Ridicarea controlului judiciar. Art. 160 ind.3 C.p.p.. Decizia nr. 2078/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2078/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-11-2013 în dosarul nr. 2078/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A II-A PENALĂ
DOSAR NR._
(_ )
DECIZIA PENALĂ NR.2078/R
Ședința publică din data de 04 noiembrie 2013
Curtea constituită din:
Președinte: A. A.
Judecător: C. S.
Judecător: O. B.
Grefier: E.–A. N.
* * * * * * * * *
Ministerul Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror L. I..
Pe rol soluționarea cauzei penale având ca obiect recursurile declarate de inculpații I. G.-C., G. M. și B. C.-S. împotriva încheierii de ședință din data de 17 octombrie 2013 a Tribunalului București-Secția I penală, pronunțată în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenții-inculpați I. G.-C., aflată în stare de arest preventiv și asistată de apărător ales-avocat E. I., G. M., aflată în stare de arest preventiv și asistată de apărător ales-avocat Mîncean S., conform împuternicirii avocațiale nr._, emisă de Baroul București și B. C.-S., aflată în stare de arest preventiv și asistată de apărător ales-avocat M. F., conform împuternicirii avocațiale nr._, emisă de Baroul București.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, invocă inadmisibilitatea recursului.
În privința recurentelor-inculpate I. G.-C. și B. C.-S. arată că încheierea prin care li s-a respins lămurirea obligației instituite în sarcina lor nu se atacă separat, iar recursul exercitat de recurenta G. împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara nu este prevăzut de lege.
Curtea, având în vedere excepția invocată de către reprezentantul Ministerului Public, acordă cuvântul părților asupra acesteia.
Apărătorul ales al recurentei-inculpate G. M., având cuvântul, arată că a formulat recurs împotriva înlăturării restricției de a nu desfășura activități care implică efectuarea de decontări din partea sistemului public de asigurări de sănătate, restricție ce a fost luată prin încheierea de ședință din data 17 octombrie 2013.
Apărătorii aleși al recurentelor-inculpate I. G. și B. C.-S., având cuvântul, pe rând, arată că lasă la aprecierea instanței soluția ce o va pronunța cu privire la excepția invocată de către reprezentantul Ministerului Public.
Recurentele-inculpate I. G.-C., G. M. și B. C.-S., personal, având ultimul cuvânt, pe rând, arată că lasă la aprecierea instanței soluția ce o va pronunța.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor penale de față, constată următoarele:
Prin încheierea de ședință din data de 17.10.2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția I penală în dosarul nr._ 13 a fost respinsă solicitarea inculpatelor N. A., C. M., T. A. L. și P. M. privind lămurirea obligației stabilită de instanță în sensul de a nu desfășura activități care implică efectuarea de decontări din partea sistemului public de asigurări de sănătate.
Au fost respinse ca neîntemeiate cererile inculpatelor M. M. și M. R. S. privind revocarea măsurii obligării de a nu părăsi țara, precum și cererile formulate în sensul înlăturării obligației de a nu desfășura activități care implică efectuarea de decontări din partea sistemului public de asigurări de sănătate.
Totodată, prin aceeași încheiere, instanța a constatat regularitatea actului de sesizare, apreciind că a fost legal sesizată și în consecință a respins ca neîntemeiate cererile formulate de inculpați privind restituirea cauzei la P..
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că odată cu luarea față de unii dintre inculpați a măsurii obligării de a nu părăsi țara, s-a impus ca obligație pentru aceștia să nu desfășoare activități care implică efectuarea de decontări din partea sistemului public de asigurări de sănătate.
Instanța a constatat că rațiunea pentru care s-a impus această obligație nu a vizat împiedicarea exercitării de către inculpați a profesiilor în exercitarea cărora există indicii că au săvârșit faptele pentru care sunt cercetați în cauza de față, urmărindu-se ca prin această obligație să se asigure protejarea ordinii publice și evitarea riscului de reluare a activității presupus infracțională, fără ca inculpații să fie puși în ipostaza în care să nu exercite profesiile avute – de medici/asistenți – și să se afle astfel în situația de a nu-și putea câștiga în mod licit mijloacele de existență.
