Intervenirea unei legi penale noi. Art.595 NCPP. Decizia nr. 332/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 332/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-05-2014 în dosarul nr. 332/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A II-A PENALĂ
DOSAR NR._
(_ )
DECIZIA PENALĂ NR. 332/C/LPF
Ședința publică din: 30.05.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: S. C.
Grefier: S. D.
Ministerului Public – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Structura Centrală a fost reprezentat de procuror C. M..
Pe rol pronunțarea cauzei penale având ca obiect contestația formulată de contestatorul-condamnat O. T. P., împotriva sentinței penale nr. 1191/15.04.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția I penală, în dosarul penal nr._ .
Dezbaterile și susținerile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din data de 28.05.2014 și au fost consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când, pentru a da posibilitatea apărătorului ales al contestorului - condamnat O. T. P. să depună concluzii scrise, Curtea a amânat pronunțarea pentru astăzi, 30.05.2014 și a decis următoarele:
CURTEA ,
Asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 1191/F/15.04.2014, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București – Secția I Penală a respins contestația la executare formulată de condamnatul O. T. P., deținut în P. R., ca neîntemeiată, cu obligarea acestuia la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, prin cererea formulată la data de 04.03.2014, petentul O. T. P. a formulat contestație la executare cu privire la pedeapsa de 11 ani închisoare, ce i-a fost aplicată prin sentința penală nr. 236/F din 27.03.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția I Penală, definitivă prin decizia penală nr.1228/09.04.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără modificări, în a cărei executare se află.
În motivarea cererii, petentul a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile deoarece instanța a avut în vedere dispozițiile art.74-76 din vechiul Cod penal, însă nu a coborât pedeapsa sub minimul special; având în vedere și faptul că, la judecata în primă instanță, a solicitat aplicarea disp. art. 320 ind.1 din vechiul Cod.pr.pen., solicitare refuzată în absența unor temeiuri legale, condamnatul a solicitat reducerea pedepsei în limitele prevăzute de noua lege pentru infracțiunile de trafic de droguri.
Tribunalul a constatat că, prin sentința penala nr. 236/F din 27.03.2012 a Tribunalului București Secția I Penală, în baza art.334 Cpp., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatului O. T. P. din infracțiunile de constituire a unui grup organizat, prev. de art.7 alin.1 și 3 din Legea 39/2003, trei infracțiuni de organizare, conducere sau finanțarea faptei de trafic de droguri de mare risc, prev. de art.10 rap. la art.2 alin.1 și 2 din Legea nr.143/2000 și patru infracțiuni de tentativă la organizare, conducere sau finanțarea faptei de trafic de droguri de mare risc, prev. de art.20 rap. la art.10 rap. la art.2 alin.1 și 2 din Legea nr.143/2000, toate cu aplic. art.33 lit.a Cp în infracțiunile de constituire a unui grup organizat, prev. de art.7 alin.1 și 3 din Legea 39/2003 și o infracțiune de organizare, conducere sau finanțarea faptei de trafic de droguri de mare risc, în formă continuată, prev. de art.10 rap. la art.2 alin.1 și 2 din Legea nr.143/2000 cu aplic. art. 41 alin.2 C.p.
În baza art.7 alin.1 și 3 din Legea 39/2003 cu aplicarea art.74 lit. a și alin.2 C.p., 76 lit.b Cp, a fost condamnat inculpatul O. T. P. la pedeapsa principală de 3 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de constituire a unui grup organizat și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 lit.a teza a-II-a și b Cod Penal, pe o perioadă de 2 ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art.71 Cod Penal, s-au interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, ca pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a-II-a, și b Cod Penal.
În baza art.10 rap. la art.2 alin.1 și 2 din Legea nr.143/2000 cu aplic. art. 41 alin.2 C.p, art.74 lit.a și alin.2 Cp, 76 lit.a și alin.80 alin.2 Cp., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 11 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de organizare, conducere sau finanțarea faptei de trafic de droguri de mare risc și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 lit.a teza a-II-a și b Cod Penal, pe o perioadă de 4 ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art.71 Cod Penal, s-a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, ca pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a-II-a, și b Cod Penal.
În baza art. 33 lit.a-34 lit.b Cod Penal, inculpatul O. T. P. va executa, ca urmare a contopirii pedepselor principale, pe cea mai grea, de 11 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 lit.a teza a-II.a și b Cod penal, pe o durată de 4 ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art.71 Cod Penal, s-a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, ca pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a-II-a, și b Cod Penal.
Hotărârea a rămas definitivă prin decizia penală nr.1228/09.04.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție fără modificări.
Potrivit art. 6 cod penal, „(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.”
Potrivit art. 4 Legea 187/2012 „Pedeapsa aplicata pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitiva sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusa în urma intrării în vigoare a acestei legi.”
