Sesizare transmisă de comisia prevăzută de HG 836/2013. Decizia nr. 09/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 09/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-05-2014 în dosarul nr. 239/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI- SECȚIA A II-A PENALĂ
Dosar nr._
_
DECIZIA PENALĂ_
Ședința publică de la 09.05.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – C. S.
GREFIER – D. P.
Ministerul Public - P. de pe lângă ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE – D.I.I.C.O.T- STRUCTURA CENTRALĂ - a fost reprezentată de procuror – R. P..
Pe rol soluționarea contestației formulată de condamnatul I. C. împotriva sentinței penale nr. 265 din data de 02.04.2014 pronunțată de TRIBUNALUL I.- SECȚIA PENALĂ, în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică răspuns contestatorul condamnat I. C. persona în stare de arest și asistat de avocat desemnat din oficiu Chiorsacu A. cu delegație la dosar, fila 7.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Apărătorul desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat arată că acesta a formulat o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu referire la art. 6 al. 1 NC.p., privind modul în care este aplicabilă legea penală mai favorabilă. De asemenea contestatorul condamnat dorește ca Înalta Curte de Casație și Justiție să precizeze dacă prev. art. 15 C.p. reprezintă o instituție autonomă.
Reprezentantul Ministerului Public având cuvântul, arată că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat cu privire la disp. art. 6 al. 1 NC.p., iar privind art.15 C.p. aplicarea facultativa a legii penale mai favorabile nu are legătură cu cauza și nu poate constitui o instituție autonomă. Aspectele menționate în cererea formulată de contestator nu au legătură cu prezenta cauză.
Apărătorul desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat arată că solicită admiterea prezentei cereri și sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu referire la art.6 al.1 NC.p.
Curtea, după deliberare respinge cererea formulată de contestator privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, apreciind că aspectele susținute prin cerere nu au legătură cu obiectul cauzei, iar cu privire la instituțiile autonome s-a pronunțat atât Înalta Curte de Casație și Justiție cât și Curtea Constituțională, astfel încât nu e necesară lămurirea vreunei chestiuni de drept pentru soluționarea pe fond a cauzei respectiv ÎCCJ să stabilească dacă art. 15 din Codul penal de la 1969 este o instituție autonomă sau nu.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților în dezbateri.
Apărătorul desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat solicită admiterea contestației în baza art.598 lit. d Nc.p.p, cu consecința reducerii pedepsele proporțional cu noile limite de pedeapsă. În opinia contestatorului nereducerea pedepsei rezultante de 8 ani, ce provine din pedeapsa de 7 ani și jumătate și 8 ani, ar echivala cu nerespectarea legii mai favorabile.
Reprezentantul Ministerului Public având cuvântul, rațiunea art.6 NC.p.p nu este aceea de a-l pune pe condamnat în situația inculpatului, în situația în care succesiunea de legi apare în cursul procesului penal, consideră că nu se poate ajunge la o proporționalizare în această etapă procesuală. Se verifică doar legalitatea pedepsei, respectiv dacă pedeapsa aplicată pe legea veche depășește sau nu limitele din noua reglementare, maximul prevăzut de noua lege. În situația de față se constată că pedeapsa rezultantă nu depășește maximul prevăzut de noua lege, motiv pentru care se impune respingerea prezentei contestații ca fiind nefondată.
Contestatorul condamnat având ultimul cuvânt, consideră că principiul aplicării legii penale mai favorabile are rang de constituționalitate, fiind statuat în art.15 al.2 din Constituție, art.13 C.p, art. 5 NC.p. De asemenea principiul autorității de lucru judecat consideră că trebuie să fie respectat în totalitate, pentru aplicarea legii penal mai favorabile. Precizează că instanța supremă a folosit referatul serviciului de probațiune ca o circumstanță atenuantă. Pericolul social a fost estimat la 2/3 din pericolul social general creat de fapta comisă astfel că i s-a stabilit o pedeapsă de 8 ani. Pedeapsa pentru grupul organizat nu poate fi mai mare decât aceea pentru infracțiunea cea mai gravă, privind contopirea pedepselor aceasta a fost făcută în baza prev.art.33,34 C.p. însă efectele prev.art.34 nu se regăsesc în sentință. În opinia sa în fișa de evaluare efectuată la nivelul penitenciarului s-au strecurat erori, prima eroare vizează transpunerea art.7 din Legea 39/2003 în art.367 Nc.p., au transferat aliniatul 1 și aliniatul 2. O altă eroare vizează neaplicarea regulii cu grupul, o a treia eroare a constituit-o schimbarea încadrării juridice, apreciază că erorile pot fi înlăturate respectiv transpunerea pe noul cod penal a dispozitivului Înaltei Curți de casație și Justiție, orientarea pedepsei sub minim ținând cont de serviciul de probațiune. Consideră că se poate stabili o pedeapsă de 4 ani și 9 luni. In subsidiar solicită a se analiza dacă prev.art.15 C.p reprezintă o instituție autonomă și solicită a fi aplicate și în cazul său. Concluzionând în raport de toate aceste motive solicită admiterea contestației astfel cum a fost formulată și susținută.
