Omorul. Art. 174 C.p.. Decizia nr. 1393/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1393/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-10-2015 în dosarul nr. 1393/2015
Dosar nr._
_
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA I PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR.1393/A
Ședința publică din data de 19 octombrie 2015
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: O. R.-N.
JUDECĂTOR: C.-V. G.
GREFIER: D. S.
MINISTERUL PUBLIC – P. de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror M. M..
Pe rol, se află pronunțarea asupra cauzei penale având ca obiect apelul declarat de P. de pe lângă Tribunalul I. împotriva Sentinței penale nr.69/F din data de 03 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul I. în Dosarul nr._ .
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la termenul din data de 05 octombrie 2015 și au fost consemnate în încheierea întocmită la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie penală, iar Curtea, în temeiul art.391 alin.1 din Codul de procedură penală, a stabilit termen pentru pronunțarea hotărârii la data de astăzi, 19 octombrie 2015, când, în aceeași compunere, a decis astfel:
CURTEA
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr.69/F din data de 03 aprilie 2015, pronunțată în Dosarul nr._, Tribunalul I. a hotărât astfel:
În temeiul art.386 din Codul de procedură penală, a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracțiunea prevăzută de art.32 rap. la art.188 din Codul penal în infracțiunea prevăzută de art.32 rap. la art.194 din Codul penal sau în infracțiunea prevăzută de art.194 din Codul penal.
În temeiul art.386 din Codul de procedură penală, a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea prevăzută de art.32 rap. la art.188 din Codul penal în infracțiunea prevăzută de art.20 rap. la art.174 cu aplic. art.73 lit.b corob. cu art.76 alin.2 din vechiul Cod penal cu aplic. art.5 din Codul penal.
În temeiul art.20 rap. la art.174 cu aplic. art.73 lit.b corob. cu art.76 alin.2 din vechiul Cod penal cu aplic. art.5 din Codul penal, a condamnat pe inculpatul S. H.-A. (fiul lui Natural și Herta, născut la data de 09 ianuarie 1944 în municipiul Sibiu, județul Sibiu) la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor.
În temeiul art.65 alin.2 din vechiul Cod penal, a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercițiul drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a și lit.b din același cod, pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.
În temeiul art.71 din vechiul Cod penal, a interzis inculpatului exercițiul acelorași drepturi, ca pedeapsă accesorie.
În temeiul art.81 din vechiul Cod penal, a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei închisorii, pe un termen de încercare de 4 ani, stabilit conform art.82 din același cod.
În temeiul art.71 alin.5 din vechiul Cod penal, a suspendat executarea pedepsei accesorii, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale.
În temeiul art.15 din Legea de punere în aplicare a Codului penal, a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art.83 din vechiul Cod penal, referitoare la cazurile de revocare a suspendării condiționate.
În temeiul art.241 alin.1 lit.b din Codul de procedură penală, a constatat, cu efect executoriu, încetarea de drept a măsurii preventive a controlului judiciar, luată față de inculpat prin încheierea judecătorului de cameră preliminară din data de 18 decembrie 2014.
În temeiul art.118 lit.b din vechiul Cod penal, a dispus confiscarea cuțitului ridicat de către organele de urmărire penală cu ocazia cercetării la fața locului, aflat în coletul nr.1, purtând sigiliul MI_, conform procesului-verbal din data de 19 septembrie 2011 și adresei din data de 23 septembrie 2011.
A constatat că bunurile aflate în coletele nr.2, nr.3 și nr.4, purtând sigiliul MI_, sunt considerate, conform art.197 alin.1 din Codul de procedură penală, mijloace materiale de probă, rămânând atașate la dosar.
În temeiul art.7 alin.1 rap. la art.4 alin.1 lit.b din Legea nr.76/2008, a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat, în vederea introducerii profilului genetic al acestuia în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare.
În temeiul art.5 alin.5 din Legea nr.76/2008, a dispus informarea inculpatului despre faptul că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obținerea și stocarea în S.N.D.G.J. a profilului său genetic.
În temeiul art.397 rap. la art.19 din Codul de procedură penală, a admis, în parte, acțiunea formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgență „B.-A.” din municipiul București și a obligat pe inculpat să plătească acesteia suma de 3.682 lei, reprezentând despăgubiri civile.
A luat act că persoana vătămată T. GAROFIȚA nu s-a constituit parte civilă în cauză.
În temeiul art.274 alin.1 din Codul de procedură penală, a obligat pe inculpat la plata către stat a sumei de 1.200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 200 lei, care a fost avansat din fondul Ministerului Justiției, rămânând în sarcina statului.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță (sesizată prin Rechizitoriul nr.65/P/2011 din data de 10 decembrie 2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul I.), în urma analizării probatoriului administrat în faza de urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești, a stabilit următoarea situație de fapt:
Inculpatul S. H.-A. și persoana vătămată T. GAROFIȚA erau divorțați, dar locuiau în același imobil, aparținând celei din urmă, situat în orașul Popești-Leordeni, ., județul I.. După ce au divorțat, la data de 22 mai 1984, persoana vătămată a fost de acord ca inculpatul să locuiască în casa ei, motiv pentru care acesta și-a vândut apartamentul din municipiul București și a venit să locuiască în casa respectivă. Persoana vătămată l-a luat în spațiu pe inculpat și i-a făcut buletin, pe acea adresă. Ulterior, relațiile dintre cei doi foști soți s-au deteriorat, iar persoana vătămată a introdus acțiune în justiție, solicitând evacuarea inculpatului. Casa în care locuiau cei doi foști soți se afla în aceeași curte cu cea a părinților martorei P. L., nepoata persoanei vătămate. Inculpatul a fost boxer de performanță, fiind campion internațional la box și încasa o pensie de 400 lei.