În aceste condiții, nimic nu-i împiedică pe inculpați să se angajeze într-o instituție privată care nu are nicio legătură cu activități ce implică efectuarea de decontări din partea sistemului public de asigurări de sănătate (reținând că unul dintre inculpații care au solicitat înlăturarea acestei obligații a arătat că are un loc de muncă în domeniul privat, exercitându-și profesia, dar se gândește să se mute în sistemul public).
Din acest punct de vedere, Tribunalul a considerat că obligația impusă inculpaților în sensul de a nu desfășura activități care implică efectuarea de decontări din partea sistemului public de asigurări de sănătate este clară și nu necesită lămuriri suplimentare.
De asemenea, în raport de motivele avute în vedere de instanță la momentul impunerii acestei obligații, Tribunalul a apreciat că nu se impune ridicarea ei, în condițiile în care de la momentul luării măsurii obligării de a nu părăsi țara, cu impunerea obligației respective, până la acest moment nu au intervenit aspecte care să modifice temeiurile avute în vedere la impunerea obligației respective.
Nici cererile formulate în sensul revocării măsurii obligării de a nu părăsi țara nu apar justificate în condițiile în care așa cum s-a arătat, inculpații nu au fost puși în situația de a nu-și putea câștiga licit veniturile, existând posibilitatea de a-și exercita profesia în mediul privat, fără legături cu efectuarea de decontări din partea sistemului public de asigurări de sănătate.
Situația pacienților și necesitatea ca medicii de familie să-și reia activitatea în cadrul cabinetelor avute pentru a se asigura deplina exercitare a drepturilor pacienților nu a justificat revocarea măsurii obligării de a nu părăsi țara, existând posibilitatea ca pacienții să se înscrie pe listele altor medici de familie, după cum medicii de familie care au impuse obligații din partea instanței pot exercita în mediul privat această profesie dar fără legătură cu decontări din partea sistemului public de asigurări de sănătate.
Asupra regularității actului de sesizare a instanței și asupra cererilor de restituire a cauzei la P., s-au reținut următoarele:
În conformitate cu dispozițiile art. 300 alin. 1 C. proc. pen., instanța este datoare să verifice, din oficiu, la prima înfățișare, regularitatea actului de sesizare, iar potrivit dispozițiilor art. 264 alin.1 Cod procedură penală, actul de sesizare a instanței de judecată este rechizitoriul.
Verificarea rechizitoriului, ca act de sesizare a instanței, efectuată în temeiul dispozițiilor legale mai înainte indicate, poartă asupra actului de sesizare propriu-zis, asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege cu privire la conținutul actului de sesizare și asupra respectării dispozițiilor art. 264 alin. 3 Cod procedură penală.
Astfel instanța a reținut că procedura de verificare a regularității actului de sesizare presupune efectuarea de verificări de către instanță pentru a stabili dacă rechizitoriul a fost întocmit cu respectarea condițiilor de formă și de conținut prevăzute în art. 262, art. 263 și art. 264 Cod procedură penală.
Din acest punct de vedere, instanța nu a primit susținerile unora dintre apărătorii din cauza de față potrivit cărora verificarea pe care o presupune procedura prev. de art. 300 alin.1 Cod procedură penală ar trebui să vizeze legalitatea întregii urmăriri penale finalizate prin rechizitoriu, fiind o legătură indisolubilă între probele administrate în faza de urmărire penală și rechizitoriu ca act prin care se rezolvă urmărirea penală.
Instanța a apreciat că în cadrul procedurii prev. de art. 300 alin.1 Cod procedură penală se verifică strict respectarea condițiilor de formă și de conținut prevăzute în art. 262, art. 263 și art. 264 Cod procedură penală, și nu legalitatea urmăririi penale în legătură cu care există posibilitatea de a solicita restituirea cauzei la parchet în cazurile prevăzute de lege iar inculpații din cauză au uzat de această posibilitate, formulând în acest sens cereri, potrivit art. 332 Cod procedură penală, de restituire a cauzei la parchet.