Tribunalul a apreciat că verificarea incidenței aplicării legii penale mai favorabile presupune o analiză în două etape: analizarea fiecăreia dintre pedepsele aplicate pentru infracțiunile concurente, pentru a se stabili dacă depășesc maximul prevăzut de legea nouă și reducerea, dacă este cazul, a fiecăreia la noul maxim, analizarea pedepsei rezultante inițială pentru a se verifica dacă aceasta depășește limita maximă la care se poate ajunge potrivit legii noi – art. 38 și 39 cod penal – procedându-se apoi la reducerea pedepsei la limita maximă la care se poate ajunge potrivit legii noi dacă este cazul.
Prima observație ce s-a impus a fi făcută a plecat de la susținerile formulate de petent în prezenta contestație legate de aplicarea dispozițiilor circumstanțelor atenuante și a procedurii de recunoaștere a faptei, respinsă la judecata în fond. Tribunalul a constatat că aceste elemente sunt aspecte ce țin de individualizarea judiciară a pedepsei și care nu pot fi reevaluate ca efect al comparării a două legi penale și aplicarea principiului legii penale mai favorabile, ele de altfel făcând obiectul analizei în calea de atac a apelului și a recursului.
În ceea ce privește intervenirea unei legi penale mai favorabile sub aspectul cuantumului de pedeapsă Tribunalul a reținut următoarele:
Petentul a fost condamnat pentru infracțiunea prev. de art.7 alin.1 și 3 din Legea 39/2003 cu reținerea circumstanțelor atenuante la pedeapsa închisorii de 3 ani și 6 luni închisoare. Fapta prevăzută în acest articol nu a fost dezincriminată, ci a fost preluată în conținutul normativ al infracțiunii prev. de art.367 alin.2 din noul Cod penal ale cărei limite de pedeapsă sunt între 3 și 10 ani, așa încât pedeapsa aplicată s-a situat sub limita maximă de 10 ani și, deci s-a constatat că noua lege nu are caracter de lege penală mai favorabilă.
În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art.10 raportat la art.2 alin.1 și 2 din Legea 143/2000 ea a fost preluată în conținutul normativ al art.9 din Legea 143/2000 care prevede ca și limite de pedeapsă închisoarea de la 5 la 12 ani închisoare, limite care s-au majorat cu o treime. În atare situație, s-a constatat că și în cazul acestei infracțiuni pedeapsa de 11 ani închisoare se situează sub maximul special de pedeapsă pentru această infracțiune în varianta modificată a Legii 143/2000, împrejurare în care s-a apreciat că nu a intervenit o lege penală mai favorabilă.
Împotriva acestei sentințe a formulat contestație, în termen legal,contestatorul O. T. P.,care a solicitat, prin apărătorul său, admiterea acesteia, invocând dispozițiile art. 367 Cod penal, cu referire la art. 6 alin. 1 Cod penal și reducerea pedepsei aplicate ca urmare a incidenței legii penale mai favorabile, arătând că, la momentul arestării preventive, a recunoscut săvârșirea faptei.
De asemenea, contestatorul a solicitat a se avea în vedere situația sa familială, respectiv dorința de a se întoarce în Nigeria pentru a-și sprijini familia, tatăl său având o stare precară de sănătate.
Examinând actele dosarului și hotărârea contestată în raport de motivele invocate, dar și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile 4251 C.pr.pen. și art. 23 din Legea nr. 255/2013, Curtea apreciază nefondată contestația formulată, pentru următoarele considerente:
Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei constituie o expresie a principiului legalității pedepselor, principiu în considerarea căruia o persoană nu poate executa o pedeapsă mai grea decât cea permisă de legea în vigoare în momentul executării.
Caracterul definitiv al hotărârii aflate în curs de executare impune însă, în această categorie de cauze, o aplicare limitată a legii penale mai favorabile și o modificare minimă a pedepsei, doar sub aspectul restrictiv prevăzut de text, pentru a se prezerva autoritatea de lucru judecat a hotărârii și, implicit, securitatea juridică ce derivă din caracterul ei definitiv.
Din această perspectivă, în aplicarea art. 6 Cod penal, demersul instanței competente este limitat la o comparație a legilor succesive exclusiv sub două aspecte:
- corespondența dintre fapta concret comisă și una dintre normele de incriminare cuprinse în legea nouă, pentru a exclude eventuala dezincriminare a faptei în accepțiunea art. 4 C.pen. și art. 3 din Legea nr. 187/2012;
- evaluarea comparativă a pedepsei definitiv aplicate cu maximul prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, pentru a se constata dacă există o disproporție de natură a impune reducerea obligatorie a pedepsei, conform art. 6 alin. 1 din Codul penal. În caz de concurs de infracțiuni, distinct de evaluarea pedepsei stabilite pentru fiecare componentă a pluralității, este necesară și o analiză a pedepsei rezultante, pentru a se asigura, după caz, conformitatea ei cu maximul permis de lege în cazul concret.