La data de 19 septembrie 2011, în jurul orei 10:00, inculpatul a ieșit din casă și a cumpărat o pâine, un pachet de țigări și o sticlă cu vin (2 litri). Când a revenit acasă, a consumat sticla cu vin și s-a culcat. S-a trezit în jurul orei 16:00 și a așezat o oală pe aragaz, amestecând felul 1 cu felul 2 de mâncare în acea oală, după care și-a pus să mănânce, pe verandă. În acest timp, în curte, se afla martorul M. C.-V., care o ajuta pe persoana vătămată la treburile din gospodărie. În timp ce inculpatul mânca, persoana vătămată a venit și, furioasă că acesta a amestecat felurile de mâncare, a luat cratița de pe aragazul din bucătărie și i-a aruncat conținutul în tomberonul din curte. Când persoana vătămată s-a întors cu cratița goală în bucătărie, inculpatul a întrebat-o de ce i-a aruncat mâncarea, iar ea l-a lovit pe acesta, cu cratița respectivă, în cap. În acel moment, inculpatul s-a ridicat de pe scaun, a luat cuțitul pe care îl avea lângă el, de care se folosise să-și taie o bucată de carne, a prins-o pe persoana vătămată de față și de gât și a amenințat-o astfel: „De ce mi-ai aruncat mâncarea, vrei să te tai?”. Atunci, persoana vătămată, agitată fiind de derularea evenimentelor, de modul în care inculpatul ținea cuțitul și de faptul că acesta nu a retras acel obiect din dreptul burții sale, a intrat în cuțitul respectiv, cu abdomenul. În continuare, persoana vătămată a țipat, strigând la inculpat că a tăiat-o, iar acesta și-a eliberat mâna de la gâtul său, în timp ce victima își ținea mâna pe rana de la abdomen. Ulterior, persoana vătămată a intrat în casă și a sunat la numărul unic de urgență 112, iar, după un timp, a sosit ambulanța, care a transportat-o la spital, unde a rămas internată, timp de aproximativ 2 săptămâni, fiind supusă unei intervenții chirurgicale. Potrivit concluziilor raportului de expertiză medico-legală, persoana vătămată a suferit leziuni traumatice (plagă înjunghiată abdominală, în hipocondrul stâng, penetrantă, cu plagă mezocolon transvers și echimoză în regiunea cervicală anterioară dreapta), care au necesitat pentru vindecare 25-30 de zile de îngrijiri medicale și i-au pus viața în pericol.
Prima instanță a stabilit această situație de fapt pe baza următoarelor mijloace de probă:
1. Declarațiile martorului M. C.-V. (fila 47, d.u.p. și fila 146, d.f.), din care a rezultat că, în ziua de 19 septembrie 2011, se afla la domiciliul persoanei vătămate, plantând trandafiri în curte. La un moment dat, a auzit că inculpatul și persoana vătămată se certau în casă. A văzut-o pe persoana vătămată, când a ieșit din casă și a aruncat ceva la gunoi. În momentul următor, s-a deplasat spre magazia din curte și a auzit-o pe persoana vătămată țipând: „Aoleu, m-a tăiat!”. S-a întors către poartă și, de la aproximativ un metru, a văzut-o pe persoana vătămată ținându-se cu mâna de abdomen și a auzit-o pe aceasta țipând că a fost tăiată cu cuțitul de către inculpat, care se afla la aproximativ 70 centimetri de ea. Tot episodul s-a petrecut foarte repede, martorul observând cele relatate în timp ce se deplasa dinspre magazie spre poarta imobilului.
2. Declarațiile inculpatului (filele 53-58,60-61, 64-65, d.u.p. și fila 115, d.f.), în care acesta a relatat evenimentele, astfel cum au fost prezentate de instanță, recunoscând că, înainte ca persoana vătămată să fie tăiată cu cuțitul, a imobilizat-o, ținând-o de gât, în timp ce, în mâna dreaptă, ținea cuțitul cu care își tăiase o bucată de carne. Cea mai relevantă declarație a inculpatului a fost apreciată cea olografă din data de 20 septembrie 2011 (imediat ulterioară datei săvârșirii faptei), care s-a coroborat cu înscrisurile medicale (din care a rezultat că persoana vătămată prezenta o echimoză, în regiunea cervicală anterioară dreapta). Prima instanță nu a reținut afirmația inculpatului, conform căreia persoana vătămată i-ar fi spus „Hai, taie-mă!”, întrucât el nu a declarat acest lucru în prima declarație, prezentând această apărare abia în declarațiile ulterioare.