CURTEA,
Asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin sentința penală nr.265/2.04.2014, pronunțată în dosarul nr.621/02.04.2014, Tribunalul I., în baza art. 23 din Legea 255/2013 raportat la art. 595 din noul Cod de procedură penală (în vigoare de la 01.02.2014), cu referire la art. 6 din noul Cod penal (în vigoare de la 01.02.2014), a respins, ca neîntemeiată, contestația la executare ca urmare a sesizării formulate de „Comisia de evaluare a incidenței legii penale mai favorabile” de la P. București J. privind pe condamnatul I. C. - fiul lui C. și E., născut la data de 01.07.1969 în București, CNP_, cu domiciliul în București, ., ., sector 6, București, în prezent aflat în executarea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr.72 / 2013 al Tribunalului București – Secția I -a penală.
Conform art.29 alin.5 din legea 47/1992, a constatat admisibilă excepția de neconstituționalitate invocată în prezenta cauză de către condamnatul I. C.. Conform art.29 alin.4 din legea 47/1992, a dispus sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate invocată în prezenta cauză de către condamnatul I. C..
În baza art. 275 alin. (3) din noul Cod de procedură penală (în vigoare de la 01.02.2014) cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că, pe fondul cauzei, instanța a constatat că prin sesizarea înregistrată pe rolul Tribunalului I. la data de 19.02.2014 sub nr._, Comisia de evaluare a incidenței aplicării legii penale mai favorabile, constituită în baza HG nr. 836/2013 în cadrul Penitenciarului J. a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile, cu privire la condamnarea dispusă prin sentința penală nr. 42 din data de 20.01.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția I Penală, definitivă prin decizia penală nr. 604/19.02.2013 a ÎCCJ – Secția Penală, în privința condamnatului I. C..
Comisia de evaluare a incidenței legii penale mai favorabile, a apreciat că față de condamnatul I. C. sunt incidente dispozițiile prev. de art. 6 NCp, în sensul reducerii pedepsei de 8 ani aplicată inculpatului în baza art. 48 alin. 1 NCp, rap. la art. 13 alin. 1 și art. 3 alin. 1 și 2 din Legea 143/2000 modificată, la 7 ani și 6 luni închisoare, conform fișei de evaluare întocmită de Comisia de evaluare a incidenței legii penale mai favorabile din cadrul Penitenciarului București J. (fila 3 d.i.). De asemenea, Comisia a apreciat că în privința cuantumului pedepsei rezultante nu operează dispozițiile art. 4 și 6 NCp.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 6 NCp și art. 23 din Legea nr. 255/2013 modificată prin OUG nr. 116/2013.
La dosarul cauzei s-au depus copii ale M.E.P.I cu nr. 72 / 20.02.2013 al Tribunalului București – Secția I Penală, sentința penală nr. 42 din data de 20.01.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția I Penală, definitivă prin decizia penală nr. 604/19.02.2013 a ÎCCJ – Secția Penală, fișa de cazier judiciar, precum și fișa de evaluare întocmită de comisie, in original.