În cauza de față instanța a constatat că actul se sesizare – Rechizitoriul nr. 453/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București respectă toate condițiile de formă și de conținut prevăzute de art.262-264 Cod procedură penală, susținerile inculpaților în legătură cu încălcarea dispozițiilor art.264 alin.3 Cod procedură penală și ale art.263 alin.1 Cod procedură penală fiind apreciate de instanța de judecată ca neîntemeiate.
Instanța a reținut că actul de sesizare a fost verificat sub aspectul legalității și temeiniciei cu respectarea art. 264 alin.3 Cod procedură penală, rechizitoriul conținând această mențiune în legătură cu activitatea efectuată.
În legătură cu acest aspect, mai mulți inculpați au susținut, atât prin cererile formulate în scris cât și cu prilejul dezbaterilor, că în cauză nu s-ar fi respectat aceste dispoziții legale privind verificarea legalității și temeiniciei rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior în condițiile în care actul de sesizare întocmit la data de 24.04.2013 a fost verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de către prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul București la aceeași dată, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 24.04.2013, împrejurare din care ar rezulta inexistența unei verificări efective, având în vedere întinderea actului de sesizare a instanței și faptul că verificarea legalității și temeiniciei nu are ca obiect doar rechizitoriul ci și corespondența acestuia cu actele de urmărire penală, respectiv și legalitatea actelor de urmărire penală.
S-a mai susținut cu privire la acest ultim aspect că actul de sesizare face trimiteri la zeci de volume de urmărire penală.
Analizând susținerile inculpaților prin apărători în legătură cu activitatea pe care o presupune verificarea legalității și temeiniciei actului de sesizare de către procurorul ierarhic superior, instanța a fost de acord cu susținerile privind activitatea pe care o presupune această operațiune de verificare și importanța acestei operațiuni în condițiile în care această activitate de verificare se poate finaliza prin identificarea unor carențe de legalitate sau/și temeinicie ori, cu concluzia unei depline conformități a rechizitoriului cu cerințele de temeinicie/legalitate și înaintarea actului de sesizare instanței competente împreună cu dosarul cauzei.
Instanța a reținut însă că în cauza de față actul de sesizare poartă mențiunea „verificat sub aspectul legalității și temeiniciei”, mențiune care deși nedatată, în raport de data sesizării instanței cu soluționarea cauzei, a rezultat că a fost aplicată în ziua întocmirii rechizitoriului, împrejurare care nu poate conduce prin ea însăși la aprecierea instanței că în cauză nu s-au respectat dispozițiile art.264 alin.3 Cod procedură penală în sensul că rechizitoriul nu ar fi fost verificat sub aspectul legalității și temeiniciei din cauza unei lipse de efectivitate a acestei operațiuni care să fie echivalată cu lisa acestei verificări.
Instanța a considerat că atâta vreme cât actul de sesizare poartă mențiunea de verificare sub aspectul legalității și temeiniciei, chiar dacă mențiunea a fost aplicată la scurt timp după momentul întocmirii rechizitoriului, nu este justificată în cauză reținerea de către instanță a încălcării dispozițiilor art.264 alin.3 Cod procedură penală în sensul lipsei unei verificări sub aspectul legalității și temeiniciei.
Tot în legătură cu regularitatea actului de sesizare, s-a mai susținut de către mai mulți inculpați că rechizitoriul nu cuprinde o descriere corespunzătoare a faptelor pentru care se dispune trimiterea în judecată, astfel încât nu poate fi identificat obiectul judecății.
S-a susținut că potrivit dispozițiilor art. 317 teza I Cod procedură penală obiectul judecății îl constituie fapta arătată în actul de sesizare a instanței, astfel încât obiectul judecății trebuie să fie precis determinat în cuprinsul rechizitoriului, prin descrierea corespunzătoare și suficientă a faptelor imputate fiecărui inculpat.
S-a mai criticat de asemenea faptul că în actul de sesizare nu s-a arătat și nu s-a descris fiecare din actele materiale avute în vedere la trimiterea în judecată a inculpaților, cu indicarea mijloacelor de probă pentru fiecare act material, fiind criticat de asemenea raționamentul avut în vedere de P. pentru a reține caracterul fictiv al biletelor de trimitere emise.