3. Declarațiile persoanei vătămate (filele 38-44, d.u.p. și fila 116, d.f.) au fost apreciate de prima instanță ca fiind relevante pentru reținerea stării de provocare, întrucât aceasta a recunoscut că, înainte de a fi tăiată cu cuțitul în zona burții, a aruncat mâncarea inculpatului și, de asemenea, l-a agresat.
Prima instanță nu a reținut afirmațiile persoanei vătămate conform cărora l-a lovit pe inculpat, cu capacul de la oala de mâncare, după ce acesta s-a ridicat în picioare și a amenințat-o, deoarece, în una din primele sale declarații (fila 43, verso, d.u.p.), persoana vătămată a arătat că: „după ce a răspuns injurios și amenințător, S. H.-A., pe care îl lovisem ușor cu un capac de cratiță în zona capului”. Prin urmare, atitudinea amenințătoare a inculpatului a intervenit după ce acesta fusese lovit de către persoana vătămată.
4. Declarațiile martorei P. L., nepoata persoanei vătămate (filele 48-49, d.u.p. și 147, d.f.), care nu a fost prezentă la săvârșirea faptei, cunoscând doar de la aceasta ceea ce s-a întâmplat. Martora a reluat declarația persoanei vătămate, însă, față de relația de rudenie dintre acestea și faptul că martora a recunoscut că, împreună cu persoana vătămată, a încercat să-l evacueze pe inculpat din casă, prima instanță a apreciat declarația sa ca fiind subiectivă, în ceea ce privește violența pretins exercitată de inculpat anterior desfășurării evenimentelor.
5. Raportul de expertiză medico-legală nr.A1/J/442/2011 (filele 69-70, d.u.p.), în ale cărui concluzii se arată că persoana vătămată a suferit leziuni traumatice (plagă înjunghiată abdominală, în hipocondrul stâng, penetrantă, cu plagă mezocolon transvers și echimoză, în regiunea cervicală anterioară dreapta), care au putut fi produse prin lovire cu corp tăietor-înțepător (posibil cuțit sau similar), cât și, posibil, prin comprimare cu corp dur, care au necesitat, pentru vindecare, 25-30 de zile de îngrijiri medicale și i-au pus viața în primejdie.
6. Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr.A1/J/PSH/179/2014 (filele 92-93, d.u.p.), conform căruia inculpatul S. H.-A. prezintă „tulburare de personalitate de tip antisocial cu interferențe etilice”, dar are discernământul păstrat față de fapta pentru care este cercetat.
7. Procesul-verbal de cercetare la fața locului și planșa fotografică anexată (filele 8-24, d.u.p.), prin care s-a fixat în timp și spațiu, scriptic, dar și fotografic, momentul și locul săvârșirii faptei.
Prima instanță a apreciat că probatoriul anterior prezentat dovedește existența faptei de tentativă la omor, reținută în sarcina inculpatului, precum și vinovăția acestuia, în ceea ce privește săvârșirea acelei fapte.
Cu privire la încadrarea juridică, prima instanță a constatat că fapta inculpatului S. H.-A., care, la data de 19 septembrie 2011, în jurul orei 16:45, pe fondul unor neînțelegeri mai vechi cu persoana vătămată T. GAROFIȚA (fosta soție), împreună cu care locuia în același imobil, în cadrul unui conflict spontan, fiind provocat de aceasta, a înjunghiat-o în abdomen, cauzându-i leziuni traumatice care au necesitat 25-30 de zile de îngrijiri medicale și i-au pus viața în primejdie, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor, în stare de provocare, prevăzută de art.20 rap. la art.174 cu aplic. art.73 lit.b corob. cu art.76 alin.2 din vechiul Cod penal cu aplic. art.5 din Codul penal.
Prima instanță a apreciat că infracțiunea a fost săvârșită prin omisiune, astfel cum doctrina s-a exprimat înaintea datei de 01 februarie 2014, iar, ulterior, a fost legiferat în art.17 lit.b din actualul Cod penal, întrucât inculpatul, prin acțiunea sa anterioară, de a o imobiliza pe persoana vătămată, prin ținerea acesteia de gât cu mâna stângă și prin neretragerea mâinii drepte, în care ținea cuțitul, în timp ce victima era agitată din cauza evenimentelor, a creat, pentru valoarea protejată (viața persoanei vătămate), o stare de pericol, care a determinat producerea rezultatului, și anume . abdomenul, în cuțitul ținut de inculpat și lezarea integrității corporale a acesteia.
Prima instanță nu a reținut varianta susținută în rechizitoriu, că penetrarea abdomenului victimei, cu cuțitul, se putea face doar prin forța activă exercitată de inculpat, iar nu prin pătrunderea victimei în cuțitul acestuia, din cauza agitației sale, întrucât această alegație nu este susținută de niciun document științific, organele de urmărire penală nesolicitând medicului legist să exprime un punct de vedere, și cu privire la varianta susținută de inculpat, motiv pentru care, în raportul de expertiză medico-legală, au fost evidențiate, la capitolul „istoric”, doar afirmațiile victimei. În plus, acest punct de vedere putea fi solicitat imediat după săvârșirea faptei, necesitând examinarea medicală promptă a victimei. Lipsa unui suport științific, apt să contrazică susținerile inculpatului, potrivit cărora el „nu a lovit cu cuțitul”, faptul că persoana vătămată a fost prima care a declanșat evenimentul, prin lovirea inculpatului cu oala de mâncare în cap, împrejurarea că inculpatul a arătat în mod constant, încă din prima declarație, că avea cuțitul în mâna dreaptă, în timp ce o ținea pe victimă de gât cu mâna stângă, aspectul că afirmația persoanei vătămate, că inculpatul a făcut gestul de o tăia, nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă, dar și principiul in dubio pro reo au determinat prima instanță să concluzioneze în sensul celor expuse cu ocazia prezentării situației de fapt.