La data de 17.03.2014, prin registratura Tribunalului I., condamnatul I. C. a depus la dosar concluzii scrise (filele 33-37 d.i.), precum și o cerere prin care solicită sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a disp. art. 6 alin 1 din NCp, cu referire la art. 13 din Legea 187/2012 și art. 5 din NCp, în raport de dispozițiile art. 16 alin 1 din Constituția României și de dispozițiile art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, respectiv a dispozițiilor art. 4 și 5 din Legea 187/2012 cu referire la art. 12 din același act normativ, raportat la art. 15 alin 2 și art. 16 alin 1 din Constituția României și la art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (filele 38-45 d.i.).
Pe fondul cauzei, instanța a respins ca neîntemeiată sesizarea formulată în cauză, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 6 alin. (1) NCP, când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.
Față de dispozițiile mai sus invocate, instanța a constatat că în ceea ce privește pedeapsa de 8 ani de închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 26 VCP rap. la art.13 alin.1 din legea 143/2000 și art. 20 VCP rap. la art.3 alin.1 și 2 din legea 143/2000 s-a apreciat că aceasta se situează peste limita maximă de 7 ani și 6 luni de închisoare prev. de art.48 alin.1 NCP rap. la art.32 alin.1 NCP rap. la art.13 alin.1 și art.3 din legea 143/2000 (în reglementarea de după 01.02.2014), sens în care s-a apreciat că se impune reducerea acesteia, conform art. 6 NCP.
Dar, având în vedere disp. art.38 NCP rap. la art. 39 NCP, conform cărora, când s-au stabilit pedepse cu închisoarea se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite, numitul I. C. ar urma să execute o pedeapsă de 8 ani închisoare, la care s-ar adăuga 1/3 din pedeapsa de 7 ani și 6 luni de închisoare, pedeapsa rezultantă fiind mai mare decât cea de 8 ani de închisoare pe care o execută condamnatul în prezent.
Având în vedere cele mai sus menționate, instanța nu a redus pedeapsa aplicată pentru infracțiunea prev. de art. 26 VCP rap. la art.13 alin.1 din legea 143/2000 și art. 20 VCP rap. la art.3 alin.1 și 2 din legea 143/2000, deoarece a constatat că doar reducerea acesteia, fără a urma algoritmul prev. de art. 39 NCP (deoarece i s-ar crea acestuia o situația mai grea), face ca această reducere a pedepsei închisorii să fie fără efecte juridice în ceea ce-l privește pe condamnat la acest moment, dat fiind că pedeapsa ce se cere a fi redusă a intrat în contopire cu o altă pedeapsă.
Instanța a apreciat că măsura se impune și datorită faptului că rațiunea disp. art.6 NCP nu este aceea de a-l aduce pe condamnat în situația aceluia care s-ar fi aflat dacă succesiunea de legi ar fi intervenit în cursul procesului, ci doar de a garanta respectarea principiului legalității, în sensul ca cel condamnat să nu execute, în prezent, o pedeapsă rezultantă (rămasă definitivă sub imperiul legii vechi) mai mare decât limita maximă prevăzută de legea nouă (legea nouă însemnând inclusiv disp. art. 38 NCP rap. la art. 39 NCP) pentru respectivele infracțiuni .
Pentru considerentele expuse, instanța, pe fondul cauzei, a respins, ca neîntemeiată, contestația la executare ca urmare a sesizării formulate de „Comisia de evaluare a incidenței legii penale mai favorabile” .
Condamnatul I. C. a depus la dosar concluzii scrise (filele 33-37 d.i.), precum și o cerere prin care a solicitat sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a disp. art. 6 alin 1 din NCp, cu referire la art. 13 din Legea 187/2012 și art. 5 din NCp, în raport de dispozițiile art. 16 alin 1 din Constituiția României și de dispozițiile art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, respectiv a dispozițiilor art. 4 și 5 din Legea 187/2012 cu referire la art. 12 din același act normativ, raportat la art. 15 alin 2 și art. 16 alin 1 din Constituția României și la art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (filele 38-45 d.i.).
În acest din urmă sens, în deliberare, în raport de prevederile art.29 alin.5 din legea 47/1992, s-a apreciat că Tribunalul trebuie să verifice dacă excepția de neconstituționalitate invocată este admisibilă. Astfel, din această perspectivă, față de disp. art. 29 alin.5 din legea 47/1992 raportat la disp. art. 29 alin.1,2 și 3 din legea 47/1992, prezenta instanță a constatat că excepția de neconstituționalitate invocată este admisibilă.