În legătură cu respectarea cerințelor impuse actului de sesizare de dispozițiile art. 263 Cod procedură penală, instanța a reținut că potrivit acestor dispoziții, rechizitoriul trebuie să cuprindă printre altele date cu privire la persoana inculpatului, fapta reținută în sarcina sa, încadrarea juridică și probele pe care se întemeiază învinuirea.
Prin urmare, rechizitoriul trebuie să cuprindă descrierea faptei reținută în sarcina inculpatului precum și arătarea probelor pe care se întemeiază situația de fapt reținută și vinovăția inculpatului, astfel reținută prin actul de sesizare a instanței.
Din cele de mai sus, coroborate cu întreaga reglementare privind judecata, a rezultat că cea mai mare însemnătate este exacta și completa descriere a faptei pentru care inculpatul este trimis în judecata prin rechizitoriu, atât in ceea ce privește prezentarea de către procuror a situației de fapt, cât si in ceea ce privește încadrarea juridica pe care procurorul o da faptei.
Analizând cuprinsul actului de sesizare, instanța a reținut că acesta respectă cerințele arătate mai înainte, fiecare din infracțiunile reținute prin rechizitoriu în sarcina fiecărui inculpat fiind descrisă, cu arătarea situației de fapt și a probelor pe care se sprijină această situație de fapt reținută, precum și vinovăția inculpatului reținută prin actul de inculpare, constatând de asemenea că în actul de sesizare este arătată și încadrarea juridică dată faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.
Sub acest aspect, instanța a apreciat ca neîntemeiată susținerea inculpaților în sensul unei prezentări lacunare a faptelor reținute în sarcina inculpaților.
Tribunalul a reținut că este real că prin Rechizitoriu nu este analizat fiecare act material reținut în sarcina inculpaților cu indicarea pentru acesta a mijloacelor de probă, însă o asemenea împrejurare nu poate conduce la concluzia că din modalitatea de prezentare a faptelor nu ar rezulta faptele reținute în sarcina inculpaților prin actul de sesizare sau că nu s-ar putea stabili obiectul judecății în prezenta cauză.
Împrejurarea că procurorii au înțeles să structureze rechizitoriul după un anumit tipar – analizând grupat activitatea mai multor inculpați cu privire la care se susține că aveau aceeași modalitate de a acționa – nu este una care să conducă la concluzia că prin rechizitoriu nu ar fi descrise faptele avute în vedere la trimiterea în judecată a fiecărui inculpat.
Nici criticile legate de încadrarea juridică dată faptelor descrise prin actul de sesizare nu au putut fi primite, reținând că orice aspecte cu care inculpații nu ar fi de acord în legătură cu această încadrare juridică pot fi discutate și soluționate în faza de judecată, existând posibilitatea aplicării dispozițiilor art. 334 Cod procedură penală.
Tribunalul a reținut că potrivit dispozițiilor prev.de art.317 Cod procedură penală – obiectul judecății se mărginește la fapta și la persoana arătată în actul de sesizare, iar în baza art.334 Cod procedură penală, instanța, în cursul judecății, poate schimba încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitoriu.
În final, judecătorul, după efectuarea cercetării judecătorești, în măsura în care inculpații nu solicită aplicarea dispozițiilor art. 320 ind.1 Cod procedură penală sau instanța apreciază că nu poate fi urmată această procedură, poate să pronunțe o soluție de condamnare, achitare în raport de ceea ce rezultă din probatoriul administrat iar pe de altă parte, are și căderea de a stabili și forma participației.
Instanța a considerat că dosarul de urmărire penală – în conținutul lui – prezintă suficiente elemente care să permită judecătorului a purcede la judecată în cauza de față.
În ceea ce privește criticile legate de necompetența Parchetului de pe lângă Tribunalul București în efectuarea cercetării în cauza de față, Tribunalul a reținut că o mare parte din inculpații din cauza de față au susținut că în cauză, competența de efectuare a urmăririi penale ar fi aparținut DNA.