Pe latură subiectivă, prima instanță a apreciat că inculpatul a săvârșit fapta cu intenție indirectă, conform art.19 alin.1 pct.1 lit.b din vechiul Cod penal, întrucât a prevăzut rezultatul faptei sale, în momentul când a imobilizat-o pe persoana vătămată, prin ținerea acesteia de gât cu mâna stângă, în timp ce, în mâna dreapta, avea un cuțit și nu și-a retras mâna în care ținea acel cuțitul, însă, deși nu a urmărit producerea lui, a acceptat că victima, fiind agitată din cauza evenimentelor petrecute între ei, poate să se înfigă, cu o zonă vitală (abdomenul), în obiectul respectiv, apt să producă urmări ireversibile.
Prima instanță a exclus intenția directă, ca formă de vinovăție, deoarece inculpatul, fost boxer profesionist, mult mai puternic și mai sănătos decât victima, ar fi putut, în cazul în care ar fi urmărit uciderea acesteia, să o facă cu ușurință.
Raportat la considerentele anterior expuse, prima instanță a respins cererea inculpatului, de schimbare a încadrării juridice a faptei în infracțiunea tentativă la vătămare corporală sau vătămare corporală, reținând că acesta nu a acționat doar cu intenția de a o vătăma pe victimă, ci a acceptat că, prin obiectul folosit și zona vitală vizată, este posibilă uciderea acesteia.
Cu privire la reținerea provocării, prima instanță a apreciat că inculpatul a săvârșit fapta sub stăpânirea unei puternice tulburări, determinată de violența, dar și de acțiunile anterioare ale persoanei vătămate. Astfel, aceasta a luat cratița cu mâncare de pe aragazul din bucătărie și a aruncat-o la gunoi. Când persoana vătămată s-a întors cu cratița goală în bucătărie, iar inculpatul a întrebat-o de ce i-a aruncat mâncarea, aceasta l-a lovit pe inculpat cu cratița în cap.
Astfel cum s-a evidențiat în jurisprudență (Decizia penală nr.4038/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), agresivitatea victimei trebuie să cauzeze făptuitorului o stare de puternică tulburare sau emoție, încât să nu fie în stare să se abțină de la o ripostă. Legea nu cere ca fapta provocatorului să fie la fel de gravă ca riposta celui provocat, dar, pentru existența unei puternice tulburări, faptele celor în cauză trebuie să aibă o apropiată semnificație.
Prima instanță a arătat că nu se poate reține că inculpatul ar fi provocat incidentul, prin faptul că a amestecat felurile de mâncare, întrucât acest fapt este banal și nu poate provoca, prin el însuși, o ripostă atât de agresivă ca cea a victimei, care l-a lovit cu oala în cap pe inculpat.
Apreciind asupra legii penale mai favorabile, prima instanță a reținut că aceasta este legea penală veche (în vigoare la data săvârșirii infracțiunii), în considerarea circumstanței atenuante a provocării, care permite coborârea pedepsei sub minimul special, până la 1/3 din acel minim, conform art.76 alin.2 din vechiul Cod penal, dar și a suspendării condiționate a executării pedepsei, de care inculpatul poate beneficia (instituție care nu mai este reglementată în actualul Cod penal).
În consecință, prima instanță a dispus, din oficiu, schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea prevăzută de art.32 rap. la art.188 din Codul penal în infracțiunea prevăzută de art.20 rap. la art.174 cu aplic. art.73 lit.b corob. cu art.76 alin.2 din vechiul Cod penal cu aplic. art.5 din Codul penal.
La individualizarea pedepsei, prima instanță, pornind de la limitele speciale din norma de incriminare reținută a fi incidentă (închisoare de la 10 la 20 ani), reduse cu jumătate, ca urmare a aplicării dispozițiilor art.21 alin.2 din vechiul Cod penal, referitoare la tentativă (închisoare de la 5 ani la 10 ani), iar limita minimă coborâtă, potrivit art.76 alin.2 din același cod (până la cel puțin 1 an și 8 luni), a ținut seama, prin prisma criteriilor generale prevăzute de art.72 din vechiul Cod penal, de pericolul social al infracțiunii (evaluat în raport cu împrejurările și modul de comitere a acesteia de către inculpat, care a acționat în condițiile în care, între el și fosta soție, era o relație tensionată, determinată de faptul că aceasta dorea să-l evacueze din casă), de împrejurarea că inculpatul nu a săvârșit infracțiunea prin acțiune, ci prin omisiune (neretragerea mâinii în care ținea cuțitul, în condițiile în care victima era foarte agitată și era ținută de gât de către el), de atitudinea procesuală a inculpatului (care a recunoscut incidentul și faptul că a agresat-o pe persoana vătămată, interpretând însă probatoriul într-o manieră proprie, în sensul că a considerat că aceasta a fost de vină pentru cele întâmplate, întrucât l-a provocat), de aspectul că, de la data întocmirii procesului-verbal de constatare a faptei (19 septembrie 2011) și până la data sesizării instanței cu rechizitoriul (10 decembrie 2014), au trecut mai mult de 3 ani, timp în care cauza a stat în faza de urmărire penală, deși nu a prezentat o complexitate deosebită și nici nu a reclamat administrarea unui probatoriu amplu, iar inculpatul s-a prezentat și a dat declarații, starea de incertitudine în care acesta a fost ținut, fără a primi o soluție din partea procurorului, făcând ca pericolul social al faptei sale să se diminueze în mod considerabil, odată cu trecerea timpului, în contextul în care el nu a mai săvârșit alte fapte prevăzute de legea penală în această perioadă.