Astfel, s-a apreciat că excepția vizează o prevedere dintr-o lege în vigoare, și care are legătură cu soluționarea prezentei cauze, deoarece în baza disp. art. 6 alin 1 din noul Cod penal (în vigoare de la 01.02.2014), se impune ( sau nu) reducerea pedepselor definitiv aplicate condamnatului în speță.
În al doilea rând, s-a apreciat că excepția a fost ridicată la cererea uneia dintre părți (în concret, la cererea condamnatului petent I. C.), în timpul derulării cercetării judecătorești (chiar dacă aceasta se desfășoară fără participarea procurorului și a condamnatului, conform art. 23 din legea 255/2013) în fața instanței de fond.
În al treilea rând, din verificările prezentei instanțe nu a rezultat că prevederile disp. art. 6 alin 1 din noul Cod penal (în vigoare de la 01.02.2014) au fost până în prezent constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
Față de toate aceste argumente și conform art.29 alin.5 din legea 47/1992, Tribunalul s-a constatat admisibilă excepția de neconstituționalitate invocată în prezenta cauză de către condamnatul petent I. C., iar conform art.29 alin.4 din legea 47/1992 a dispus sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate invocată în cauză.
Cu privire la temeinicia excepției de neconstituționalitate invocată, prezenta instanță a constatat că, față de art.29 alin.1 din legea 47/1992, Curtea Constituțională este singura instanță din România îndrituită (și, totodată, obligată) să decidă asupra temeiniciei sau netemeiniciei oricărei excepții de neconstituționalitate invocate în fața instanțelor judecătorești din România. Cu toate acestea, având în vedere prevederile art.29 alin.4 din legea 47/1992 (care, printre altele, impun instanței - în fața căreia s-a ridicat excepția - obligația de a formula o ,,opinie” asupra respectivei excepții), prezenta instanță a apreciat că excepția de neconstituționalitate invocată în dosarul în speță de către condamnatul petent I. C. este netemeinică.
Și aceasta în primul rând pentru că, prin raportare la art. 16 din Constituție, egalitatea în fața legii se păstrează pentru toți condamnații judecați în mod definitiv până la data de 01.02.2014, toți cei care sunt condamnați la pedepse mai mari decât maximul special prevăzut de legislația penală intrată în vigoare la data de 01.02.2014 urmând să beneficieze de reducerea pedepselor până la noul maxim special, fără nicio discriminare.
În al doilea rând, prin raportare la art. 15 alin.2 din Constituție, prezenta instanță a opinat că excepția de neconstituționalitate invocată în dosarul în speță de către condamnatul petent I. C. este netemeinică. Astfel, conform art. 15 alin.2 din Constituție, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. Or, s-a apreciat că tocmai o astfel de excepție este instituită de către disp. art. 6 alin 1 din noul Cod penal (în vigoare de la 01.02.2014). De asemenea, s-a apreciat că, într-adevăr, excepția nu se aplică ,,de plano” (automat) tuturor petenților definitiv condamnați înainte de 01.02.2014, ci doar unora dintre aceștia (cei care îndeplinesc condiția de a fi condamnați la pedepse mai mari decât maximul special prevăzut de legislația penală intrată în vigoare la data de 01.02.2014…), dar această condiție nu intră sub incidența art. 15 alin.2 din Constituție, ci, eventual, sub incidența art. 16 din Constituție – iar sub acest din urmă aspect prezenta instanță și-a exprimat opinia mai sus.
Împotriva acestei sentințe a declarat contestație inculpatul I. C., care, prin apărătorul său, a solicitat admiterea contestației în baza art.598 lit. d NC.p.p, cu consecința reducerii pedepsele proporțional cu noile limite de pedeapsă, apreciind că nereducerea pedepsei rezultante de 8 ani, ce provine din pedeapsa de 7 ani și jumătate și 8 ani, ar echivala cu nerespectarea legii mai favorabile.
De asemenea, inculpatul a considerat că principiul aplicării legii penale mai favorabile are rang de constituționalitate, fiind statuat în art. 15 al. 2 din Constituție, art. 13 C.p, art.5 NC.p.