În determinarea maximului special prevăzut de legea nouă>, instanța trebuie să se raporteze la exigențele art. 187 C.pen. și, implicit, la limita maximă prevăzută în textul legal care sancționează infracțiunea săvârșită, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. Aceasta deoarece rațiunea aplicării art. 6 C.pen. nu este aceea de a-l readuce pe condamnat în situația în care s-a aflat anterior rămânerii definitive a hotărârii, ci doar de a înlătura acel plus de sancțiune lipsit de suport în legea nouă, mai favorabilă.
*****
Raportându-se la aceste argumente de principiu, Curtea constată că pedeapsa rezultantă de 11 ani închisoare aplicată condamnatului O. T. P., prin sentința penală nr. 236/27.03.2012 a Tribunalului București – Secția I penală, este inferioară maximului special prevăzut de legea nouă, atât prin raportare la fiecare componentă a pluralității de infracțiuni, cât și la tratamentul sancționator specific concursului.
Cele două fapte concret reținute în sarcina condamnatului au corespondent în dispozițiile noului Cod penal ori ale legii speciale după cum urmează:
a)- infracțiunea prevăzută de art. 7 alin. 1 și 3 din Legea nr. 39/2003 în dispozițiile art. 367 alin. 1, 2 C.pen., care prevăd un maxim special al pedepsei de 10 ani închisoare.
b)- infracțiunea prevăzută de art. 10 rap. la art. 2 alin. 1, 2 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen. din 1969 în dispozițiile art. 9 rap. la art. 2 alin. 1, 2 din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 35 alin. 1 C.pen., care prevăd un maxim special al pedepsei de 16 ani închisoare;
Rezultă, prin urmare, că cele două pedepse de 3 ani și 6 luni închisoare, respectiv de 11 ani închisoare stabilite prin hotărârea definitivă au o durată inferioară noului maxim special legal în fiecare caz, astfel încât nu se impune reducerea lor.
Totodată, Curtea reține că, în stabilirea tratamentului sancționator al concursului de infracțiuni, instanța de condamnare nu a uzat de facultatea aplicării vreunui spor, conform art. 34 lit. b din Codul penal din 1969, astfel încât nu se justifică și reevaluarea distinctă a legalității pedepsei rezultante din această perspectivă.
Reconsiderarea efectului circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 din Codul penal din 1969, astfel cum au fost reținute prin hotărârea definitivă, nu este posibilă în actuala procedură, deoarece ar echivala cu repunerea în discuție a temeiniciei tratamentului sancționator și, implicit, cu nesocotirea autorității de lucru judecat a hotărârii.
Valorificarea acestor circumstanțe ori a cauzei de reducere a pedepsei prevăzută de art. 3201 C.pr.pen. din 1968, prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzute de legea nouă, nu este admisibilă nici din perspectiva art. 6 C.pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile în cauzele definitiv judecate (opinie consacrată, de altfel, și în jurisprudența obligatorie a instanței supreme, respectiv în decizia prealabilă nr. 8/26.05.2014 și, ulterior, în decizia nr. 14/16.06.2014 - nepublicată).
În plus, Curtea subliniază că valorificarea cauzelor/circumstanțelor generale de atenuare a pedepsei implică, de principiu, o evaluare a unor împrejurări de fapt, referitoare la o anumită conduită a condamnatului (pe parcursul urmăririi penale sau al judecății) sau la persoana sa. Acest proces de evaluare concretă este, prin definiție, specific judecății ce precedă rămânerea definitivă a hotărârii. El excedează limitelor fazei ulterioare, a executării sancțiunii, de a cărei esență este valorificarea acelor elemente care aduc atingere, în principiu, legalității executării, iar nu temeiniciei sale.
Pentru aceste considerente, apreciind legală hotărârea contestată, în baza art. 4251 alin. 7 pct. 1 lit. b C.pr.pen., Curtea va respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul O. T. P. împotriva sentinței penale nr.1191/15.04.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția I Penală.
În baza art. 275 alin. 2 C.pr.pen. va obliga contestatorul la plata sumei de 200 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului din oficiu, în sumă de 100 lei, precum și indemnizația cuvenită interpretului de limbă engleză pentru asistența acordată la două termene de judecată, se vor suporta din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul O. T. P. împotriva sentinței penale nr. 1191/15.04.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția I Penală.
Obliga contestatorul la plata sumei de 200 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului din oficiu, în sumă de 100 lei, precum și indemnizația cuvenită interpretului de limbă engleză pentru asistența acordată la două termene de judecată, se vor suporta din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 30.05.2014.
PREȘEDINTE,
S. C.
GREFIER,
S. D.
Proces verbal
Pentru grefier aflat în C.O semnează
GREFIER ȘEF
Red/th.red. S.C.
4 ex./02.07.2014
T.B.S1 – jud.T.L.S.
| ← Intervenirea unei legi penale noi. Art.595 NCPP. Decizia nr.... | Intervenirea unei legi penale noi. Art.595 NCPP. Decizia nr.... → |
|---|