În considerarea circumstanțelor personale ale inculpatului, prima instanță s-a orientat spre minimul pedepsei posibil de aplicat, reținând că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale, se află la o vârstă înaintată (71 de ani) și are în spate o carieră de succes, ca boxer (fiind campion european la acest sport).
Având în vedere că inculpatul, deși în privința sa a fost luată doar măsura preventivă a controlului judiciar, s-a prezentat la fiecare termen de judecată și nu a îngreunat în niciun fel procedura judiciară, nu a mai agresat-o pe persoana vătămată, cu toate că a continuat să locuiască cu ea în aceeași casă, este bine integrat social și, încasând o pensie de numai 400 lei lunar, reușește să-și ducă cu decență traiul zilnic, prima instanță a apreciat că aplicarea pedepsei este suficientă, neimpunându-se executarea acesteia în regim de detenție, dar nici sub supravegherea serviciului de probațiune (întrucât costurile pentru prezentarea la instituția respectivă, cu sediul în municipiul București, ar fi multe prea oneroase pentru el și, de asemenea, ar fi inutile, cât timp acesta, în mod vădit, a înțeles semnificația penală a faptei sale și are o vârstă mult prea înaintată), astfel că a dispus, în temeiul art.81 din vechiul Cod penal, suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate, stabilind un termen de încercare corespunzător, potrivit art.83 din același cod.
Pe latură civilă, prima instanță a constatat că Spitalul Clinic de Urgență „B.-A.” din municipiul București a formulat pretenții în cuantum de 3.682 lei, reprezentând cheltuieli efectuate cu îngrijirea medicală a persoanei vătămate. Reținând întrunirea cumulativă a tuturor condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a inculpatului (fapta ilicită, prejudiciul - dovedit prin decontul de cheltuieli, legătura de cauzalitate și vinovăția), prima instanță l-a obligat la plata, către spitalul anterior menționat, a sumei pretinse de acesta, cu titlu de despăgubiri civile.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel în termenul legal (la data de 10 aprilie 2015) P. de pe lângă Tribunalul I..
Cererea de apel a Parchetului, însoțită de motivele scrise, a fost înaintată de prima instanță și înregistrată pe rolul acestei Curți la data de 20 mai 2015.
Potrivit acelor motive (atașate la filele 4-5 din dosarul de apel), astfel cum au fost susținute de reprezentantul Ministerului Public prin concluziile formulate oral în dezbaterile de la termenul din data de 05 octombrie 2015 (consemnate în încheierea întocmită la acea dată, care face parte integrantă din această decizie penală), P. a contestat reținerea, în favoarea inculpatului, a stării de provocare, solicitând, în consecință, înlăturarea aplicării circumstanței atenuante legale prevăzute de art.73 lit.b din Codul penal 1968 și condamnarea inculpatului la o pedeapsă înăuntrul limitelor speciale, cu executare în regim de detenție.
Cu ocazia acelorași dezbateri, reprezentantul Ministerului Public nu a susținut motivul scris de apel, referitor la omisiunea primei instanțe de a pune în discuție schimbarea încadrării juridice a faptei, însă a invocat, în favoarea inculpatului, un motiv nou de apel, susținând că, în ipoteza menținerii circumstanței atenuante legale anterior menționate, se impune reducerea la jumătate a sumei de bani pe care acesta a fost obligat să o plătească părții civile Spitalul Clinic de Urgență „B.-A.”.
Cu ocazia judecării apelului, Curtea a procedat, în mod nemijlocit, la ascultarea intimatului inculpat S. H.-A. (conform art.420 alin.4 din Codul de procedură penală), precum și a intimatei persoană vătămată T. GAROFIȚA, declarațiile amândurora fiind atașate la dosar (filele 58-59 și, respectiv, 60-61, d.a.).
De asemenea, Curtea a solicitat fișa actualizată de cazier judiciar a intimatului inculpat, care a fost comunicată de către Inspectoratul de Poliție al județului Sibiu (fila 28, d.a.) și a dispus, din oficiu, efectuarea unui supliment la raportul de expertiză medico-legală întocmit cu privire la intimata persoană vătămată, având ca obiectiv stabilirea traiectului plăgii suferite de aceasta, act ce a fost întocmit de către Serviciul de Medicină Legală I. sub nr.A1/J/442/2011 (fila 62, d.a.).
