.pen. va obliga contestatorul la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul-condamnat C. C. împotriva sentinței penale nr. 120/26 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul G..
Obligă contestatorul-condamnat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18.04.2014.
PREȘEDINTE,
S. C. GREFIER,
M. G.
Proces verbal
Pentru grefier aflat în concediu medical
semnează grefier –șef S. D.
Red.S.C.
Dact.EA-4 ex – 29.05.2014
T.G. – jud.A.I.
| ← Înşelăciunea. Art. 215 C.p.. Decizia nr. 540/2014. Curtea de... | Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Decizia nr. 151/2014.... → |
|---|