De asemenea, în ce privește principiul autorității de lucru judecat, inculpatul a considerat că trebuie să fie respectat în totalitate, pentru aplicarea legii penal mai favorabile. Totodată, acesta a precizat că instanța supremă a folosit referatul serviciului de probațiune ca o circumstanță atenuantă.
În ce privește pericolul social, acesta a arătat că a fost estimat la 2/3 din pericolul social general creat de fapta comisă, astfel că i s-a stabilit o pedeapsă de 8 ani. De asemenea, inculpatul a arătat că pedeapsa pentru grupul organizat nu poate fi mai mare decât aceea pentru infracțiunea cea mai gravă, privind contopirea pedepselor aceasta a fost făcută în baza prev.art. 33,34 C.p. însă efectele prev. art. 34 nu se regăsesc în sentință.
În opinia sa, în fișa de evaluare efectuată la nivelul penitenciarului s-au strecurat erori, prima eroare vizând transpunerea art. 7 din Legea 39/2003 în art. 367 Nc.p., au transferat aliniatul 1 și aliniatul 2, a doua eroare vizând neaplicarea regulii cu grupul, iar a treia, constituind-o schimbarea încadrării juridice, apreciind că erorile pot fi înlăturate, respectiv transpunerea pe noul cod penal a dispozitivului Înaltei Curți de Casație și Justiție, și orientarea pedepsei sub minim. De asemenea, inculpatul a considerat că se poate stabili o pedeapsă de 4 ani și 9 luni. În subsidiar, acesta a solicitat a se analiza dacă prev. art. 15 C.p de la 1969 reprezintă o instituție autonomă și a solicitat a fi aplicate și în cazul său.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței contestate, atât prin prisma motivelor invocate de contestator, cât și din oficiu, sub toate aspectele, potrivit disp. art. 23 din Legea nr. 255/2013, Curtea apreciază contestația ca fiind nefondată pentru următoarele considerente:
Prin sentința penală nr. 42/20.01.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția I Penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 604/19.02.2013 a ÎCCJ, contestatorul din prezenta cauză a fost condamnat în baza art. 7 din Legea nr. 39/2003 la o pedeapsă de 8 ani închisoare și în baza art. 65 C.pen. de la 1969 interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C.pen. de la 1969 pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale pentru săvârșirea infracțiunii de aderare și sprijinire a unui grup infracțional organizat. De asemenea, s-a dispus condamnarea contestatorului în baza art. 26 C.pen. de la 1969 rap. la art. 13 al. 1 din Legea nr. 143/2000 și art. 20 C.pen. de la 1969 rap. la art. 3 al. 1 și 2 din Legea nr. 143/2000 la o pedeapsă de 8 ani închisoare și în baza art. 65 C.pen. de la 1969 interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C.pen. de la 1969 pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la tentativă la infracțiunea de trafic internațional de droguri de mare risc. În baza art. 33 lit. a, b – 34 lit. b, 35 al. 3 C.pen. de la 1969 s-a dispus contopirea pedepselor urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a II-a, b C.pen. de la 1969 pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.
În primul rând trebuie precizat că potrivit Deciziei nr. 1 din 14.04.2014 pronunțată de ÎCCJ privind mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracțiuni ”în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracțiuni, în aplicarea legii penale mai favorabile, într-o primă etapă se verifică incidența dispozițiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la pedepsele individuale, iar în a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depășește maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din Codul penal. Dacă pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, nu depășește pedeapsa rezultantă la care s-ar putea ajunge conform noului Cod penal înseamnă că pedeapsa rezultantă aplicată definitiv este cea legală și potrivit dispozițiilor legii noi, astfel că legea nouă nu își găsește aplicabilitatea, nefiind favorabilă”.
Potrivit art. 4 C.pen., legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin . legii noi.
Conform art. 3 alin. 2 din Legea nr. 187/2012, dispozițiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situația în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire.
Totodată, art. 6 C.pen. reglementează situațiile în care se impune aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei.
Astfel, conform art. 6 alin. 1, 2 C.pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim. Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viață și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune.
Potrivit art. 6 alin. 5 C.pen., când legea nouă este mai favorabilă în condițiile art. 6 alin. (1) - (4), pedepsele complementare și măsurile de siguranță neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta. Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranță, acestea se execută în conținutul și limitele prevăzute de legea nouă.