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele susținute de P., precum și din oficiu, potrivit art.417 alin.2 din Codul de procedură penală, sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, Curtea constată că apelul cu judecarea căruia a fost sesizată este fondat, în limitele și pentru considerentele care se vor arăta în cele ce urmează:
Situația de fapt stabilită de prima instanță este parțial corectă, excepție făcând reținerea eronată a comiterii faptei de către inculpat prin omisiune (neretragerea mâinii drepte, în care ținea un cuțit, favorizând astfel pătrunderea victimei, cu zona abdominală, în acel obiect, pe fondul stării de agitație în care aceasta se afla), iar nu prin acțiune (lovire activă, cu cuțitul, în corpul victimei), astfel cum rezultă din probatoriul cauzei.
Sub acest aspect, Curtea reține concluziile din suplimentul la raportul de expertiză medico-legală efectuat în apel, potrivit cărora plaga înjunghiată penetrantă suferită de persoana vătămată în zona abdominală, în hipocondrul stâng, cu intersectare de mezocolon, a fost ușor oblică infero-lateral stânga, având un traiect din anterior spre posterior și de la stânga la dreapta (fila 62, d.a.).
Poziționarea anatomică și traiectul plăgii (stabilite printr-un mijloc de probă ce oferă concluzii științifice pertinente, necontestate de inculpat), coroborate cu diferența vizibilă de înălțime între cei doi foști soți (favorabilă inculpatului), cu declarațiile constante ale persoanei vătămate sub acest aspect, inclusiv cea din apel (filele 38-44, d.u.p., 116, d.f. și 60-61, d.a.), precum și cu declarațiile martorului M. C.-V., care, aflându-se în apropierea locului faptei, deși nu a văzut evenimentele, a auzit-o pe persoana vătămată strigând că a fost înjunghiată de inculpat (filele 47, d.u.p. și 146, d.f.), confirmă, mai presus de orice îndoială rezonabilă, acțiunea inculpatului de lovire a victimei, în partea stângă a zonei abdominale, în timp ce aceasta se afla față în față cu el, printr-o mișcare voluntară a mâinii sale drepte, înarmată cu un cuțit, ce a urmat o traiectorie ușor oblică, de jos în sus și de la stânga la dreapta, în timp ce, cu mâna stângă, o ținea pe victimă de gât, cauzându-i o echimoză în regiunea cervicală anterioară dreapta și, totodată, infirmă, în mod categoric, teza reținută de prima instanță.
Pe de altă parte, contrar susținerii Parchetului, Curtea constată reținerea corectă a stării de provocare, întrucât acțiunea inculpatului a fost precedată de o acțiune violentă a victimei, care l-a lovit în față cu cratița de mâncare (al cărei conținut îl aruncase, anterior, la gunoi), cauzându-i astfel o stare de tulburare suficient de puternică pentru a-l determina la o ripostă spontană, instinctivă, folosind, pentru lovirea imediată a agresoarei, un obiect pe care l-a avut la îndemână, respectiv cuțitul de bucătărie aflat pe masa unde mânca la momentul derulării evenimentelor.
Împrejurarea, cu certitudine anterioară actului de agresiune al victimei, că inculpatul amestecase, în aceeași cratiță, două feluri de mâncare, stârnind mânia acesteia, nu poate fi reținută drept o acțiune de provocare din partea sa, întrucât, astfel cum persoana vătămată însăși a declarat în fața instanței de apel, el obișnuia să procedeze în acest mod, gestul său neconstituind, prin urmare, o surpriză aptă să o tulbure în mod grav pe persoana respectivă.
În același timp, probatoriul cauzei nu dovedește în afara oricărui dubiu că, anterior lovirii inculpatului cu cratița peste față, acesta i-ar fi adresat injurii persoanei vătămate și s-ar fi ridicat de la masă, supărat din cauză că îi fusese aruncată mâncarea, cu cuțitul în mână, făcând gesturi amenințătoare la adresa acesteia.
Sub acest din urmă aspect, inculpatul și persoana vătămată au făcut, inclusiv în declarațiile din fața instanței de apel, afirmații contradictorii, fiecare susținând varianta care îi era favorabilă.
În lipsa unui martor ocular care să confirme succesiunea evenimentelor, Curtea, dând eficiență principiului in dubio pro reo, reține varianta prezentată de inculpat, care a susținut că persoana vătămată l-a lovit cu cratița peste față atunci când a întrebat-o de ce i-a aruncat mâncarea, fără ca, anterior, el să îi adreseze injurii sau amenințări.
Această variantă este, de altfel, și cea credibilă, ea rezultând inclusiv din afirmațiile făcute de persoana vătămată în prima sa declarație, datând din 11 octombrie 2011 (după mai puțin de o lună de la săvârșirea faptei), când aceasta a arătat că: „după ce a răspuns injurios și amenințător, S. H.-A., pe care îl lovisem ușor cu un capac de cratiță în zona capului, m-a apucat de gât și m-a împins circa 2 m spre ușa verandei și m-a lovit cu un cuțit de mari dimensiuni în zona abdomenului” (fila 43, verso, d.u.p.), recunoscând astfel, în mod explicit, că atitudinea injurioasă și amenințătoare a inculpatului a intervenit abia după ce ea l-a lovit.