Instanța a considerat însă că în raport de infracțiunile reținute în sarcina inculpaților prin actul de sesizare, nici calitatea persoanelor, nici cuantumul prejudiciului pretins a fi fost cauzat CASMB, natura acestei instituții sau consecințele pretins cauzate asupra activității acestei instituții nu atrag competența DNA potrivit dispozițiilor legii, pentru a se pune problema restituirii cauzei la P. de pe lângă Tribunalul București pentru înaintarea cauzei la DNA în vederea efectuării urmăririi penale în cauză.
Au fost de asemenea analizate separat susținerile inculpaților P. M., C. B. I., N. A., Memitalli Suleyman, M. R. S., M. M., V.-B. A.-C. și S. C., privind regularitatea actului de sesizare a instanței:
Împotriva acestei soluții au declarat recurs inculpatele I. G.-C., G. M. și B. C.-S..
Asupra admisibilității recursurilor de față, Curtea constată următoarele:
Din corelarea regulilor generale de exercitare a căilor de atac împotriva încheierilor pronunțate de instanță în cursul judecății, respectiv dispozițiile art. 361 al. 2 Cod procedură penală și art. 385 indice 1 al. 2 Cod procedură penală privind, rezultă că, în principiu, acestea pot fi atacate cu apel sau cu recurs odată cu fondul, cu excepția încheierilor pentru care legea prevede expres că pot fi atacate separat cu recurs.
Or, în ceea ce privește hotărârea prin care instanța s-a pronunțat asupra regularității actului de sesizare, potrivit deciziei nr. 28/2007 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii în interpretarea dispozițiilor art. 300 al. 2 Cod procedură penală și art. 332 al. 4 Cod procedură penală, aceasta poate fi atacată cu recurs exclusiv în cazul în care s-a dispus restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii actului de sesizare, când de altfel, se pronunță o sentință. Prin urmare, este inadmisibil recursul declarat de inculpata I. G. C. împotriva încheierii prin care instanța a respins cererea de restituire a cauzei la procuror.
În ceea ce privește recursurile declarate de inculpatele G. M. și B. C.-S., împotriva dispoziției din încheiere prin care li s-a respins cererea de încetare a obligației de a nu desfășura activități care implică efectuarea de decontări din partea sistemului public de asigurări de sănătate impusă acestora în cadrul măsurii obligării de a nu părăsi țara, Curtea constată de asemenea, că acestea sunt inadmisibile.
Astfel, dispozițiile art. 141 Cod procedură penală prevăd expres că doar încheierile prin care se dispune luarea unei măsuri preventive, revocarea, încetarea de drept sau înlocuirea măsurii preventive pot fi atacate separat cu recurs de către procuror sau inculpat. De asemenea, se constată că nu este prevăzută calea de atac a recursului nici în cadrul dispozițiilor legale ce reglementează măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara.
Pe cale de consecință, cum normele procesual-penale sunt de strictă interpretare și aplicare, dispozițiile art. 141 alin. 1 Cod procedură penală nu pot fi aplicate prin analogie și în cazul în care instanța respinge cererea de încetare a unei obligații stabilite în cadrul unei măsuri restrictive de libertate.
Față de cele reținute, în baza art.38515 pct.1 lit.ava respinge ca inadmisibile recursurile declarate de recurentele inculpate I. G.-C., G. M. și B. C.-S. împotriva încheierii de ședință pronunțată la data de 03.10.2013 de Tribunalul București, Secția I Penală în dosarul nr._ 13.
Va obliga pe fiecare recurentă la pata sumei de 150 lei cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca inadmisibile recursurile declarate de recurentele inculpate I. G.-C., G. M. și B. C.-S. împotriva încheierii de ședință pronunțată la data de 03.10.2013 de Tribunalul București, Secția I Penală în dosarul nr._ 13.
Obligă pe fiecare recurentă la pata sumei de 150 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 04.11.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A. A. C. S. O. B.
GREFIER,
E.-A. N.
Red.B.O.
Dact.EA.21.11.2013/2ex
T.B.S.I.P.-jud.N.L.
| ← Violarea de domiciliu. Art.192 C.p.. Decizia nr. 2017/2013.... | Furtul calificat. Art. 209 C.p.. Decizia nr. 2024/2013. Curtea... → |
|---|