Conform art. 4 din Legea nr. 187/2012, pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi.
Revenind la speța de față, se constată că în fișa individuală a deținutului Comisia de evaluare a incidenței aplicării legii penale mai favorabile din cadrul Penitenciarului București J. a identificat elemente de aplicare a legii penale mai favorabile în ceea ce privește reducerea pedepsei de 8 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 26 C.pen. de la 1969 rap. la art. 13 al. 1 din Legea nr. 143/2000 și art. 20 C.pen. de la 1969 rap. la art. 3 al. 1 și 2 din Legea nr. 143/2000 la 7 ani și 6 luni închisoare. De asemenea, Comisia a apreciat că în privința cuantumului pedepsei aplicate condamnatului nu operează dispozițiile art. 6 C.pen.
Fapta pentru care contestatorul a fost condamnat este prevăzută în actuala reglementare de art. 367 al. 1 și 2 C.pen., așa încât nu se pune problema incidenței în cauză a dispozițiilor art. 4 C.pen. și art. 48 al. 1 rap. la art. 32 al. 1 rap. la art. 13 al. 1 și art. 3 al. 1, 2 din Legea nr. 143/2000.
Totodată, art. 367 al. 1 C.pen. prevede că pedeapsa pentru constituirea unui grup infracțional organizat este de la 1 la 5 ani, însă potrivit al. 2 al aceluiași articol când infracțiunea care intră în scopul grupului infracțional organizat este sancționată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, pedeapsa este de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Or, în cauza de față, contestatorul a fost condamnat și pentru săvârșirea infracțiunii de trafic internațional de droguri de mare risc, prevăzută și în prezent la art.3 al. 1 și 2 din Legea nr. 143/2000 și sancționată cu închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea unor drepturi, așa încât este exclusă incidența art. 6 alin. 1 C.pen., pedeapsa de 8 ani aplicată acestuia nedepășind maximul de 15 ani prevăzut în prezent de lege. Trebuie reținut că potrivit art. 187 C.pen. prin pedeapsă prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta săvârșită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere (cum ar fi tentativa) sau de majorare a pedepsei.
În ceea ce privește art. 6 alin. 5 C.pen, se constată că nici aceste prevederi nu sunt aplicabile în cauză, întrucât pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a, b Cod penal din 1969 are corespondent în art. 66 alin. 1 lit. a, b C. pen., și nu depășește durata maximă care potrivit art. 66 alin. 1 C.pen. este de 5 ani.
Mai mult decât atât, așa cum a reținut și instanța de fond, raportat la dispozițiile imperative ale art. 39 NCpen conform cărora în cazul existenței unui concurs de infracțiuni este obligatorie adăugarea la pedeapsa cea mai grea a unui spor de o treime din totalul celorlalte pedepse aplicate inculpatului, conform dispozițiilor noului Cod penal, contestatorului ar trebui să i se aplice o pedeapsă rezultantă mult mai mare decât cea de 8 ani stabilită prin hotărârea de condamnare (având în vedere și dispozițiile art. 104 rap la art. 43 al. 1 NC.pen.).
Față de cele reținute, Curtea constată că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, așa încât, în baza art. 425 1 alin. 7 pct. 1 lit. b C.p.p., va respinge ca nefondată contestația formulată de condamnatul I. C., împotriva sentinței penale nr.265/02.04.2014, pronunțată de Tribunalul I., cu obligarea acestuia la plata sumei de 300 lei conform art. 275 al. 2 C.pr.pen. reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
Onorariul apărătorului din oficiu, în cuantum de 100 lei, va fi suportat din fondurile Ministerul Justiției, în baza art. 82 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul I. C., împotriva sentinței penale nr.265/02.04.2014, pronunțată de Tribunalul I..
Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul apărătorului din oficiu, în cuantum de 100 lei, va fi suportat din fondurile Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 09.05.2014.
PREȘEDINTE,
C. S.
GREFIER,
D. P.
Red.S.C./04.06.2014
Thred.V.D./5 ex./23.05.2014
Tr.I..- jud.R.M.R.
| ← Comisie rogatorie internaţională. Sentința nr. 211/2014.... | Vătămarea corporală. Art. 181 C.p.. Decizia nr. 612/2014.... → |
|---|