Raportat la situația de fapt anterior expusă și la concluziile raportului de expertiză medico-legală (împreună cu suplimentul la acesta efectuat în apel), potrivit cărora leziunile suferite de persoana vătămată, ca urmare a acțiunii inculpatului, au necesitat 25-30 de zile de îngrijiri medicale și i-au pus viața în primejdie (filele 69-70, d.u.p. și 62, d.a.), Curtea, reținând, asemenea primei instanțe, că vinovăția inculpatului a îmbrăcat forma intenției indirecte (întrucât acesta a prevăzut un eventual rezultat letal al acțiunii sale, prin folosirea unui obiect apt să cauzeze moartea și lovirea victimei, cu suficientă intensitate cât să genereze o plagă penetrantă, într-o zonă anatomică vitală și, deși nu a urmărit un astfel de rezultat, a acceptat posibilitatea producerii lui), constată că încadrarea juridică stabilită prin sentința penală apelată este legală, fapta săvârșită de inculpat întrunind, atât pe latură obiectivă, cât și pe latură subiectivă, elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor, în stare de provocare, prevăzută de art.20 rap. la art.174 cu aplic. art.73 lit.b din Codul penal 1968, legea penală mai favorabilă fiind corect identificată, conform art.5 din actualul Cod penal (în interpretarea constatată a fi constituțională prin Decizia nr.265/2014 a Curții Constituționale).
Afirmația din motivele scrise de apel ale Parchetului, pe care reprezentantul Ministerului Public, prezent la dezbaterile din fața Curții, nu și-a însușit-o, în sensul că prima instanță nu ar fi pus în discuție schimbarea de încadrare juridică pe care a dispus-o prin sentința penală pronunțată, este lipsită de fundament, întrucât, potrivit mențiunilor din încheierea de la termenul de judecată din data de 13 martie 2015, instanța respectivă a solicitat participanților la proces să formuleze concluzii atât cu privire la eventuala reținere în favoarea inculpatului a stării de provocare, cât și cu privire la legea penală mai favorabilă acestuia (fila 155, d.f.).
Cu privire la pedeapsa principală aplicată de prima instanță (2 ani închisoare), Curtea, însușindu-și parțial critica din apelul Parchetului, constată că aceasta este prea blândă, în raport cu gravitatea infracțiunii (săvârșită prin acțiune, iar nu prin omisiune), întrucât inculpatul, chiar provocat fiind, a atentat, cu prea multă ușurință, la viața unei persoane (fosta soție), în casa căreia, conform unei înțelegeri intervenite între ei, a fost primit să locuiască, vreme de mai mulți ani, după divorț, lovind-o cu cuțitul într-o zonă vitală și cauzându-i astfel leziuni care i-au pus viața în pericol, numai intervenția medicală promptă împiedicând rezultatul letal.
Reținerea stării de provocare impune, potrivit art.76 alin.1 lit.b și alin.2 din Codul penal 1968, coborârea pedepsei principale sub limita specială minimă de 5 ani închisoare, până la cel puțin o treime din această limită, respectiv 1 an și 8 luni închisoare.
Evaluând toate împrejurările concrete de săvârșire a infracțiunii ce constituie obiectul judecății, conduita procesuală a inculpatului (care a recunoscut existența unui eveniment în cursul căruia persoana vătămată a fost rănită de cuțitul aflat în mâna lui și s-a prezentat în fața organelor judiciare, formulând o apărare ce s-a dovedit, în final, parțial întemeiată), precum și circumstanțele personale favorabile acestuia (corect evidențiate de prima instanță), Curtea constată că o pedeapsă orientată spre mediu, respectiv 3 ani închisoare, este proporțională cu gravitatea acelei infracțiuni, dar și suficientă, atât pentru justa sancționare a autorului său, cât și pentru realizarea îndreptării lui.
Pe de altă parte, asemenea primei instanțe și contrar susținerii din apelul Parchetului, Curtea constată că nu se justifică executarea pedepsei respective în regim de detenție, care ar constitui o măsură excesivă, sens în care reține că inculpatul (fost campion de box) are vârsta de 71 de ani, nu este cunoscut cu antecedente penale de nicio natură, după săvârșirea infracțiunii deduse judecății, în urmă cu mai mult de 4 ani, nu a mai încălcat normele legii penale (astfel cum rezultă din fișa actualizată de cazier judiciar), ceea ce dovedește lipsa unei predispoziții infracționale, dar, mai ales, faptul, relatat de persoana vătămată în declarația din fața instanței de apel, că acesta a continuat să locuiască în aceeași casă cu ea, până în luna iunie a anului curent, timp în care nu a mai agresat-o, aceeași fiind conduita sa începând cu anul 2004, când l-a primit în casa respectivă, pentru a o ajuta în gospodărie, după ce divorțaseră în urmă cu aproximativ 20 ani, excepție făcând doar fapta pentru care a fost trimis în judecată în prezenta cauză (comisă sub stăpânirea tulburării provocate de acțiunea provocatoare a victimei).
În consecință, Curtea, menținând sub acest aspect soluția primei instanțe, va dispune, în temeiul art.81 alin.1 și art.71 alin.5 din Codul penal 1968, suspendarea condiționată a executării pedepsei principale de 3 ani închisoare, dar și a pedepsei accesorii, astfel cum a fost aplicată prin sentința penală apelată (care nu a fost contestată), stabilind însă, în raport cu durata primei pedepse, majorată în calea de atac, un termen de încercare mai îndelungat, respectiv 5 ani, potrivit art.82 alin.1 și alin.3 din același cod.
De asemenea, va dispune executarea pedepsei complementare stabilite de prima instanță (care nu a fost nici ea contestată), pe o perioadă de 3 ani, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Pe latură civilă, Curtea constată că, în mod greșit, prima instanță, deși a reținut în favoarea inculpatului scuza provocării, l-a obligat pe acesta la suportarea întregului prejudiciu reclamat de partea civilă Spitalul Clinic de Urgență „B.-A.”, căreia i-a acordat toate despăgubirile solicitate de la inculpat, în valoare de 3.682 lei, reprezentând cheltuieli efectuate cu îngrijirea medicală a persoanei vătămate.
Reținerea unei acțiuni culpabile a persoanei vătămate (lovirea inculpatului, cu consecința provocării acestuia la săvârșirea faptei ilicite), pe care, raportat la împrejurările concrete ale cauzei, Curtea o apreciază a fi avut o contribuție de 25% la producerea rezultatului vătămător, atrage diminuarea corespunzătoare a despăgubirilor civile pe care inculpatul trebuie să le suporte, potrivit culpei proprii, de 75%.
D. urmare, reformând și sub acest aspect sentința penală apelată, Curtea, în temeiul art.397 alin.1 din Codul de procedură penală, va admite, în parte, acțiunea formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgență „B.-A.”, obligându-l pe inculpat să plătească acesteia numai suma de 2.761,5 lei, cu titlu de daune materiale.
Față de toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art.421 pct.2 lit.a din Codul de procedură penală, va admite apelul declarat de P. de pe lângă Tribunalul I., va desființa, în parte, în limitele deja precizate, sentința penală pronunțată de prima instanță, iar, în rejudecarea pe fond a cauzei, va hotărî în sensul celor anterior menționate.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate, în privința cărora nu se constată, nici din oficiu, motive de desființare.
În temeiul art.275 alin.3 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea apelului admis al Parchetului, inclusiv contravaloarea, de 25 de lei, a prestațiilor aferente întocmirii suplimentului la raportul de expertiză medico-legală efectuat în apel, acoperită de către Curtea de Apel București prin ordinul de plată nr.2153 din data de 29 septembrie 2015 (fila 47, d.a.), vor rămâne în sarcina statului.
Potrivit art.272 alin.1, 2 din Codul de procedură penală, onorariul avocatului din oficiu, desemnat să asigure asistența juridică obligatorie a intimatului inculpat, în baza delegației nr._/2015 emisă de Baroul București (fila 13, d.a.), va fi acoperit din sumele avansate din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
În temeiul art.421 pct.2 lit.a din Codul de procedură penală, admite apelul declarat de P. de pe lângă Tribunalul I. împotriva Sentinței penale nr.69/F din data de 03 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul I. în Dosarul nr._ .
Desființează, în parte, sentința penală apelată și, în fond, rejudecând:
În temeiul art.20 rap. la art.174 cu aplic. art.73 lit.b corob. cu art.76 alin.1 lit.b și alin.2 din Codul penal 1968, condamnă pe inculpatul S. H.-A. la pedeapsa principală de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor, în stare de provocare (fapta din data de 19 septembrie 2011 - persoană vătămată T. Garofița).
În temeiul art.81 alin.1 și art.71 alin.5 din Codul penal 1968, dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei principale anterior menționate și a pedepsei accesorii aplicate prin sentința penală apelată, pe un termen de încercare de 5 ani, stabilit și calculat potrivit art.82 alin.1 și alin.3 din același cod.
Dispune executarea pedepsei complementare stabilite prin sentința penală apelată, pe o perioadă de 3 ani, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
În temeiul art.397 alin.1 din Codul de procedură penală, admite, în parte, acțiunea formulată de partea civilă SPITALUL CLINIC DE URGENȚĂ „B.-A.” și obligă pe inculpat să plătească acesteia suma de 2.761,5 lei, cu titlu de daune materiale.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.
În temeiul art.275 alin.3 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare (inclusiv contravaloarea prestațiilor aferente întocmirii suplimentului la raportul de expertiză medico-legală efectuat în apel) rămân în sarcina statului.
În temeiul art.272 alin.1, 2 din Codul de procedură penală, onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 260 lei, se acoperă din sumele avansate din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
O. R.-N. C.-V. G.
GREFIER,
D. S.
Red.jud.C.V.G. / Th.red.jud.C.V.G./dact.V.M.C.
Ex.2 / 20 noiembrie 2015
Tribunalul I. - jud.R.A.
| ← Consumul ilicit de droguri. Legea 143/2000 art. 4. Decizia nr.... | Vătămare corporală din culpă. Art.196 NCP. Decizia nr.... → |
|---|
